La intalnire cu Tine



„Our inability to see our beauty doesn’t suggest in the slightest that beauty is not there.”

„You gaze at your reflection in a mirror without seeing that you are beautiful, unique, perfect. When will you see that?”

In noi se afla o dorinta. Nerostita. Negandita. Neinteleasa. Doar simtita. Ce ne impinge intr-o cautare a ceva fara nume. Nu ii putem atribui o eticheta mentala, decat o senzatie, un sentiment. Sentimentul de "ajungere acasa”. Sentimentul ca, in sfarsit, ai ajuns in locul ce iti permite sa te relaxezi cu adevarat, sa te opresti si sa te inunzi cu bucuria ca nu mai ai nimic de demonstrat. Decat de existat. Dorinta aceasta nerostita este dorinta de a ne conecta cu esenta noastra. Ii stim gustul cumva dintotdeauna si nimic nu ne poate pacali. Odihnirea in acea stare de pace, echilibru si continere sigura nu poate fi confundata cu nimic altceva. Si ea provine din regasirea de Sine.

Nu ne vorbeste, insa, nimeni despre aceasta dorinta. De aceea, nu stim sa o reperam prea bine inauntrul nostru. Si ramane doar ca o tanjire dupa ceva nedefinit, dar care stim ca ne va aduce linistea. Asa ca, pornim in cautare, de multe ori intr-o cautare inconstienta, framantandu-ne si scotocind prin cele mai felurite locuri din afara noastra. Poate o relatie noua de prietenie, poate un alt hobby, poate un copil, poate o casa sau o noua achizitie, poate un partener diferit, poate..., poate... ceva ne va aduce implinirea aceea, sentimentul inegalabil de gasire sau re-gasire.

Am putea sa acceptam oare ca raspunsul acestei framantari se afla, de fapt, intr-un gest atat de simplu precum oglindirea? Pare greu de crezut, pentru ca ne aflam, de cand ne nastem, intr-un fel de joc format dintr-un spatiu plin de oglinzi. Mai mult sau mai putin tulburi, cu grade mai mari sau mai mici de distorsionare. Si tot ce facem intreaga viata este sa ne tot oglindim. Unii pe altii. Si incercam in mod stupid sa ne aducem continuu ajustari, pentru a obtine macar intr-una dintre oglinzi, o imagine mai coerenta si mai frumoasa, fara sa stim de unde am pornit de fapt, de la ce imagine originala, si fara sa stim la ce forma vom ajunge astfel. Necunoscandu-ne unicitatea, ajungem sa anulam efectiv ceea ce suntem, folosind cel mai utilizat instrument de tortura pentru sufletul nostru: comparatia.

Oglinda curata in care ar trebui sa ne reflectam, pentru a ne privi pe noi insine in intreaga splendoare si pentru a ne ostoi setea de cautare a propriei Fiinte, este doar transparenta unui alt suflet trezit si regasit pe sine. Destul de greu... Caci primele oglindiri sunt in ochii de multe ori confuzi ai parintilor, tulburati de propriile trairi si conflicte interioare. Imaginea distorsionata pe care o primim inapoi ne sperie si ne zapaceste, iar sentimentul de neadecvare pe care il traim va fi, desigur, intarit si de privirea incetosata a celorlalti, care nu au cum sa ne vada clar. Acest lucru ne face sa incercam, pe parcursul vietii, multiple transformari, modificari, taieri si adaugari, in scopul de a ajunge la o reflectie cat de cat acceptabila si la o imagine aprobata de cat mai multi.

Insa, desi nu realizam prea usor, in noi se afla un atat de vigilent si fin sistem de informare despre noi insine, incat el detecteaza si cele mai mici abateri de la ceea ce ar trebui sa fie expresia imaginii noastre originale. Astfel ca, desi obtinem o imagine valorizata de multi ochi aflati in jurul nostru, deci care sa ne ofere o oarecare satisfactie, in interior se poate declansa un conflict imens datorita nepotrivirii dintre reprezentarea la care am ajuns si ceea ce suntem noi de fapt. Ceva, din interiorul nostru, nu ne va lasa niciodata sa ne amagim imbratisand o alta forma decat a noastra proprie. Suntem „trasi de maneca” uneori mai subtil, alteori mai vizibil si poate chiar mai dureros. Bineinteles, suntem experti in a reduce la tacere acest sistem de ghidare interior, precum si a vocii Fiintei noastre care cere sa se arate si sa se desfasoare in maretia ei, revarsandu-si cu generozitate darurile in aceasta lume.

Daca suntem destul de atenti la felul in care se desfasoara viata noastra, vom putea sa zarim la un moment dat semnalele ce ne indica nevoia de trezire. De trezire la noi insine. Ceva puternic, din spiritul nostru, ne impinge spre a indeparta barierele fricilor, apararilor, conventiilor, credintelor limitante pentru a ne deschide total manifestarii potentialelor noastre deosebite.

Ar parea destul de simplu si clar traseul nostru spre autodescoperire, insa, in ritmul haotic de astazi avem nevoie de sprijin. Ni-l putem oferi si singuri, cu hotarare, responsabilitate si constanta. Dar fara aceasta perseverenta ne trezim deseori pierduti si distrasi de la calea noastra. Un impediment pentru majoritatea dintre noi este si faptul ca nu am avut de unde sa invatam in mod concret, prin exemplu si sprijin, felul in care sa ne dezvaluim cu incredere sau, mai degraba, cum sa nu cream acele staturi groase ce ne impiedica lumina proprie sa radieze.

Relatia terapeutica, asa cum o consider si o practic, este un astfel de instrument ajutator, ce are rolul de a ne oferi in primul rand un spatiu, in care sa ne regasim propriul spatiu interior si o reflectare cat mai curata a ceea ce suntem. Ritmul naucitor in care traim si distragerile de tot felul ingreuneaza din ce in ce mai mult conectarea cu Sinele. De aceea, un spatiu si un timp rezervat exclusiv pentru a fi cu noi insine si a ne autocunoaste a devenit foarte necesar.

Modalitatea de sustinere intr-o terapie se realizeaza prin cele doua aspecte ce sprijina eficient cresterea: contactul si spatiul. In acest context, contactul ofera siguranta ca esti vazut si reflectat de cineva care nu-ti tulbura reflectia cu judecati si propriile probleme nerezolvate, iar spatiul ofera libertatea si relaxarea de a-ti simti si a te acomoda cu propria-ti prezenta. Autodescoperirea se realizeaza treptat, iar terapia ar trebui sa fie, de fapt, o exersare a capacitatii de baza pe care o vei folosi pentru tot restul vietii: conectarea cu tine insuti.

Spre ce anume va duce aceasta intalnire cu Sine este explicit si frumos ilustrata de cuvintele lui Martin Buber: „Fiecare om reprezinta ceva nou in lume si este chemat pentru a-si manifesta particularitatile in acest univers. Cea mai importanta sarcina a fiecarei persoane este sa-si descopere si sa-si manifeste capacitatile unice, care nu au mai existat si nu vor mai exista in aceeasi forma vreodata...”
 

Pauza

"We need to create space if we desire to change and grow. Only in emptiness can meaning, intuitive guidance and truth arise. Let go of both resistance and force to allow yourself to connect more deeply to life."

„How can we hear our wise voice of intuition if we are always thinking, talking and distracted by outer events?”

Spatiu. Tacere. Nemiscare. Momente in care parca nu se intampla nimic. Si nu le vrem. Pentru ca stim faptul ca mereu trebuie sa se intample lucruri. Vizibile. Si stim, de asemenea, ca trebuie sa facem lucruri. Ceva, orice, important e sa se vada. Sa vada ceilalti, sa vedem noi si sa ne confirmam ca prin acest „a face” continuu punem in miscare totul, controlam rezultate, controlam viata, determinam diverse efecte dorite. „Trend-ul” din ultima vreme pare sa fie „succesiune rapida, fara pauze”. Ca e vorba despre activitatile de acasa, de la serviciu sau cele de „relaxare”, totul se realizeaza intr-o viteza ce face aproape imposibila constientizarea spatiului interior.

La ce foloseste spatiul interior si pauza necesara pentru a-l percepe?

Ne este mai usor sa sesizam miscarea, transformarile, daca acestea sunt insotite de semnale reperabile prin simturi. Suntem, e adevarat, intr-o perpetua miscare si schimbare, insa o mare parte din schimbarile noastre importante apartin spatiului interior, avand loc la un nivel ce nu transpare atat de usor, un nivel de unde nu se striga, nu se puncteaza, nu se semnalizeaza vizibil. Ci este nevoie de alte simturi pentru a percepe aceste modificari si pentru a le intari apoi prin actiuni. Simturile acestea sunt cele intuitive, de o finete si delicatete cum numai sufletul are, iar ele sunt, paradoxal, activate nu de vreo tehnica speciala, de vreo complexa modalitate de „a face” ceva, ci de simpla tacere, de liniste. Pentru ca intuitia nu functioneaza optim si nu are cum sa ne ajute decat in aceasta stare.

Spatiul interior este, de fapt, locul de conectare si de simtire a ceea ce suntem, a ceea ce traim in strafundurile noastre.

In general, supravietuim decuplati de miezul nostru, de acest spatiu necunoscut. Ne simtim interiorul mai mult sau mai putin, dar cu siguranta compensam simtirea reala cu gandirea despre acesta. Legatura se pierde treptat, treptat, fiind bruiati permanent si ancorati in cu totul alte locuri decat in noi insine. O oarecare senzatie de neplacere, tensiune, suferinta, iritare mai ajunge din cand in cand pana la noi, in incercarea de a ne comunica ceva. Insa, drept raspuns, simtindu-ne presati „sa facem” ceva cu ceea ce simtim, amplificam din ce in ce mai mult sfera mentala, generand continuu idei, intrebari, dialoguri si comentarii fara sfarsit. Pauza pentru a plonja in adancimile afectivitatii si a descoperi pe acolo intelesurile o evitam cu cea mai mare indemanare.

Fugim de pauze, de liniste, caci, aparent, nu ne aduc nici un beneficiu. Ne simtim incomfortabil fara stimuli cat mai bogati si mai variati, avem nevoie de acestia pentru ca altfel ne plictisim, ne este greu sa suportam tacerea, sa ne suportam pe noi insine, ne este greu sa ne oprim din activismul ametitor pentru a da nas in nas cu lucrurile pe care le evitam, in special cele aflate in noi si care, la cel mai mic semn de liniste, tind sa isi faca simtita prezenta si glasul.

Avem o sustinere de nadejde a rezistentei la pauza, din partea sferei socio-profesionale, care ne-a intarit legatura „pauza = timp pierdut, bani pierduti, eficienta scazuta, productivitate redusa”, precum si sentimentul de vinovatie, deja existent in noi, daca ne oprim din „a face”.

Ne este frica de tacere. De pauzele de vorbire. Ne-am „setat” sa ii privim pe cei care permit acele spatii in interiorul exprimarilor, drept nesiguri, incompetenti...

Diminuam si orele de somn, doar este o „pierdere de vreme” sa te odihnesti cand simti nevoia, sa dormi, cu atat de multe lucruri de facut.... Ne ia din timpul pentru alergat pe roata de soricel...

Nu mai avem rabdare. De ce sa asteptam? Cand suntem in era in care totul se pune in miscare cu un click...

Suntem atat de ocupati si din ce in ce mai „pe fuga”, incat nici nu mai observam frumusetea a ceea ce se afla in jurul nostru si in noi. Nu vedem decat tintele spre care trebuie sa ne indreptam cu viteza marita. Daca ajunge altcineva inaintea noastra? Daca tinta dispare, se disperseaza, cand nu suntem atenti? Daca ne ia prea mult timp sa o atingem? Daca, daca, daca...?

Ne pierdem in exterior, ne risipim mult din resurse. Si de unde ne incarcam? Din aparenta senzatie de succes cand atingem tinta. Un sentiment efemer, bazat doar pe atingerea unui punct, pe bifarea unei linii din agenda, urmat de aparitia unui alt punct ce ne reactiveaza foamea.

Pauza ne-ar oferi accesul la spatiul din interior, pentru adevarata hranire. Dar acesta ne trezeste teama prin intinderea sa, necunoscuta, neexplorata.

Imi vine in minte „Space: the final frontier...”, care, desi in film are alt inteles, acum imi suna mai mult ca si cand tolerarea spatiului, a spatiului vast din noi, ar fi ultima frontiera catre a ne reconecta cu noi insine...

Incercam sa umplem mereu spatiul. Din conversatii: „pompand” continuu impresii si completari ale frazelor interlocutorului, vorbe, vorbe, multe vorbe... Din mintea noastra: cand, cica, ne relaxam privind marea, dar rumegam intens ultimele intamplari ale prietenilor, felul cum aratam in costum de baie si ce regim sa mai urmam, cum sa rezolvam problema aparuta in proiectul nostru... Pana si in meditatie ne concentram mai mult pe cum stam, ce ascultam, cum ne luptam sa indepartam din minte gandurile razlete. Umplem la repezeala toate aparentele goluri. Insa nu realizam cata importanta au... Chiar si cele mai mici. Oare cum ar arata cuvintele scrise fara pauza intre ele? Cumamcitisicumamintelegeceamciti? Sicumarfisacitiminfelulacestanudouafrazecizecisisutedepagini? Obositor? Cam la fel cu ceea ce ne facem singuri zi de zi...

Pauza puncteaza valoarea a ceea ce urmeaza.

Pauza nu reprezinta chiar o nemiscare. Ci doar spatiu de regenerare. Ca si anotimpul iarna, cand pare sa existe o pauza de la viata vie, vizibila. Insa acolo, sub patura sau paturica de zapada, in frig si intuneric, germineaza si se pregateste de crestere o noua viata.

Pauza ne ofera un pic de linistire a zgomotului de fond pentru a putea percepe mai clar mesajele dinauntrul nostru si sa auzim ghidarea. Pauza ne ofera posibilitatea de a privi cu un alt nivel de profunzime spre noi si spre ceilalti. Pauza ne permite si noua regenerarea si refacerea necesara pentru a intampina cu forte proaspete valul potrivit, ce ne duce mai aproape de implinirea sufletului nostru. Pana la urmatoarea pauza. Si urmatorul val. Pauza ascunde in ea multe bogatii neaccesibile altfel. Pauza reala este cea in care esti cu tine, in tine.

Cand ti-ai luat o adevarata pauza, fara teama sau vinovatie?

Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?

De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?

Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.

Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?

Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.

Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.

Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.

Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.

Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.

A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?

Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?

Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.

Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?



Sensibilitate...

 

Sau, mai degraba, sensibilitate mare... De care ne ferim. O stigmatizam? Doar este cauza clara a atator esecuri, pe diverse planuri, a atator rani, tulburari...

Mii de senzori si antene fine radiaza din noi formand o aureola bogata, diafana. Receptionam incontinuu, fara pauza, iar canalele noastre sunt inundate de informatii. Din afara, dinauntru.

Insa, nu doar primim ci si reactionam la aceste informatii, in functie de ceea ce ne atinge, pentru ca ceea ce ne atinge, ne misca. Interior. Si cunoastem destul de bine efectele acestor miscari, inca de cand suntem mici :”esti prea emotiv, timid, plangacios, sensibil...”, adica, in nici un caz nu te poti descurca asa prin viata, cu o asemenea receptivitate. Succesul este al celor care arata putere, iar puterea si sensibilitatea... credem ca nu prea sunt usor de adus impreuna.

Asa ca, pe ici pe colo, ne straduim cat putem sa mai blocam din antenutele noastre vigilente. Uneori incercam sa le inchidem ca urmare a propriilor experiente dureroase, cand a simti prea mult include nu numai primirea de mangaieri si emotii placute, ci si a unor „sageti” ce patrund usor pana in miezul nostru, ranindu-ne.

Sensibilitatea este inca un termen confuz, ce atrage in jurul sau multe judecati.

Una dintre ele presupune ca barbatii sa nu o posede, decat in cele mai mici cantitati. Doamne fereste sa o si arate!

Iar barbati si femei deopotriva sunt incurajati sa nu si-o recunoasca. Sa nu o foloseasca. Sa o considere chiar ceva rusinos. Pentru ca nu prea este compatibila cu starea de stabilitate, de echilibru, pe care ne-ar placea sa o afisam mereu.

Sensibilitatea mare isi are radacinile adanc infipte in fiinta noastra. Fara sa ne dam seama acum, cu siguranta ne-a fost de ajutor in situatii timpurii, cand aveam nevoie sa cunoastem mai bine mediul, sa ne adaptam cat mai perfect la solicitarile din jur, sa ii simtim pe cei din preajma pentru a ne putea apara sau a ne orienta.

Ca orice copil, de fapt, ne-am trezit cu aceasta capacitate de deschidere imensa, greu de gestionat. Tot ceea ce stim in acea perioada este ca simtim. Din plin. Totul. Mult si divers. Daca nu ni s-a explicat sau nu am fost ajutati sa traducem intr-un limbaj coerent ceea ce simteam, pentru a putea prelucra informatiile primite, am ramas cu aceste simturi amplificate si coplesite mereu de stimuli nenumarati si de neinteles. Tendinta care se naste apoi va fi cea de a diminua cumva aceasta mult prea mare receptivitate. Prin inchiderea canalelor, prin deturnarea atentiei, prin gasirea unor modalitati de contracarare a sensibilitatii, sufocand-o in spatele unor paravane de armonie, siguranta si stapanire de sine fortate.

In cazul in care suntem sustinuti din timp sa fim atenti la ceea ce simtim si sa interpretam semnalele, sensibilitatea noastra nu ni se mai pare o povara, nu ne mai tulbura atat de mult. Si ii putem realiza semnificatia si importanta incredibila pe care o are in viata noastra.

Sa fim sensibili este cel mai frumos si pretios dar pe care il purtam in noi. Vibram mereu. Si nu este nici o rusine sau slabiciune sa recunoastem ca vibram astfel si rezonam atat de fin.

De exemplu, unui sef furios este normal sa ii percepem frecventele agresive si sa resimtim un efect neplacut, de retragere, de intimidare, dar in acelasi timp ar fi perfect normal sa putem si sa transmitem celuilalt efectul pe care o astfel de atitudine il are asupra noastra, fara teama. Ascultand o muzica duioasa este la fel de normal sa ii simtim acordurile pana in adancul nostru si, daca au miscat ceva profund, sa lasam picaturile cristaline sa ni se rostogoleasca pe obraji. Cand vorbim unui grup de persoane de ce ar trebui sa ne ascundem emotiile si sa ne prefacem ca nu simtim impactul atator ochi, asteptari, judecati, trairi indreptate catre noi, pe care e imposibil sa nu le preluam si sa nu le impletim cu ale noastre?

Simpla acceptare a propriei sensibilitati in fata altcuiva si recunoasterea sensibilitatii celuilalt, ne deschide fantastic, fara nevoia de aparare, catre o comunicare adevarata, mult mai autentica decat suntem obisnuiti sa o facem, atunci cand functionam gandindu-ne ce, cat si cum sa aratam din noi pentru a nu ne fi vazuta fragilitatea si a nu fi raniti.

Incercand sa fim altfel decat suntem nu facem decat sa determinam tot felul de conflicte interioare, epuizante, care sigur vor deveni vizibile in cele mai neasteptate moduri – vom rosi in tot felul de situatii, ne vom pierde vorbele sau vom exprima verbal cu totul altceva decat ne propuseseram, ne vom balbai, ne vom bloca, toate pentru ca vom insista cu forta mintii asupra noastra sa nu simtim, sa nu simtim, sa nu simtim... Si sa nu recunoastem.

Suntem cu totii deosebit de sensibili. Insa, multi dintre noi stam ascunsi in cochilii rezistente, ce nu pot fi strapunse de duritatile din jur, dar, din pacate, nici topite de atingerile calde ale frumusetii, luminii, iubirii.

Ce aduce sensibilitatea?

Intuitie. Creativitate. Pasiune. Atentie. Introspectie. Informatie. Profunzime. Constientizare. Cunoastere de sine. Cunoastere a celorlalti. Empatie. Contact. Comunicare. Deschidere. Senzualitate. Bogatie de nuante. Bucurie de a trai.

E putin?

Follow your heart...

Indemnul de a ne urma inima. Il cunoastem cu totii. Il aplicam, insa? Cum il aplicam? Sau pare ceva prea plin de sentimentalism?

Ce stim despre inima noastra?

A fost considerata din vremuri stravechi drept sediul sufletului. Este locul identificarii cu Sine. Ducem mana la piept cand spunem „eu”, la fel, „juram cu mana pe inima” pentru a ne demonstra onestitatea. Este considerata, insa, si sediul emotiilor. De aceea, proiectam asupra ei o imagine conforma cu ceea ce credem noi ca sunt emotiile – partea cam sensibila din noi, usor de influentat si de dezechilibrat, astfel, nu prea indicat de ascultat...

Fiind in asa mare legatura cu emotiile, carora suntem invatati sa le desconsideram de multe ori importanta si intelesul, perceptia noastra asupra inimii urmeaza aceeasi conceptie limitata. La nivel psihologic o vedem ca pe ceva ce tine de sfera afectiva, cam neclara si instabila; la nivel fiziologic, anatomic, o vedem ca pe o pompa eficienta in a distribui sangele in intregul corp.

Insa, inima reprezinta mult mai mult decat stim si credem.

Studii extinse realizate in ultimii ani in jurul functionarii cardiace ne prezinta rezultate uimitoare, ce vor reusi cu siguranta sa pozitioneze inima in locul central a tot ceea ce inseamna fiintarea noastra.

Inima este mai mult decat o simpla pompa. Ea este, de fapt, „un centru complex si organizat de procesare a informatiilor, prezentand un creier propriu, functional, care comunica cu si influenteaza creierul cranian prin intermediul sistemului nervos, al celui hormonal, precum si prin intermediul altor cai. Aceste influente, provenite de la inima, afecteaza functionarea creierului si a majoritatii organelor interne, determinand astfel calitatea vietii”.(HeartMath Institute) De asemenea, cercetarile recente au evidentiat faptul ca inima actioneaza si ca o glanda endocrina, producand si secretand diferiti hormoni cu rol esential in echilibrul psiho-fizic.

Desi ne sfiim inca sa aducem impreuna si sa corelam termeni ce par a tine de discipline mai mult ezoterice (cum este cel de „energie”), cu teoriile si explicatiile din domeniul psihologiei si nu numai, devine din ce in ce mai evidenta necesitatea de a realiza ca nu putem extinde intelegerea fenomenelor vietii, fara a ne largi aria de perceptie si sistemele de referinta.

Astfel, nu se poate nega descoperirea ce plaseaza inima in rolul central al perceperii subtile a campurilor magnetice si a frecventelor energetice emanate din propria persoana si de catre cei din jur. Campul electro-magnetic al inimii, care este de 5000 de ori mai puternic decat cel generat de creier, actioneaza ca un sistem de receptie a multor informatii energetice provenite din noi si din exteriorul nostru. Aceste informatii sunt resimtite si traduse in sistemele interne drept emotii.

Este greu inca sa intelegem la ce ne ajuta simtirea emotiilor?

Cu ajutorul lor „culegem” date despre noi insine si despre ceilalti. Aceste date ne orienteaza mai departe si ne ghideaza catre a produce modificari in propriile programe de functionare psihica, mentala, energetica, pentru a atinge armonia si echilibrul interior.

Informatiile pe care inima, prin campul ei, le preia sunt transmise apoi creierului, unde se activeaza pattern-uri, adica scheme si cai deja formate si intarite, care ne vor coordona perceptiile, comportamentele, activitatea organelor interne si a proceselor mentale.

„Inima poate fi considerata o puternica poarta de intrare in reteaua de comunicare ce conecteaza corpul, mintea, emotiile si spiritul.”(HeartMath Institute)

Starile pozitive sunt reprezentate, la nivelul inimii, de o ritmicitate coerenta, iar cele negative, de o frecventa cardiaca mai dezorganizata.

Cu cat cunoastem mai bine modul in care functionam psihic, devenind atenti la ce anume din programele noastre mentale genereaza in noi anumite emotii, si invatam totodata sa descifram aceste emotii, cu atat vom reusi sa ne ghidam mai usor catre a schimba acele programe vechi, daca este cazul, si a construi unele care sunt in acord cu propria fiinta, cu profunzimile noastre, cu nevoile personale de crestere si evolutie, programe care ne vor permite sa traim intr-un mai mare echilibru fizic si psihic.

Starile de echilibru, centrare si armonie, ce produc coerenta interioara, ne amplifica si abilitatile empatice, reusind astfel sa discernem si sa decodam mai usor emotiile celor cu care interactionam.

Mediul emotional in care traim este foarte important pentru activarea, generarea si stabilizarea programelor care vor deveni in timp pattern-uri puternice si care ne vor calauzi de-a lungul vietii.

Ceea ce traim constant in interior ne predispune la a rezona mai mult si a amplifica frecventele emotionale de acelasi tip cu care intram in contact, adica emotii provenite de la ceilalti. De exemplu, atunci cand suntem tulburati, nu putem fi atat de receptivi la vibratiile pozitive, ale bucuriei, relaxarii, frumusetii... Insa nu este neaparat o solutie potrivita nici sa alergam cautand si generand superficial, mereu din exterior, emotii placute. Pentru ca, cea mai eficienta si constanta armonie ne este data de autogenerarea acestor emotii din interior, din propria fiinta, prin activarea si functionarea pe baza programelor (credinte si conceptii) ce sustin iubirea, increderea, siguranta, autenticitatea... Astfel, trairile pozitive vor fi un efect stabil al starii reale de bine, de curgere.

Inima nu ne minte, nu ne induce in eroare, ea doar primeste si transmite informatii vitale pentru orientarea proprie si pentru intelegerea a ceea ce se intampla in noi si in afara.

Cand sa ne incredem in inima noastra si sa o urmam? Cand invatam sa o ascultam cu adevarat. Cand incepem sa ne largim constiinta.

Observatorul... din noi

„Nothing exists until or unless it is observed.”

Ai privit vreodata cu adevarat prin ochii sufletului tau? Prin ochii aceia patrunzatori, care vad adevarul si substanta dincolo de aparentele imediate. Prin ochii aceia care nu pot fi mintiti de explicatii puerile si de exprimarea a orice altceva in afara autenticitatii.

Cine priveste oare prin ochii nostri? Cine este, de fapt, observatorul real? Si credem cumva ca acest observator are nevoie, pentru a percepe, de ajutorul pupilelor noastre fizice?

Pe parcursul anilor ne-am antrenat in mod sustinut capacitatea de observare. Insa, in special de observare a realitatii inconjuratoare. Astfel, ne-am consolidat, cu siguranta, un observator vigilent – cel al personalitatii noastre. Care isi face treaba din plin. Cum altfel am mai gasi repere despre noi insine fara acesta, fara atatea comparatii, judecati, analize? Cine altcineva ne-ar mai ajuta sa vedem daca suntem mai frumoase sau mai destepte decat colega, mai priceputi decat colegul, mai de succes decat amicii, mai „evoluati” decat cei de langa noi?

Suntem intr-o preocupare constanta de a ne defini si valida in functie de nenumaratele criterii exterioare, pe care, cu o grija deosebita, societatea se straduieste sa le inmulteasca si sa ni le aduca in prim plan.

Observam, oservam, observam. Asa cum suntem obisnuiti. Cu simt critic.

Mai exista insa si o alta modalitate de a observa? Cand rolul observatorului este preluat de catre sufletul nostru, percepem in cu totul alt fel. Ne observam in primul rand pe noi insine, cu atentie, cu interes, cu compasiune: ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce vine din noi cu sinceritate si ne bate la portile inimii, nevoile, dorintele noastre cele mai intime, amintirile ascunse de mult. Le devenim martori si le primim in constiinta pentru a le lasa sa ne invete lucruri nestiute despre noi, pentru a le lasa sa ne aduca adevarata validare, cea izvorata din interior si bazata pe insasi simtirea autentica, singura in care ar trebui sa ne incredem.

Bineinteles, nu putem scapa nici in cazul acesta, privind observatorul nostru interior, de „exercitiu”, de exersare. O exersare necesar sa fie inceputa de timpuriu. Cu cat suntem mai autentic vazuti, recunoscuti si validati, cu atat ne vom activa si noi, in grad mai mare, privirea provenita din adancul sufletului, pentru a o indrepta asupra noastra si asupra celorlalti.

Privirea observatorului nostru adevarat nu judeca, nu critica, ci trece dincolo de straturile groase ale falsului Eu pe care l-am construit, pentru a ne revela ceea ce ferim chiar si de noi insine, miezul real, intelesuri si sensuri ingropate, frumusetea si fragillitatea, deopotriva cu neputinta si ranile. Si facand asta, martorul nostru interior incearca cumva sa ne ajute sa scoatem la suprafata, in lumina, ceea ce am acoperit si am invatat sa pastram cu frica, inlantuite de legile si regulile stupide ale lumii, multele trairi si continuturi afective provenite din istoriile noastre de viata, din nevoile noastre mai mult sau mai putin implinite si nu numai.

Aceasta privire agera si plina de sinceritate poate ajunge direct si in inima celui de langa noi. Strapunge ziduri de aparare, straturi superficiale, si rascoleste prin cotloanele prafuite, prin locurile interioare neumblate sau ascunse, printre bogatiile nestiute, pentru a scoate la iveala nucleul de adevar propriu.

Cand sufletul din mine, vede sufletul din tine... ce alta privire, legatura si comunicare mai reala ar putea sa existe?

Deci, cui alegem sa ii oferim rolul de observator?

Autoritate, pedeapsa si drepturile noastre

Ce legatura se afla intre aceste notiuni?

Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit, remarcati?

Autoritatea reprezinta putere. De ce avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti, pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?

Oare pentru ca nu stim ca o detinem si atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne vor implini niciodata?

Oare acesta autoritate e ceea ce cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj emotional, de a spune nu in fata a orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?

Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate din partea persoanelor adulte din viata noastra.

De ce ar avea nevoie un parinte sa isi exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului? Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.

Pedeapsa se vrea a fi o incercare de corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea, ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?

Chiar si atunci cand pare sa functioneze si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine” superficial, bazat pe frica.

Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.

Pedeapsa afecteaza mult legatura dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata de cineva care il raneste in mod deliberat.

Impunerea, fortarea autoritatii asupra copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti, cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii personale, frustrare, agresivitate mascata, pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).

Avem nevoie apoi toata viata sa ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti, exact ca in copilarie.

Nu ne mai aflam de mult timp sub tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim, asupra incalcarii drepturilor noastre intime.

De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei puteri adevarate.

Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata, sanatoasa, este cea care  deriva doar din puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.

„Every human being is born into the world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need to maintain life, to love and to be loved.”

Primim ceea ce ne dorim?

Primim ceea ce avem cu adevarat nevoie? De fapt, stim sa cerem?

Primul loc de experimentare cu nevoile noastre ar fi mediul familial. Sosim in aceasta lume “echipati” cu tot felul de sisteme mai mult sau mai putin complexe, pe care este necesar sa le deslusim pentru a putea sa ne manifestam plenar, autentic, si pentru a ne crea vietile dorite.

Un astfel de sistem este si cel al nevoilor emotionale de baza. Implinirea lor in perioada copilariei ne asigura supravietuirea, cresterea, formarea unor „programe” interioare sanatoase, ce ne permit sa relationam deschis, sa fim in contact cu noi insine, sa ne exprimam puterea creatoare in toate zonele existentei noastre, sa invatam sa ne iubim, sa fim sinceri si sa avem incredere in noi.

Setul de nevoi afective primare s-ar putea reduce la a fi primit, recunoscut si constientizat ca valoare unica si la a-ti fi permisa expresia unicitatii tale. Orice impiedicare, deturnare si nerecunoastere a valorii fiintei proprii constituite premisele unei existente incomplete, tulburate interior, blocate pe anumite paliere, in care ne simtim mai degraba derutati de conflictele emotionale din noi si de frustrari carora nu le gasim intelesul.( Insa, intelesul este unul singur, este acela cu care nu vom putea face pact niciodata cu adevarat: nu esti in totalitate Tu.)

Nuantele acestor nevoi de baza se regasesc intr-o paleta larga de trairi – a fi iubit neconditionat, respectat, ascultat, sustinut, protejat, a nu fi expus la conflictele si emotiile intense ale adultilor din jur, a fi tratat drept, a fi in siguranta, a fi apreciat...

Setul acesta de nevoi afective este structura de la care vor porni diferite particularitati ale modului in care vom functiona. De implinirea lor adecvata vor depinde, mai departe, sanatatea, autenticitatea, relationarea cu ceilalti, convingerile dupa care ne ghidam si evolutia noastra.

Cand nevoile tale nu sunt auzite, intelese si implinite, mesajul pe care il primesti indirect si care iti va determina conturarea imaginii de sine este: „nu esti destul de important”.

Acest lucru se intampla deoarece, in ciuda exprimarii si a cererilor tale primitive, de copil, adultii aflati alaturi si care se ocupa de cresterea ta nu cunosc sau, mai degraba, nu mai recunosc limbajul emotional si nu deslusesc existenta clara a nevoilor afective.  Sfera lor emotionala este o zona destul de confuza si blocata demult, de cand si ei au trecut prin aceleasi situatii de neintelegere. Asa ca, de multe ori pot avea o tactica cu care se simt mai comfortabil – de deturnare a atentiei copilului de la adevaratele sale nevoi, oferindu-i altceva in schimb, ceea ce sunt ei in stare sa ofere. Astfel, un haos interior va genera un alt haos interior.

Cum sa te descurci cu nevoie tale cand nici nu stii care sunt, cand nu simti decat un gol, ceva care nu se umple complet, dar care nu iti este clar cu ce anume s-ar putea umple? De exemplu: nevoia de atentie, exprimata cateodata galagios de catre copil, poate primi foarte usor, drept substitut pentru rezolvare, ceva de mancare, o prajitura, o bomboana sau un refuz, o interdictie de a se mai manifesta, ori pur si simplu ignorare, dupa vechile obiceiuri de raspuns la tipetele sau plansul copilului: „nu-l bag in seama prea mult, sa nu-l rasfat, las’ ca-i trece...” Da, plansul si cererea vor trece, dar va ramane ceva: negarea nevoii reale. Sau se vor crea asocieri anormale intre nevoi si comportamente care nu au legatura cu implinirea acestora: nevoia de iubire si mancare, nevoia de apropiere si dependente, nevoia de manifestare a vulnerabilitatii si comportamentele ce ne pun in pericol, nevoia de atentie si cautarea succesului cu orice chip, nevoia de valorizare si shopping...

Lipsa cunoasterii si observarii in plan mai subtil a manifestarilor copilului, lipsa empatiei reale, ii face pe unii dintre noi sa nu inteleaga ce anume, ce nevoi exprima copilul prin comportamentele sale. Astfel, nevoia copilului de apropiere, de siguranta, aratata intr-un mod care il deranjeaza pe parinte, poate fi intampinata cu duritate si respingere. Plansul, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune a unui baietel pot fi retezate direct prin raspunsuri de genul: „esti mare, nu te mai smiorcai”, „esti baiat, nu poti plange si nu te poti alinta ca o fetita”.

Traiul constant intr-un mediu incarcat emotional, chiar conflictual, in care copilul, resimtind toate dispozitiile parintilor este obligat sa faca fata si sa incerce sa gestioneze niste stari care nu sunt ale lui si pe care nu le intelege, isi va forma convingerea ca haosul acela emotional este al lui, ca il defineste pe el. Va fi deturnat de la adevaratul sine si, mai tarziu, va cauta inconstient situatii relationale in care va experimenta exact aceleasi salate afective traite in copilarie. Aceasta este un tip de inchisoare des intalnit, din care simtim ca nu putem scapa – cum se face ca eu, care sunt deschis, vulnerabil, sensibil si am nevoie de intelegere, iubire, sustinere, pace, ajung in relatii generatoare de conflicte si de durere?

Cand nu ne cunoastem propriile nevoi, ne este greu sa le satisfacem, sa cerem clar ceea ce ne dorim, sa cautam ceea ce ne-ar implini.

Invatam devreme cum sa acoperim mai mult si cum sa nu intelegem informatiile importante despre noi insine. Asta, pentru ca, la inceputul vietii noastre, avem nevoie sa se afle langa noi niste „ghizi” experimentati care sa ne dezvaluie ceea ce nu cunoastem inca, niste persoane cu o intelepciune, constiinta si empatie deosebite, care sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa ne descoperim.

In functie de ceea ce am primit acasa drept raspuns de satisfacere a nevoilor noastre, vom folosi si noi in continuare metode mai mult sau mai putin nepotrivite de cerere. Printre acestea: „am nevoie de afectiune, dar eu fac pe durul”, „am nevoie de intelegere, dar am mereu o atitudine critica si atac”, „am nevoie de atentie, dar ajung in comportamente exagerate ce ii pun pe fuga pe ceilalti de langa mine sau ma arat smecher”, „mi-e dor, dar fac pe insensibilul”, „doresc apropierea fata de cineva, dar ma retrag in carapace de teama respingerii”...

Cum am putea sa primim astfel ceea ce avem nevoie cu adevarat, cand nici noi insine nu ne recunoastem si nu ne acceptam trairile si necesitatile?

Ne afecteaza ca avem parte de lucruri pe care nu le dorim si ne straduim intens sa gasim tot felul de modalitati prin care sa obtinem ceea ce vrem, insa, de multe ori, nu merge... La o privire mai profunda am observa legaturile dintre experientele vechi, ramase in inconstient, si care, in prezent, ne determina orientarea prin viata.

Un exemplu legat de indisponibilitatea afectiva: deoarece am avut, natural, o foarte mare nevoie de apropiere si conectare cu cineva, in copilaria mica, iar acel cineva ori a raspuns cu lipsa de intelegere ori a fost absent fizic sau psihic, avem tendinta sa perpetuam modelul si, oricat de imensa va ramane nevoia noastra de iubire autentica si de conectare si oricat vom cauta constient sa o reparam, surprinzator, vom intra in relatie tot cu persoane indisponibile emotional, care chiar pe aceasta nevoie nu ne pot ajuta sa ne-o satisfacem... Avem de foarte multe ori inclinatia de a ne formula cererile specifice nevoilor noastre exact in fata persoanelor ce nu pot sa ne ofere ceea ce am avea nevoie. Oare de ce?

Implinirea nevoilor nu consta doar intr-un sentiment de bine, de satisfactie, ci ne deschide porti catre a experimenta si exprima aspecte diferite ale propriei fiinte. Cand suntem intr-o relatie in care putem comunica usor, cand simtim din partea cuiva un sentiment de valorizare si relaxarea ca putem fi noi insine, avem posibilitatea sa accesam mult mai usor zone din noi bogate si latente, potentiale neexplorate... La fel, cu un astfel de sprijin, vom afla cum sa ne stabilizam afectiv si cum sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, fara sa ne agatam continuu in cautari disperate de satisfacere.

Cu siguranta sunt multe raspunsuri de descoperit in noi, daca vom alege sa punem intrebarile.

Despre noi... copiii

Pentru ca doresc sa orientez atentia intr-un mod serios asupra aspectelor legate de copilaria noastra, asupra importantei si influentei majore a tot ceea ce traim in aceasta perioada a vietii pentru intreg viitorul nostru, va ofer niste repere exprimate foarte clar de o psihoterapeuta renumita – ce a sustinut prin activitatea sa indelungata dreptul copilului de a fi recunoscut, inteles, protejat, respectat si valorizat ca fiinta unica, independenta si vulnerabila – Alice Miller.

·       „Toti copiii sunt nascuti pentru a se dezvolta, a creste, a trai, a iubi si a-si articula nevoile si emotiile in scopul auto-protejarii.

·       Pentru dezvoltarea lor, copiii au nevoie de respectul si protectia adultilor care sa ii ia in serios, sa ii iubeasca si sa ii ajute sincer sa se orienteze in lume si in viata.

·       Cand aceste nevoi vitale sunt frustrate, iar copiii sunt, in schimb, abuzati de dragul nevoilor adultilor, fiind exploatati, batuti, pedepsiti, manipulati, neglijati, neascultati sau dezamagiti, fara interventia niciunui martor, atunci integritatea lor va fi afectata grav si pe termen lung.

·       Rectiile normale la asemenea rani sunt furia si durerea; dar, din moment ce copiilor ce cresc intr-un semenea mediu le este interzis sa isi exprime furia si din moment ce ar fi de neindurat pentru ei sa isi traiasca durerea in singuratate si neintelegere, vor fi nevoiti sa isi ignore si sa isi reprime emotiile si toate amintirile legate de traume si sa ii idealizeze pe cei vinovati de asemenea abuzuri. Mai tarziu, nu vor mai avea nici o amintire despre ce li s-a intamplat.

·       Disociate de cauzele originale, sentimentele de ura, neputinta, disperare, dorinta nesatisfacuta, anxietate si durere isi vor gasi expresia in acte distructive orientate impotriva altora (comportamente criminale) sau impotriva lor insile (dependenta de droguri, alcoolism, prostitutie, tulburari psihice, suicid).

·       Cand aceste persoane devin parinti, deseori vor directiona acte de razbunare impotriva nedreptatilor suferite in copilarie asupra propriilor copii, pe care ii vor folosi drept tapi ispasitori. Este tragic faptul ca, din necunoastere, parintii isi bat copiii, pentru a scapa de emotiile legate de felul in care au fost tratati ei insisi in copilarie de catre proprii parinti. (Aceste aspecte si motivele reale ale comportamentelor scapa de obicei nivelului constient.)

·       Daca copiii maltratati nu devin criminali sau bolnavi mental, este esential, ca macar o data in viata lor sa intre in contact cu o persoana care stie fara nici un dubiu, ca mediul familial, si nu copilul neputincios, batut, este de vina si sa ii sprijine in recunoasterea acestui lucru.

·       In realitate si in mod natural, copiii tind sa se invinovateasca pe ei insisi pentru cruzimea parintilor si sa ii absolve pe acestia de orice responsabilitate.

·       In ultimii ani s-a putut dovedi, datorita noilor metode terapeutice, faptul ca experientele traumatice din copilarie, reprimate, sunt stocate in interiorul corpului si, desi raman inconstiente, isi exercita influenta chiar si la maturitate.

·       Abuzul asupra copiilor se manifesta in multe forme, incluzand si pe aceasta: le dam sarcina copiilor, inca de la nastere, iar mai tarziu prin toata educatia, sa ne respecte, sa ne iubeasca, sa ne cinsteasca, sa reuseasca performante pentru noi, sa ne satisfaca ambitiile, pe scurt, sa ne dea tot ceea ce ne-au refuzat parintii nostri.

·       Cruzimea parinteasca nu se caracterizeaza intotdeauna prin bataie, ci mai ales prin lipsa de daruire prietenoasa, prin lipsa de comunicare, prin ignorarea nevoilor copilului si durerii psihice a acestuia, prin pedepse fara noima, perverse, prin abuzuri sexuale, emotionale, prin exploatarea iubirii sale neconditionate, prin santajul emotional, prin distrugerea sentimentului demnitatii si prin nenumaratele forme de exercitare a puterii. Copilul tolereaza absurditatile parintilor pentru ca le considera normale si pentru ca nu se poate apara de ele. Ei isi pun toata increderea si speranta in mainile adultilor ale caror comportamente, oricat de dureroase, strivitoare si absurde sunt, vor fi privite drept dovezi de iubire.

·       Oamenii a caror integritate nu a fost afectata in copilarie, care au fost protejati, respectati si tratati cu sinceritate si seriozitate de catre parinti vor fi in adolescenta si la maturitate inteligenti, deschisi, empatici, sensibili. Se vor bucura de viata si nu vor simti nevoia inconstienta sa isi produca suferinta lor si altora. Isi vor folosi puterea sa se apere, dar fara sa atace. Si nu vor putea face altfel decat sa respecte si sa protejeze la randul lor pe cei mai slabi ca ei, adica si pe proprii copii, pentru ca asta este ceea ce au invatat din experienta lor timpurie.

·       Un om care nu se poate aprecia, care nu se poate respecta, care nu isi permite propria creativitate si relaxare, care se autosaboteaza constant, nu face asta de bunavoie. Blocajele lui sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie sa o cunoasca cat mai exact posibil, trebuie sa o cunoasca din punct de vedere emotional, pentru a intelege cum a devenit asa cum este.” Si a incepe sa se elibereze.

Pe scurt, am incercat sa adun cateva informatii si sa formulez un material de reflectie... In acelasi scop sunt si intrebarile urmatoare:

Ce m-a chinuit in copilarie? Ce nu mi-am dat voie sa simt? Care era tonul afectiv predominant in care se desfasura viata mea zilnica?

Inconstientul

Atat de departe de constiinta noastra si, totusi, atat de aproape. Prietenul si dusmanul nostru deopotriva...

Chiar daca s-a relevat prezenta inconstientului in structura noastra psihica de foarte mult timp, avem inca tendinta de a-l evita cam in orice abordare legata de expresia fiintei noastre. Credem si vrem ca totul sa se bazeze pe fapte reale, aici si acum. Doar asta conteaza. Restul, trecutul, nu are nici o importanta. Oare?

Avem, de fapt, nevoie sa credem acest lucru, pentru a ne mentine iluzia de control asupra vietii noastre. Insa, a crede ca suntem in control peste ceva ce nici macar nu cunoastem inseamna sa ramanem in limitare si ignoranta. Din pacate, nu realizam ca, doar aducand lumina in zona aceasta necunoscuta, ascunsa, aflata in umbra, ne putem largi constiinta si putem capata in acelasi timp autonomia dorita si capacitatea de a ne lua in stapanire propria viata.

Pastrator al istoriei noastre (si nu doar de cand avem capacitatea redarii primelor amintiri, ci de mult mai devreme, poate chiar de cand ne aflam ca si intentie mai mult sau mai putin constienta in mintea si sufletul celor care ne-au adus pe lume), inconstientul este un rezervor urias de informatie care asteapta sa ne ofere multele piese de puzzle ce ne lipsesc, pentru a intregi cea mai importanta imagine pentru noi: a noastra. Fara completare si fara continuitate in povestea noastra, traim fragmentat, cu imposibilitatea de a intelege legaturile dintre prezent si trecut, cu incapacitatea de a ne intregi, de a ne cunoaste, de a invata, de a transforma ceva in noi cu adevarat.

Ce procent din viata noastra de zi cu zi credem ca ar reprezenta functionarea constienta? Probabil, ni se pare ca peste 90%, desi procentul e in realitate invers. Doar noi suntem cei care actionam, gandim, simtim continuu si nimeni altcineva in locul nostru. Dar ce sunt, atunci, starile pe care le simtim a N-a oara cand ajungem si in prezent in situatii, fata de cineva pe care il investim cu putere, asemanatoare cu cele in care, de exemplu, tata ne certa sau isi impunea totalitarist punctul de vedere, ce se intampla atunci cand ne trezim, fara sa ne dam seama, in acelasi tip de relationare disfunctionala, in acelasi gen de conflicte, in neputinta copilareasca de a gasi solutii pentru rezolvare  problemelor, in comportamente fata de copiii nostri identice cu cele ale propriilor parinti, in autosabotari ale implinirii nevoilor noastre afective? Ne intrebam vreodata „oare de unde vine asta si de ce?”, avand totodata deschiderea, dorinta si curajul sa si aflam raspunsul?

Sesizam probabil, de multe ori, ca ceva „iese” din noi, fara aportul nostru constient, si se manifesta ca si cand acea parte ar fi de fapt in control total asupra noastra. Si ne straduim, apoi, neplacandu-ne aceste efecte, sa urmam exercitii, sfaturi, autosugestii, gandire pozitiva, antrenamente de toate felurile, poate-poate vom potoli cumva "monstrii" din adancuri.

Ne gandim: ”acum sunt adult”. „Situatia asta o pot gestiona”, desi ni se inmoaie picioarele, „pot sa vorbesc si sa-mi sustin punctul de vedere”, desi suntem pe punctul de a lesina de teama sau de a ne infuria si izbucni agresiv, „pot avea partenerul pe care mi-l doresc”, desi in ascuns inca avem convingerea ca nu meritam sa fim ibiti, „pot sa iau o pauza de la treburile zilnice”, desi timpul petrecut in pauza ne nelinisteste si mai mult, pentru ca nu ne permitem relaxare...

De unde vin, totusi, toate acestea? Lanturi mici sau mari si scheme diverse ce ne tin prizonieri cu subtilitate...

Pana la varsta de 6 – 7 ani creierul copiilor functioneaza predominant intr-un registru de unde (delta, teta, alfa) specific relaxarii, reveriei, starii aproape hipnotice, in care planul imaginatiei si cel real se intrepatrund, permitand in cel mai mare grad influentarea, inductia, programarea directa; aceasta se datoreaza si faptului ca pana la aceasta varsta nu se manifesta gandirea critica. Ne adresam, astfel, direct inconstientului copiilor nostri.

Felul in care copiii receptioneaza si transforma sugestiile primite din partea parintilor (nu ma refer aici doar la: „ce bun si frumos esti!”, „ce incapabil esti!”, adica sugestii verbale, ci la toate comportamentele si modalitatile de perceptie si de raportare a acestora la lume si la proprii copii) sunt intr-adevar unice, fiind influentate si de zestrea copilului, de temperament, de tonusul energetic si alti factori. Toate aceste tipuri comportamentale ale adultilor pe care le preluam, precum si emotiile traite in copilarie, creeaza niste programe mentale, niste credinte adanci, ce vor coordona viata noastra dintr-un plan ce ne scapa. Cel al inconstientului. Programele odata formate si folosite constant cu greu se pot remodela sau inlocui cu altceva daca vor ramane pentru totdeauna ascunse constiintei.

Informatiile din inconstient sunt inlantuite intre ele, ca panza de paianjen. Ele nu pot fi insa atat de usor accesate, fara o orientare spre noi insine, fara cautarea de a descoperi si a intelege. Putem observa in plan real efectele acestor continuturi si programe inconstiente: emotii, senzatii fizice, imagini, simptome, vise, atasamente excesive, situatii repetitive, ganduri obsedante, comportamente de autosabotare...

Invatand cum sa le „apucam”, reusim sa intelegem si asocierile dintre ele, lucru ce va duce la o mai mare coerenta si continuitate intre trairi, ganduri, comportamente, trecut, prezent; ceea ce ne va deschide constiinta mai mult si ne va permite sa vedem cum totul se leaga si capata sens, ca o imagine ce se intregeste treptat.

Desi ne este greu sa acceptam, viata noastra nu este controlata, asa cum ne imaginam, de intentiile si dorintele noastre constiente. Cand mintea constienta e mereu ocupata cu ceva, nu mai observam comportamentele noastre programate. Si, din moment ce suntem in general orbiti de influenta acestora, ne credem in mod natural victime ale unor forte externe.

Cu cat aducem mai multa lumina in inconstient, prin cunoastere, introspectie si constientizare, cu atat vom capata o mai mare libertate si independenta in a ne modela viata dupa cum dorim. Pentru ca, altfel, nu putem schimba, debloca sau depasi ceva ce ne este total necunoscut.

Inconstientul ne poate fi prieten pe calea cresterii noastre, in masura in care cooperam cu el si ne folosim inteligent de resursele pe care ni le pune la dispozitie, deoarece, pe langa istorii si momente traite pe care avem nevoie sa le stim ca sa le integram, el contine si potentialele noastre aflate in stare latenta.

A aduce lumina constiintei in inconstient, inseamna a ne elibera de ceea ce este blocat si invechit si a ne bucura de bogatii despre care habar nu avem.