"Crima asupra sufletului propriului copil poate inca fi camuflata prin cuvinte precum educatie si disciplinare..."
Urmarile violentei in educatie le
intalnim zi de zi, fara sa stim ca despre ele este vorba...
Societatea in care traim, pe care de
multe ori o acuzam sau o ignoram sau o idealizam, poarta, de fapt, ascunse in
ea urmele stilului de educatie, transmis din generatie in generatie.
La prima vedere nu pare nimic atat de
traumatic, pentru ca viata noastra se desfasoara in continuare, traim, muncim,
stabilim relatii, intemeiem familii, nastem si crestem copii...
Insa, aparenta supravietuire si
adaptare nu spune nimic despre freamatul aflat adanc in fiecare dintre noi,
despre posibilele rani emotionale si nu numai, a caror amintire nu se mai afla
demult in constiinta, ci doar in corp (martorul credincios al intregii noastre
istorii), care le poarta si ni le arata deghizate, sub forma de simptome si
boli.
Ba, mai mult, avem grija sa „sedam”
cumva acest freamat neinteles, pentru a ne pastra cat mai intacte imaginile pe
care incercam sa le avem despre noi insine. Cum am putea accepta cu usurinta ca
am invatat supunerea, haosul afectiv, neincrederea, neputinta, inconstanta, ura,
masochismul sau sadismul inca din frageda pruncie? Acestea sunt aspecte care ar
trebui sa ramana scunse, pentru a ne permite sa stam ancorati in continuare in
ceea ce numim realitatea de zi cu zi (activitatea noastra de succes, relatia ce
ne mentine in dependenta, grupul care ne ofera acceptare) si sa ne pastram
ignoranta fata de ceea ce simtim cu adevarat.
Violenta nu ne place, o „amendam”
peste tot pe unde o intalnim. Macar la nivel declarativ si utilizand
principiile morale. Dar nici nu sesizam ca samburele ei se afla sadit chiar in
noi, odata cu suportarea unui mod de educare prin forta, impunere, santaj
afectiv, modelare drastica, pedepse de tot felul, iubire conditionata, inducere
a vinovatiei, neacceptare a greselilor, respingere, neglijare... Perpetuam apoi
constiinciosi modelul, chiar daca nu ne dam seama, acesta aflandu-se la nivel
inconstient. Un parinte ce a fost el insusi brutalizat sau neglijat nu va reusi
sa fie empatic cu suferinta copilului sau, decat in momentul in care isi
re-aduce in constient amintirea si durerea pe care a resimit-o si el in
perioada copilariei. Fara o reflectare asupra propriei copilarii si a modului
in care am fost crescuti, nu putem sesiza greselile pe care s-ar putea sa le
facem si noi, la randul nostru, fata de copiii pe care ii ingrijim.
Violenta din educatie se refera la
mult mai multe decat la aspectul ei fizic, adica lovirea, vatamarea corporala. A
fi violent cu un copil in scopul de a-l educa poate lua forma unei intregi game
de comportamente, toate menite sa ii aduca Fiinta la tacere, supunere,
ascultare, dresare. Ce se poate naste de aici? Oameni sensibili, deschisi,
empatici, care stiu cine sunt, care isi folosesc puterea personala pentru a se
dezvolta si pentru a crea si nu pentru a manipula si a supune la randul lor? In
nici un caz...
A fi violent cu un copil in scopul de
a-l educa reprezinta cea mai mare minciuna spusa siesi, ca si justificare a unui
act ce nu poate avea vreodata legatura cu orientarea si sprijinul, de care are
nevoie un copil pentru a trece increzator prin viata.
Violenta naste doar frica. Iar frica
face imposibila cresterea sanatoasa. In schimb, determina o crestere deformata,
distorsionata, incompleta in multe privinte, o formare a unui fals Sine, care nu ne reprezinta cu adevarat pe noi insine, ci unul care este creat dupa
chipul „copilului ideal” pe care si-l doresc parintii - paradoxal, un copil care
evita situatii provocatoare, care fuge de autocunoastere, de profunzime, de a simti emotii "negative", un copil care are nevoie mereu de confirmari din afara si care nu suporta
greseala si esecul.
Urmarile unui stil violent de
educatie? Priviti in jur.
Cand vom accepta ca noi insine, prin
respingerea cunoasterii, a introspectiei, a informarii suntem direct raspunzatori
pentru mentinerea acestui sistem de educare, insensibil la nevoile reale ale
copilului, abia atunci vom putea deschide calea catre o adevarata valorizare a
Fiintei care suntem si careia trebuie sa ii fie sustinuta dezvoltarea doar prin intermediul
respectului, aprecierii, iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu