Urmarile violentei in educatie...

"Crima asupra sufletului propriului copil poate inca fi camuflata prin cuvinte precum educatie si disciplinare..."

Urmarile violentei in educatie le intalnim zi de zi, fara sa stim ca despre ele este vorba...

Societatea in care traim, pe care de multe ori o acuzam sau o ignoram sau o idealizam, poarta, de fapt, ascunse in ea urmele stilului de educatie, transmis din generatie in generatie.

La prima vedere nu pare nimic atat de traumatic, pentru ca viata noastra se desfasoara in continuare, traim, muncim, stabilim relatii, intemeiem familii, nastem si crestem copii...

Insa, aparenta supravietuire si adaptare nu spune nimic despre freamatul aflat adanc in fiecare dintre noi, despre posibilele rani emotionale si nu numai, a caror amintire nu se mai afla demult in constiinta, ci doar in corp (martorul credincios al intregii noastre istorii), care le poarta si ni le arata deghizate, sub forma de simptome si boli.

Ba, mai mult, avem grija sa „sedam” cumva acest freamat neinteles, pentru a ne pastra cat mai intacte imaginile pe care incercam sa le avem despre noi insine. Cum am putea accepta cu usurinta ca am invatat supunerea, haosul afectiv, neincrederea, neputinta, inconstanta, ura, masochismul sau sadismul inca din frageda pruncie? Acestea sunt aspecte care ar trebui sa ramana scunse, pentru a ne permite sa stam ancorati in continuare in ceea ce numim realitatea de zi cu zi (activitatea noastra de succes, relatia ce ne mentine in dependenta, grupul care ne ofera acceptare) si sa ne pastram ignoranta fata de ceea ce simtim cu adevarat.

Violenta nu ne place, o „amendam” peste tot pe unde o intalnim. Macar la nivel declarativ si utilizand principiile morale. Dar nici nu sesizam ca samburele ei se afla sadit chiar in noi, odata cu suportarea unui mod de educare prin forta, impunere, santaj afectiv, modelare drastica, pedepse de tot felul, iubire conditionata, inducere a vinovatiei, neacceptare a greselilor, respingere, neglijare... Perpetuam apoi constiinciosi modelul, chiar daca nu ne dam seama, acesta aflandu-se la nivel inconstient. Un parinte ce a fost el insusi brutalizat sau neglijat nu va reusi sa fie empatic cu suferinta copilului sau, decat in momentul in care isi re-aduce in constient amintirea si durerea pe care a resimit-o si el in perioada copilariei. Fara o reflectare asupra propriei copilarii si a modului in care am fost crescuti, nu putem sesiza greselile pe care s-ar putea sa le facem si noi, la randul nostru, fata de copiii pe care ii ingrijim.

Violenta din educatie se refera la mult mai multe decat la aspectul ei fizic, adica lovirea, vatamarea corporala. A fi violent cu un copil in scopul de a-l educa poate lua forma unei intregi game de comportamente, toate menite sa ii aduca Fiinta la tacere, supunere, ascultare, dresare. Ce se poate naste de aici? Oameni sensibili, deschisi, empatici, care stiu cine sunt, care isi folosesc puterea personala pentru a se dezvolta si pentru a crea si nu pentru a manipula si a supune la randul lor? In nici un caz...

A fi violent cu un copil in scopul de a-l educa reprezinta cea mai mare minciuna spusa siesi, ca si justificare a unui act ce nu poate avea vreodata legatura cu orientarea si sprijinul, de care are nevoie un copil pentru a trece increzator prin viata.

Violenta naste doar frica. Iar frica face imposibila cresterea sanatoasa. In schimb, determina o crestere deformata, distorsionata, incompleta in multe privinte, o formare a unui fals Sine, care nu ne reprezinta cu adevarat pe noi insine, ci unul care este creat dupa chipul „copilului ideal” pe care si-l doresc parintii - paradoxal, un copil care evita situatii provocatoare, care fuge de autocunoastere, de profunzime, de a simti emotii "negative", un copil care are nevoie mereu de confirmari din afara si care nu suporta greseala si esecul.

Urmarile unui stil violent de educatie? Priviti in jur.

Cand vom accepta ca noi insine, prin respingerea cunoasterii, a introspectiei, a informarii suntem direct raspunzatori pentru mentinerea acestui sistem de educare, insensibil la nevoile reale ale copilului, abia atunci vom putea deschide calea catre o adevarata valorizare a Fiintei care suntem si careia trebuie sa ii fie sustinuta dezvoltarea doar prin intermediul respectului, aprecierii, iubirii.

Intrebarile ~ instrumente ale autocunoasterii

Putem sa cunoastem ceva cu adevarat fara sa punem intrebari, fara sa ne orientam cu luciditate si curiozitate in profunzimea acelui lucru? Se pare ca nu. La fel se intampla si in cazul cunoasterii de Sine. Portile sale se deschid celor care indraznesc sa se intrebe, sa cerceteze, sa caute.

La ce ne foloseste sa cunoastem atatea despre noi? Simplu. Sa ne re-amintim de noi insine. De noi, cei adevarati, ascunsi in spatele mastilor colorate si fabricate cu straduinta ani de zile. Sa dobandim claritate in a privi sub aparentele oarecum haotice ale vietii noastre, pentru a constientiza inlantuirile dintre modurile de comportament, situatiile de viata prin care trecem si credintele pe care le avem cu privire la noi insine. Sa aflam cum sa traim constient, centrati si mereu in contact cu Sine, si cum sa ne coordonam optim energia, puterea noastra.

Pe masura ce ne adancim in descoperirea noastra interioara, intrebarile capata valente complexe si cu ajutorul lor ni se reveleaza aspecte al caror inteles nici nu il banuiam. Intrebarile ne ajuta sa descoperim piesele de puzzle care se asociaza intr-un mod perfect, pentru a ne oferi imaginea cu sens a ceea ce suntem. Si, uimitor, din momentul in care devenim sincer interesati sa intelegem mai mult, in fata noastra vor aparea din ce in ce mai des, aranjate parca de o mana nevazuta, evenimente, persoane, relatii ce aduc cu ele o bogatie de indicii care ne sprijina cautarea.

Daca suntem atenti, gasim peste tot in jurul nostru catalizatori pentru intrebari revelatoare. In orice lucru se afla un mic miracol, o mica scanteie, o mica oglinda ce reflecta spre noi raspunsuri cautate, chiar si inconstient, de multa vreme. Secretul pentru a le descoperi consta in a ne opri, a lua o pauza de la zgomotul perpetuu din noi si din exterior si a privi cu atentie.

Aspectul cel mai important, insa, legat de aceasta deschidere catre auto-interogare, este cel de a pune intrebarile potrivite. Intrebarile puse cu seriozitate, cu onestitate, au potentialul de a activa intuitia si de a amplifica numarul de mesaje provenite din interior, de la senzatiile, emotiile, simptomele, amintirile si visele noastre. Mesaje ce se cer apoi descifrate...

Deschideti calea catre voi insiva cu cele mai la indemana instrumente de autocunoastere: intrebarile.

Cum ma simt acum?
De ce ma aflu in aceasta situatie?
Ce aleg sa fac din frica in detrimentul a ceea ce doresc de fapt?
Cand am mai trecut printr-o stare asemanatoare? Si alaturi de cine?...

"It's strange how a single question, asked in just the right way at just the right time, can crystallize a belief that we may have had trouble putting words to in the past."

Abuzul emotional

Am inceput sa fim mai prezenti si mai atenti social si afectiv, pentru a sesiza si sanctiona abuzul fizic – initiem campanii pentru protectia copiilor si a femeilor agresate, organizam si sustinem centre si grupuri de sprijin, sensibilizam opinia publica asupra agresivitatii fizice – dar ce facem in privinta abuzului emotional?

Dintre toate formele de abuz pe care le stim, abuzul emotional este, in general, cel mai usor trecut cu vederea, chiar daca denumirea termenului in sine ii subliniaza conotatia grava, de maltratare. Abuzul emotional este mult mai raspandit, insa ignorat, datorita faptului ca efectele sale nu se vad fizic, deci nu lasa urme vizibile, insa ne mutileaza pe interior, in sufletul nostru. Efectele sale sigur se pot observa, in cazul in care suntem destul de vigilenti, de reflexivi si de deschisi spre a constientiza legatura dintre anumite manifestari psihice si chiar fizice si prezenta acestui tip de agresiune emotionala in viata cuiva.

Definitiile abuzului emotional sunt relativ usor de gasit in literatura de specialitate si nu numai; din fericire, au inceput sa fie din ce in ce mai popularizate informatii pe aceasta tema. Pe scurt, el se refera la invalidarea propriilor emotii de catre altcineva, inducerea altor stari prin bruiaj, manipulare, generarea fricii si a vinovatiei, impunerea propriilor credinte si conceptii asupra altcuiva, ne-ascultarea, ridiculizarea, amenintarile de orice fel, dominarea, agresarea verbala prin injurii, tipete, santajul afectiv, exploatarea slabiciunilor, a vulnerabilitatii celuilalt, critica constanta, umilire, ignorarea sentimentelor, etichetarea, folosirea autoritatii pentru intimidare...

Abuzul emotional inseamna folosirea oricarei modalitati de sufocare a Fiintei din noi. Inseamna a ne bloca, a ne impiedica sa fim noi insine. Este ca si cand am fi deposedati de parti importante din noi. Este ca si cand ni s-ar pune un fel de capac, de limitare puternica, ce ne inchide accesul la noi, ce nu ne mai permite sa ne manifestam asa cum simtim, in schimb ne indreapta spre alte alternative de urmat si integrat, total straine de noi, pentru a fi acceptati, iubiti, apreciati.

Abuzul emotional este un act agresiv puternic, desi, paradoxal, nu il consideram asa, deoarece suntem invatati inca de mici sa suportam, sa minimalizam si sa „trecem peste” dureri afective, si nu numai, foarte mari.

Abuzul emotional insoteste intotdeauna toate celelalte forme de abuz, in special pe cel fizic (bataia) si sexual (violul).

In esenta, acest abuz ne rapeste vocea, vocea prin care ne afirmam Sinele, vocea proprie care exprima mereu adevarul despre noi. Din cauza ca el actioneaza asupra emotiilor – ele reprezinta limbajul nostru interior – comunicarea cu Fiinta care suntem, de fapt, se diminueaza, se distorsioneaza, chiar inceteaza. Emotiile, (fiind de fapt mijlocul particular de semnalizare a echilibrului sau dezechilibrului interior, a pozitiei fata de noi insine, a autenticitatii pe care o manifestam) in momentul in care sunt neascultate, negate, anihilate, deformate, nu isi mai pot indeplini scopul, nu ne mai pot ajuta sa ne orientam si ajungem sa pierdem astfel contactul cu noi insine.

A pierde contactul cu Sine este ca si cand am naviga fara busola sau fara un sistem mai complex de ghidare, ceea ce ne face sa urmam tot felul de alte semnale, ale altora, fara sa ne dam seama cat de nepotrivite sunt pentru noi, acestea neputand sa ne indrume pe calea noastra proprie.

Aceasta pierdere de contact cu Sinele duce si la pierderea contactului profund cu ceilalti, la fel si a capacitatii de intelegere a celorlalti – empatia. Astfel, ne este mult mai usor sa cadem in aceeasi plasa care ne-a separat si pe noi de noi insine si sa actionam, la randul nostru, fara sensibilitate asupra altora, pentru a-i forta sa faca dupa cum ne dorim sau avem nevoie, negandu-le trairile si nevoile.

Abuzul emotional ne inchide empatia, ne face sa ne exercitam puterea asupra celorlalti, fara compasiune, fara intelegere.

Este un act insensibil si strivitor, pe care totusi avem tendinta sa il perpetuam la nesfarsit, chiar si asupra propriei persoane, deoarece fiecare dintre noi a fost supus intr-un mod sau altul la o astfel de constrangere de a renunta la adevaratul Sine, pentru a imbratisa o cu totul alta imagine si comportamente aflate in acord cu ceea ce doreau ceilalti de la noi, in principal parintii. Si pornirea naturala si inconstienta este sa ramanem mai departe in aceeasi schema.

Daca la varsta adulta ne aflam in aceste posturi – de abuzat si de abuzator – ar trebui sa ne aplecam cu mai multa sinceritate asupra noastra si sa ne intrebam cu atentie ce anume a determinat in noi acceptarea acestor roluri. S-ar putea sa nu ne amintim clar, constient, aceste agresiuni afective, insa urma lor se poate vedea cu certitudine in comportamentele si atitudinile actuale. Din pacate, acest tip de abuz inca se foloseste si astazi ca mijloc de a disciplina, de a educa.         (* vezi un articol despre Abuzul emotional asupra copiilor http://kidz.garbo.ro/articol/Copil/5296/Abuzul-emotional-si-copiii-bonsai.html ) La fel, este foarte des intalnit in cuplu, ca urmare a imprumutarii modelului din propria istorie de viata, in special din propria copilarie.

Abuzul emotional ar trebui luat foarte in serios, deoarece consecintele lui ne afecteaza relatiile, sanatatea fizica si mentala, ne secatuieste de forta vitala si ne ofileste.

Avem puterea sa ne afirmam dreptul de a ne descoperi si trai viata proprie, pe care sa o apreciem si sa o celebram cu bucurie, si sa nu ramanem prinsi in iluzia ca am putea-o trai pe a altcuiva (acel "altcuiva" fiind o imagine ideala compusa si impusa de parinti, societate, credinte false despre noi insine).

Toleranta ~ Cum, cat, cand?

Oare la ce ne gandim cand auzim cuvantul „toleranta”? Are atatea intelesuri, iar fiecare dintre ele ne face sa rezonam intelectual si afectiv diferit...

Asociem toleranta cu acceptarea, deschiderea, flexibilitatea, respectul, concesia, suportarea, permisivitatea, intelegerea, libertatea.

Toleranta se refera mereu la o raportare – la persoane, idei, valori, relatii – si la limite. Limitele noastre: limitele impuse social, limitele preluate, limitele formate prin propria experienta.

Daca ne-am opri mai mult asupra unor astfel de concepte, de care ne folosim pentru a ne exprima starile si viziunile, ne-am da seama ca ele formeaza o panza de paianjen, astfel ca in orice punct ne-am afla, incercand sa definim ceva clar, am observa ca acestea se leaga indisolubil de alte si alte puncte, constituite din notiuni si trairi. In felul acesta, ne putem da seama usor ca, desi folosim aceiasi termeni in limbajul nostru comun, ei prezinta, de fapt, o cu totul alta semnificatie interioara, legandu-se de diversele experiente si conceptii personale.

Ce am putea spune cu exactitate despre toleranta unei persoane care nu mai permite sa fie inselata, acuzata, abuzata, dupa o perioada in care a acceptat din teama aceste atitudini? Dar despre cea a unui parinte de adolescent, care nu vrea sa tina cont de ideile si alegerile acestuia? Sau cea a cuiva care asista impasibil la o situatie dureroasa, o agresiune fata de un copil?

Toleranta sau intoleranta pe care le afiseaza toata lumea provin din surse mult mai adanci decat pare la prima vedere.

Ne place sa ne atribuim aceasta toleranta ca pe o virtute, insa, de fapt, nici nu o intelegem.

Si, da, ma intorc, la fel ca in fiecare text, catre importanta orientarii spre propriul interior, ca rezervor de raspunsuri si semnificatii. Aprofundarea unor adevaruri superioare, din Sine, ne permite sa capatam toleranta, insa este vorba de acea toleranta care se bazeaza pe respect si pe intelegere -  a celuilalt, a opiniilor sale, a libertatii individuale – si nu cea care provine dintr-o acceptare dezinteresata. La fel, doar sprijinindu-se pe o intelegere ampla si pe prezenta unor limite sanatoase, si nu pe suportarea cu orice chip a ceva ce nu e in acord cu noi sau ne face rau, ar putea toleranta sa devina o virtute.

Fatetele tolerantei se manifesta in cele mai ciudate moduri. Suntem intoleranti cu copiii nostri, care au nevoie de ascultare, incurajare si validare, dar suntem toleranti cu minciunile si manipularile sociale. Suntem toleranti cu privire la alte sisteme religioase, dar intoleranti la exprimarea adevarurilor interioare ale partenerului. Flexibilitatea si rigiditatea apar in noi oarecum haotic si ne dicteaza raportarile la situatii. Dar, de fapt, nu sunt chiar haotice, pentru ca ele rasar din inconstient pentru a ne indrepta exact catre manifestarile cele mai apropiate de credintele noastre profunde, care ne sunt insa necunoscute, fiind ascunse in umbra.

Suntem toleranti in functie de ceea ce ni se pare ca stim despre noi insine. Permitem atitudini distructive din partea celorlalti, deoarece dorim credem ca suntem foarte iubitori, rezistenti sau curajosi, insa nu avem habar ca acceptam acele comportamente din teama de respingere, de parasire, de singuratate. De asemenea, nu permitem exprimarea parerilor unui copil, dar nu datorita faptului ca suntem noi convinsi ca un copil nu are experienta necesara de a formula idei pertinente, ci deoarece nici nu avem  format acest exercitiu de ascultare si repetam inconstient istoria ne-acceptarii opiniilor noastre de catre parinti.

Si toleranta, asemeni tuturor aspectelor personale, ne vorbeste despre noi insine. Cu cat am fost si suntem mai intelesi, cu cat ne simtim mai increzatori in sine, cu cat ne dezvoltam o capacitate mai mare de intelegere a fiintei proprii si a fiintei din fata noastra, cu cat ne cunoastem limitele, in special cele care tin de afirmarea propriului suflet, cu atat toleranta pe care o aratam va fi mai autentica, va insemna un sprijin pentru celalalt si o recunoastere a libertatii personale.

Un tip de toleranta gresit inteleasa, si care este posibila datorita absentei sau slabiciunii delimitarii sanatoase, este cea care se identifica cu sacrificiul sau cu acea „din prea multa iubire”. A ignora grija fata de propria Fiinta si a-ti plasa puterea si libertatea interioara in bratele altcuiva, in speranta ca ceva bun pentru tine va reiesi din aceasta situatie, inseamna a-ti nega insusi scopul existentei si al darurilor, pe care le-ai primit odata cu viata si pe care e important sa le dezvolti si sa le manifesti. Mai mult, acest gen de toleranta – prin renuntare la sine - nu reprezinta in nici un caz o demonstratie de iubire autentica.

Cand toleranta noastra se afla in legatura cu o raportare sanatoasa si plina de compasiune fata de ceilalti si fata de noi insine, vom sti intotdeauna intuitiv ce sa permitem si ce nu.

In tot ceea ce facem, la fel ca si in modul nostru de a fi toleranti, ar trebui sa fie vorba despre sinceritate si autenticitate, iar pentru ca exact aceste lucruri sa emane din noi prin atitudinile noastre, este necesara o buna autocunoastere.

Deci, cat, cum si cand ne manifestam toleranta? Raspunsul e in noi...