Suna ca o metafora fara sens?
Este doar ceea ce traim in interior atunci cand resimtim sentimentul de vinovatie. Ca ceva din noi este inchis sau se inchide din ce in ce mai mult, oprindu-ne accesul la lumina - pe care o inteleg aici drept fluxul natural al energiei de viata.
Vinovatia este o emotie puternica, blocanta, ce se impleteste foarte armonios cu o alta traire, cea a neputintei. Poate fi privita sub cele doua aspecte ale ei – ca indicator sanatos al unor momente de conflict interior sau ca aspect patologic, cand simtirea ei devine coplesitoare, ca intensitate si ca durata, incapacitandu-ne functionarea (desi, si in acest caz ne indica ceva).
Intelesul vinovatiei ne poate fi accesibil daca invatam sa ne ascultam si sa ne descoperim cat mai mult din felul nostru de a fi, din ceea ce gandim, simtim si avem structurat in noi. Este importanta aceasta cunoastere, pentru a reusi sa discernem daca vinovatia este o poveste veche a vietii noastre si o traire ce poate fi activata prea usor sau daca ea intervine acum pentru a ne ajuta si a sublinia ceva despre noi, in chiar acest moment.
Ca toate emotiile, starea de vinovatie reprezinta si ea un semn ce ne arata modul in care energia circula prin noi si ce schimbari e nevoie sa facem pentru a-i permite curgerea. Insa, functia ei a fost activata si utilizata foarte mult, in modalitati distorsionate, prin procesul de educare.
In mod natural, prin acceptarea si sustinerea neconditionata a copilului pe parcursul dezvoltarii sale, i se permite deschiderea si relaxarea, ce fac posibila mai departe manifestarea propriei fiinte, a Sinelui adevarat.
Aceasta forta interioara ne ajuta sa crestem si sa atingem exprimarea tuturor potentialelor si calitatilor aflate in stare latenta si pura in fiecare dintre noi. La fel se intampla si in cazul empatiei, abilitate de baza pentru functionarea noastra armonioasa, cu rol esential in perceperea si interpretarea sentimentelor celorlalti. Avand voie sa crestem deschisi si autentici, ii vom putea simti si pe ceilalti la fel de usor cum ne simtim si pe noi insine. Acest lucru face imposibila orientarea ostila, distructiva catre o alta persoana.
Cand suntem intr-un adevarat contact cu noi insine iar prin noi se manifesta Fiinta, nu apare nici un fel de pericol sa ne comportam altfel decat cu compasiune, nu avem nevoie de pedepse si de reguli morale stricte pe care sa le urmam, pentru ca detinem capacitatea de a simti instantaneu efectele pe care le-am produce in ceilalti. Empatia dezvoltata e cea care nu ne-ar lasa sa facem altfel.
Insa, stilul de educatie atat de impamantenit in lume impiedica cresterea naturala si sufoca fiinta care suntem, pentru a-i da cu totul alte forme, false, dar care se potrivesc mai bine cu credintele sociale, culturale... In acest moment, cand nu mai avem acces la ceea ce suntem, cand nu ni se mai permite sa ne simtim propriile stari, emotii, si sa ne coordonam cu ajutorul lor, incepem sa nu mai stim cum sa ne raportam nici la noi, nici la ceilalti si devenim usor de dirijat (manipulati) de catre alte persoane prin intermediul sentimentelor de vinovatie ori suntem chiar nevoiti sa ne reglam simtirea si functionarea doar cu aportul celor din exterior (pentru ca nu suntem capabili sa simtim daca facem rau cuiva prin actiunile noastre, din cauza ca ramanem anesteziati prin imposibilitatea de a fi in contact cu emotiile proprii).
Din rolul sau normal de indicator, care ne ajuta sa resimtim cand suntem dezechilibrati sau cand avem momente de pierdere a contactului cu Sine, sentimentul de vinovatie se poate transforma intr-un periculos instrument de blocaj. Ne simtim vinovati cand sesizam interior ca efectul a ceea ce am facut, constient sau inconstient, a lezat pe cineva sau ne-a adus in pericolul de a fi respinsi de cineva. Cu acest sentiment s-au jucat insa prea mult cei care au avut grija de noi, cand eram mici, ingradindu-ne grav libertatea. Si ne-a fost indus in cele mai simple situatii, ca si manevre de disciplinare si de incadrare cat mai buna in schemele preexistente: „trebuie sa te simti vinovat daca i-ai raspuns urat bunicii”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu asculti si l-ai suparat pe tata”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu ai implinit asteptarile parintilor si nu ai reusit la examene” sau „daca ai facut ceva rau sau nu te-ai supus, trebuie sa te pedepsesc, iar tu trebuie sa inveti sa te simti vinovat cand nu te mai supui”...
Printr-o educatie emotionala total nepotrivita, datorita lipsei de cunoastere, ne este indusa in mod eronat si responsabilitatea pentru trairile celor din jur, in special ale parintilor. Credinta ca noi determinam in exclusivitate starea celorlalti apasa greu pe umerii nostri chiar si la maturitate, insa este o „invatatura” ce se stabilizeaza inca din copilarie.
La sfarsitul primilor sapte ani de viata, suntem deja foarte bine „antrenati”, indoctrinati si intr-o relatie total aiurea cu sentimentul de vinovatie (si nu numai). Pe care, ori ajungem sa il simtim legat de orice facem (judecandu-ne aspru, dupa modelul invatat), lasandu-ne in voia lui, acceptandu-l pasiv si neintelegand nimic despre motivele pentru care apare, ori il negam cu toata puterea, nedorind sa ne uitam mai atent la noi si sa schimbam ceva din lucrurile despre care ne informeaza.
Vinovatia se gaseste intr-o stransa legatura si cu pedeapsa. Cand facem ceva „rau” primim un pachet – inducerea sentimentului de vinovatie plus pedeapsa, care poate avea multe forme, resimtite de copil ca dureroase in diferite grade. Atunci cand crestem, pe langa vinovatia traita, vom indeplini cu succes rolul de „pedepsitori” proprii, ingreunandu-ne astfel accesul la mesajul real adus de acest sentiment si fiind convinsi mereu ca meritam sa suferim, chiar daca motivele ne scapa.
Invatarea timpurie a vinovatiei, pusa in relatie cu orice intreprindem de bunavoie, prin curiozitate si cu incercarile si greselile inerente varstei, ne face sa ne blocam din ce in ce mai mult curgerea si cresterea naturala. Ne vom bloca sa ne aratam asa cum simtim, pentru ca vom fi des confruntati cu teama de respingere, de parasire, daca nu ne conformam sau nu acceptam pedeapsa. Acest sentiment se afla de mii de ani, din nefericire, si la baza raportarii religioase la Dumnezeu. Cand ne simtim vinovati si nevrednici de a primi mereu Lumina si a fi natural in legatura cu divinitatea, cu Sinele nostru, exact acest lucru se si intampla, ne inchidem fara sa ne dam seama canalul ce ne alimenteaza constant cu energia vietii.
Cand suntem in contact cu noi insine „navigam” usor, simtim relaxat, ne orientam cu claritate, suntem „in flux”; cand pierdem legatura cu noi, suntem crispati, plutim in deriva, ne agatam de tot felul de lucruri care sa ne redea directia, insa nu reusim, decat poate pentru putin timp.
Vinovatia este o traire importanta de explorat, ea activeaza introspectia, deoarece ne pune fata in fata cu noi insine, cu ceea ce simtim, cu ceea ce gandim despre noi si despre ceilalti, cu modelele asimilate si formate, care ne coordoneaza in prezent.
Doar prin felul acesta de a o percepe, ca o modalitate deosebita de autocunoastere, ea ne poate ajuta sa ne re-aprindem lumina.
Este doar ceea ce traim in interior atunci cand resimtim sentimentul de vinovatie. Ca ceva din noi este inchis sau se inchide din ce in ce mai mult, oprindu-ne accesul la lumina - pe care o inteleg aici drept fluxul natural al energiei de viata.
Vinovatia este o emotie puternica, blocanta, ce se impleteste foarte armonios cu o alta traire, cea a neputintei. Poate fi privita sub cele doua aspecte ale ei – ca indicator sanatos al unor momente de conflict interior sau ca aspect patologic, cand simtirea ei devine coplesitoare, ca intensitate si ca durata, incapacitandu-ne functionarea (desi, si in acest caz ne indica ceva).
Intelesul vinovatiei ne poate fi accesibil daca invatam sa ne ascultam si sa ne descoperim cat mai mult din felul nostru de a fi, din ceea ce gandim, simtim si avem structurat in noi. Este importanta aceasta cunoastere, pentru a reusi sa discernem daca vinovatia este o poveste veche a vietii noastre si o traire ce poate fi activata prea usor sau daca ea intervine acum pentru a ne ajuta si a sublinia ceva despre noi, in chiar acest moment.
Ca toate emotiile, starea de vinovatie reprezinta si ea un semn ce ne arata modul in care energia circula prin noi si ce schimbari e nevoie sa facem pentru a-i permite curgerea. Insa, functia ei a fost activata si utilizata foarte mult, in modalitati distorsionate, prin procesul de educare.
In mod natural, prin acceptarea si sustinerea neconditionata a copilului pe parcursul dezvoltarii sale, i se permite deschiderea si relaxarea, ce fac posibila mai departe manifestarea propriei fiinte, a Sinelui adevarat.
Aceasta forta interioara ne ajuta sa crestem si sa atingem exprimarea tuturor potentialelor si calitatilor aflate in stare latenta si pura in fiecare dintre noi. La fel se intampla si in cazul empatiei, abilitate de baza pentru functionarea noastra armonioasa, cu rol esential in perceperea si interpretarea sentimentelor celorlalti. Avand voie sa crestem deschisi si autentici, ii vom putea simti si pe ceilalti la fel de usor cum ne simtim si pe noi insine. Acest lucru face imposibila orientarea ostila, distructiva catre o alta persoana.
Cand suntem intr-un adevarat contact cu noi insine iar prin noi se manifesta Fiinta, nu apare nici un fel de pericol sa ne comportam altfel decat cu compasiune, nu avem nevoie de pedepse si de reguli morale stricte pe care sa le urmam, pentru ca detinem capacitatea de a simti instantaneu efectele pe care le-am produce in ceilalti. Empatia dezvoltata e cea care nu ne-ar lasa sa facem altfel.
Insa, stilul de educatie atat de impamantenit in lume impiedica cresterea naturala si sufoca fiinta care suntem, pentru a-i da cu totul alte forme, false, dar care se potrivesc mai bine cu credintele sociale, culturale... In acest moment, cand nu mai avem acces la ceea ce suntem, cand nu ni se mai permite sa ne simtim propriile stari, emotii, si sa ne coordonam cu ajutorul lor, incepem sa nu mai stim cum sa ne raportam nici la noi, nici la ceilalti si devenim usor de dirijat (manipulati) de catre alte persoane prin intermediul sentimentelor de vinovatie ori suntem chiar nevoiti sa ne reglam simtirea si functionarea doar cu aportul celor din exterior (pentru ca nu suntem capabili sa simtim daca facem rau cuiva prin actiunile noastre, din cauza ca ramanem anesteziati prin imposibilitatea de a fi in contact cu emotiile proprii).
Din rolul sau normal de indicator, care ne ajuta sa resimtim cand suntem dezechilibrati sau cand avem momente de pierdere a contactului cu Sine, sentimentul de vinovatie se poate transforma intr-un periculos instrument de blocaj. Ne simtim vinovati cand sesizam interior ca efectul a ceea ce am facut, constient sau inconstient, a lezat pe cineva sau ne-a adus in pericolul de a fi respinsi de cineva. Cu acest sentiment s-au jucat insa prea mult cei care au avut grija de noi, cand eram mici, ingradindu-ne grav libertatea. Si ne-a fost indus in cele mai simple situatii, ca si manevre de disciplinare si de incadrare cat mai buna in schemele preexistente: „trebuie sa te simti vinovat daca i-ai raspuns urat bunicii”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu asculti si l-ai suparat pe tata”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu ai implinit asteptarile parintilor si nu ai reusit la examene” sau „daca ai facut ceva rau sau nu te-ai supus, trebuie sa te pedepsesc, iar tu trebuie sa inveti sa te simti vinovat cand nu te mai supui”...
Printr-o educatie emotionala total nepotrivita, datorita lipsei de cunoastere, ne este indusa in mod eronat si responsabilitatea pentru trairile celor din jur, in special ale parintilor. Credinta ca noi determinam in exclusivitate starea celorlalti apasa greu pe umerii nostri chiar si la maturitate, insa este o „invatatura” ce se stabilizeaza inca din copilarie.
La sfarsitul primilor sapte ani de viata, suntem deja foarte bine „antrenati”, indoctrinati si intr-o relatie total aiurea cu sentimentul de vinovatie (si nu numai). Pe care, ori ajungem sa il simtim legat de orice facem (judecandu-ne aspru, dupa modelul invatat), lasandu-ne in voia lui, acceptandu-l pasiv si neintelegand nimic despre motivele pentru care apare, ori il negam cu toata puterea, nedorind sa ne uitam mai atent la noi si sa schimbam ceva din lucrurile despre care ne informeaza.
Vinovatia se gaseste intr-o stransa legatura si cu pedeapsa. Cand facem ceva „rau” primim un pachet – inducerea sentimentului de vinovatie plus pedeapsa, care poate avea multe forme, resimtite de copil ca dureroase in diferite grade. Atunci cand crestem, pe langa vinovatia traita, vom indeplini cu succes rolul de „pedepsitori” proprii, ingreunandu-ne astfel accesul la mesajul real adus de acest sentiment si fiind convinsi mereu ca meritam sa suferim, chiar daca motivele ne scapa.
Invatarea timpurie a vinovatiei, pusa in relatie cu orice intreprindem de bunavoie, prin curiozitate si cu incercarile si greselile inerente varstei, ne face sa ne blocam din ce in ce mai mult curgerea si cresterea naturala. Ne vom bloca sa ne aratam asa cum simtim, pentru ca vom fi des confruntati cu teama de respingere, de parasire, daca nu ne conformam sau nu acceptam pedeapsa. Acest sentiment se afla de mii de ani, din nefericire, si la baza raportarii religioase la Dumnezeu. Cand ne simtim vinovati si nevrednici de a primi mereu Lumina si a fi natural in legatura cu divinitatea, cu Sinele nostru, exact acest lucru se si intampla, ne inchidem fara sa ne dam seama canalul ce ne alimenteaza constant cu energia vietii.
Cand suntem in contact cu noi insine „navigam” usor, simtim relaxat, ne orientam cu claritate, suntem „in flux”; cand pierdem legatura cu noi, suntem crispati, plutim in deriva, ne agatam de tot felul de lucruri care sa ne redea directia, insa nu reusim, decat poate pentru putin timp.
Vinovatia este o traire importanta de explorat, ea activeaza introspectia, deoarece ne pune fata in fata cu noi insine, cu ceea ce simtim, cu ceea ce gandim despre noi si despre ceilalti, cu modelele asimilate si formate, care ne coordoneaza in prezent.
Doar prin felul acesta de a o percepe, ca o modalitate deosebita de autocunoastere, ea ne poate ajuta sa ne re-aprindem lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu