Dependenta ~ inlantuirea sufletului

Un subiect ce poate ocupa sute si sute de pagini, dependenta este privita, in general, ca o conditie patologica severa, insa, ceea ce nu observam, desi se afla sub ochii nostri zilnic, este prezenta ei constanta in viata noastra, in modul de gandire, de relationare, de comportament.

Insasi auzirea termenului de „dependenta” determina o reactie de fuga, de evitare, de negare, deoarece arata ceva ingrozitor, o slabiciune imensa, o boala grava, un ceva ce demonstreaza probleme serioase, pe care noi nu le-am putea avea vreodata.

In linii mari, dependenta este, de fapt, modalitatea de a obtine fericirea, stabilitatea, linistea, siguranta, o imagine buna depre sine, de a ne implini nevoi afective, de valorizare si acceptare, doar bazandu-ne pe un sprijin exterior – pe situatii, oameni, gesturi, lucruri. Poate nu ne dam seama, insa, aceasta este adevarata dependenta, cea care ne leaga intr-o conditionare a sentimentului existentei proprii de aspecte ce tin de altceva si altcineva decat de noi insine.

Cand traim in aceasta conditionare, avem senzatia ca putem controla acest exterior, cu scopul de a produce exact ceea ce avem nevoie ca sa ne simtim bine. Este o iluzie. Care ne risipeste energia pe incercari inutile de a schimba evenimente si oameni, pentru a se conforma cat mai bine dorintelor noastre.

Doar cand se ajunge la cazuri grave, in care dependenta se manifesta fata de substante si comportamente periculoase, in asa afel incat ne poate periclita viata, ii luam in serios importanta si incercam sa ii ajutam si sa ii transformam pe cei care se afla in aceasta situatie; insa, eforturile vor fi uriase, deoarece dependenta a ajuns deja singurul lor mod de a fi.

Ne obisnuim si traim in dependenta chiar si dupa perioada copilariei mici, in care, in mod natural avem nevoie de ceilalti pentru a ne asigura supravietuirea. Fara sa realizeze, adultii ne orienteaza catre a ne lega si a ne dezvolta tot felul de dependente. Inca de atunci ne formam credintele ca: starile celorlalti depind de mine, trebuie sa fac sau sa fiu intr-un anumit fel ca ceilalti sa ma iubeasca, doar altcineva ma poate face fericit, doar daca voi avea acel lucru, relatie, etc, ma voi simti implinit, daca nu voi arata ceea ce simt, nu voi fi in pericol de a fi respins, trebuie sa gasesc mereu ceva de facut pentru a-mi domoli nelinistile...

Din „fericire”, societatea de astazi ne ajuta mai departe, dupa ce parasim cuibul parintesc, sa gasim alte si alte modalitati de agatare si conditionare a fericirii si implinirii noastre. Incepand de la produse „magice” ce iti promit indeplinirea celor mai variate nevoi si fantezii, pana la prezentarea si sugerarea unui stil de viata „cool”, „in trend”. Absolut toata industria de consum se bazeaza pe atragerea in iluzia ca ti se poate oferi mereu cate ceva pentru orice nevoie neimplinita – de la cele de hrana, la cele afective. „Doar consumand preparatul... sau vitaminele... te vei simti mai sanatos”, „ cand vei folosi... senzatia de prospetime te va insoti intreaga zi”, „cu ajutorul acestui parfum, vei fi cea mai seducatoare”, la fel ca si daca porti rochia, lenjeria sau rujul respectiv..., „ceasul acesta asigura purtatorului o imagine de siguranta si putere, James Bond”, „vinul... iti asigura o seara romantica, de neuitat”, „aceasta masina este tot ce trebuie sa ai, ca sa te simti cel mai tare, mai in siguranta, mai puternic, etc”...

Daca suntem atenti, putem observa cu usurinta cum niste nevoi emotionale primare, neimplinite la timpul lor, adica in copilarie, pot antrena cautari asidue de satisfacere, in afara noastra, prin modalitati superficiale si temporare, care nu ne vor alina senzatia de gol, de incomplet, de neliniste, decat pentru putina vreme.

Urmareste cand traiesti ceva de genul: „trebuie sa fac toate lucrurile perfect”, „numai aprobarea celorlalti ma motiveaza”, „nu suport sa stau singur”, „daca voi suporta asta, atunci partenerul ma va accepta, aprecia”, „mai bine nu-mi arat supararea, tristetea, furia, ca sa nu las impresia...”, „daca mananc ceva dulce, ma voi simti mai bine”, „daca folosesc outfit-ul asta, voi arata mai bine si mai instarita ca...”, „daca sunt prea deschis, voi fi vulnerabil”, „cand ma ocup de o multime de lucruri, ma simt valoros”, „sa ma relaxez e o pierdere de vreme”, „trebuie ca mereu ceilalti sa ma placa si sa ma aprobe ca sa am incredere in mine”, „incerc sa capat putina liniste sau sa-mi depasesc indoiala de sine consumand alcool”, „doar daca fac ceva important si daca imi indeplinesc sarcinile, responsabilitatile, merit sa ma bucur de ceva”, „doar relatia asta ma poate implini”, „poate rolul de mama ma va face sa ma simt completa sau imi va aduce un sens in viata”, „tigara asta imi ofera un moment de linistire, inspiratie, satisfactie”, „daca arat ca sunt puternic, o sa ma placa mai mult”... Si lista e nesfarsita, pentru ca vom gasi cu siguranta noi zale, pe care sa le adaugam lantului ce ne leaga atat de bine sufletul de conditionari exterioare si ne impiedica sa ne vedem pe noi insine si suferintele vechi si reale, aflate, de fapt, in spatele acestor dorinte, pentru a le scoate la suprafata si a le vindeca.

Imposibilitatea de intoarcere catre sine, pentru a descoperi acolo, prin insasi fiinta noastra, prin insusi faptul ca traim, acele aspecte pe care tot incercam sa le dobandim de undeva, ne lasa lipsiti de bogatiile adevarate, ne lasa epuizati de energia pe care o investim in nestire peste tot, pentru a primi un fragmentel infim din ceea ce detinem deja, dar nu constientizam. De ce ne multumim cu atat de putin? Si de ce doar conditionat?

Negarea ~ piesa de rezistenta a apararii

Cea mai cunoscuta si mai „la indemana” forma de aparare, folosita constient sau inconstient, negarea isi face mereu treaba cu succes, ne protejeaza de ceea ce nu ne place, de ceea ce vine din interior sau din exterior si ne deranjeaza prea mult, de ceea ce doare, in general (chiar daca poate deveni disfunctionala la un moment dat).

Primele ei manifestari apar in copilarie, atunci cand ne ajuta sa ne adaptam la o realitate, care poate fi nu atat de primitoare precum am avea nevoie. La varsta mica, pare a fi singura solutie pe care o imbratisam, pentru a putea face fata durerii de a nu fi recunscuti, iubiti neconditionat, valorizati. Mai mult, daca in mediul familial traim intr-o teama continua de a fi raniti, batuti, respinsi, nedreptatiti, abandonati, folosim negarea din plin, pentru a diminua cumva, macar in mintea noastra, gravitatea situatiilor si a putea suporta in continuare stresul si anxietatea.

(Reamintesc faptul ca, in copilarie, nu avem decat posibilitatea de a gasi si folosi tot felul de modalitati de aparare psihica, pentru a ne feri de ceea ce este greu de suportat pentru un copil. Ne aparam, deoarece alte solutii, cum e cea de a parasi conjuncturile traumatizante, nu avem inca, fiind la varsta la care nu ne putem descurca singuri in nici o imprejurare, avand nevoie de prezenta adultilor alaturi, oricum ar fi acestia.)

Ajungand la maturitate, avem tendinta de a utiliza, pentru a ne descurca in viata, exact aceleasi tipuri de mecanisme de aparare, ca si in copilarie. Insa, deosebirea este ca, desi atunci cand eram mici aceste aparari ne-au permis supravietuirea, acum aceleasi aparari nu ne mai folosesc atat de mult, ci, din contra, ne impiedica sa traim plenar, sa ne dezvoltam, sa ne expansionam, sa ne vindecam, sa gasim solutii creative pentru a ne parcurge viata folosindu-ne cu bucurie si incredere puterea personala.

Ele ne imping in continuare sa ramanem ascunsi, in defensiva, in spatele unor ziduri groase de aparare. Dar asta ne limiteaza cresterea si recunoasterea acelei forte interioare, care ne spune ca suntem perfect in control asupra noastra si ca in momentul actual nu mai suntem nevoiti sa ne supunem cuiva pentru a ne asigura supravietuirea.

A renunta la apararile noastre infantile pentru a imbratisa autonomia totala presupune parcurgerea sustinuta a unei cai de introspectie si constientizare profunde. Nu putem face schimbari adevarate in lipsa capacitatii de a observa si a realiza ceea ce ni se intampla in interior.

Negarea este, insa, si la varsta adulta singurul mod in care unele persoane fac fata experientelor zilnice care le displac, care nu le reprezinta, care le traumatizeaza. Sa spui ca lucrurile sunt mai bune sau mai putin daunatoare decat sunt in realitate ne permite multora dintre noi sa meargem mai departe, supusi, uitand de capacitatile innascute pe care le avem, de a ne transforma realitatea, pentru a se potrivi mai bine nevoilor noastre de crestere si evolutie autentica.

Negarea te opreste sa vezi, sa auzi, sa iti sustii adevarul interior. Deoarece nici nu il mai recunoastem. Nu mai stim care este propriul adevar, fiind mereu ingropat in adancurile noastre de straturi si straturi de aparari, pentru a ne proteja de durerea neputintei de a-l scoate la suprafata. Cand nu ti se permite sa te afirmi, sa te arati, sa iti sustii cu incredere adevarul, pentru ca deranjeaza pe ceilalti, invatam sa il ascundem...

Asa ca, ajungem sa ne mintim cu naivitate ca evenimentul ce ne-a afectat nu s-a produs niciodata, ca nu am fost respinsi, ca nu ne-au durut palma sau bataia primita, ca nu ne-a facut sa suferim indiferenta celor apropiati, ca nu ne-au intristat comparatiile permanente cu ceilalti care erau „mai buni”, ca nu ne-a usturat nedreptatea, ca nu am simtit furia justificata fata de adultii care ne-au sufocat fiinta.

Contrar aspectului sau de protejare a supravietuirii psihice in perioada copilariei, folosirea constanta a negarii in viata de adult ne poate pune in pericol, prin neacceptarea realitatii.

Astfel, putem ramane in relatii abuzive ce ne afecteaza nu numai psihicul, ci si sanatatea, putem accepta situatii constrangatoare la asemenea nivel incat ne impiedica dezvoltarea normala, putem continua comportamente adictive serioase, cu implicatii mari pentru sanatatea fizica, putem functiona mai departe ca victime vesnice ale trecutului sau prezentului, putem lua asupra noastra vina pentru comportamentele si starile celorlalti, putem trai limitat incercand sa ne convingem ca nu avem puterea de a schimba lucrurile...

Pentru a ne folosi discernamantul corect asupra evaluarii situatiilor din viata noastra, este nevoie sa indepartam perdeaua groasa din fata ochilor, sa vedem lucrurile in realitate, sa ne vedem limitele personale si nevoile emotionale adevarate, sa incercam sa ne cunoastem mai mult, sa constientizam legaturile dintre momentele pe care le traim in prezent si istoria noastra proprie.

In acest fel vom fi mai vigilenti atunci cand ne vom spune:

„Nu e asa de rau cum pare”, desi in sufletul nostru tristetea si durerea striga pentru a fi auzite. („Negarea face ca o situatie rea sa para buna, iar una intolerabila sa para a fi una plina de sperante.”)

„Din cauza mea face asta” (se infurie, bea), desi putem vedea constant ca nu e o cauzalitate asa directa cum credem.

„Daca as fi mai bun si m-as stradui mai mult, totul ar fi mai bine”, desi ne observam chinuindu-ne in van sa facem tot felul de schimbari la noi pentru a ne modela dupa placul altora.

„De fapt, ma iubeste foarte mult”, desi „iubirea” se manifesta ca umilinta, santaj afectiv, dependenta emotionala, lipsa de comunicare, control, gelozie, indisponibilitate afectiva...

„Sa am rabdare, ca lucrurile vor merge spre bine, de la sine”, desi asteptam aceasta directie de ani de zile.

„Dar nu am nici o problema”, desi continuam sa ne certam sau sa ne batem si apoi sa ne impacam cu partenerii intr-un ritm sustinut, sa mancam excesiv, sa consumam alcool sau alte substante adictive in mod constant, sa facem shopping compulsiv, sa intram repetitiv in relatii disfunctionale, sa ignoram ceea ce simtim de fapt.

Astfel, dintr-un partener de nadejde, care ne apara, atitudinea de negare folosita prea mult, se poate transforma intr-un sabotor al vietii noastre, al vindecarii si evolutiei personale.

Indraznind sa spargem coaja oului in care dormim protejati, la caldurica, vom descoperi o cu totul alta lume si ne vom putea revendica si folosi puterea proprie pentru a explora si a ne bucura de existenta.

Aparari...

Le folosim zi de zi, chiar fara sa fim constienti de ele, si sunt sustinatorii nostri de nadejde... Ne ajuta sa trecem prin viata mentinandu-ne supravietuirea, adaptarea. Insa, supravietuirea nu este totul. Dar multi dintre noi nu stim inca asta. Suntem atat de invatati sa ne ferim de adevaruri interioare bune sau rele, dar greu de acceptat, incat, daca am fi intrebati „ce ai face daca ai afla dintr-o data ca esti mult mai mult decat credeai?”, probabil ca ne-am apara. Negand, ignorand, necrezand. E primul impuls.

A ne apara este primul lucru pe care il invatam. Cum ar fi oare daca prima invatatura ar fi increderea, deschiderea, naturaletea de a fi tu insuti?

La inceput suntem mici si neajutorati, insa, atitudini repetate ale celor din jur ne tintuiesc in aceasta perceptie despre noi insine care ne calauzeste intreaga viata. Dar din „subsol”.  Nu vom realiza poate niciodata ca asta e adevarata imagine care ne ghideaza.

Si ne aparam, ori incercand mereu sa demonstram ca suntem mari si puternici, ca putem deveni cei mai valorosi, apreciati, de necombatut oameni, ori ne vom lasa dirijati, presati, anulati de catre ceilalti, printr-o eficienta actiune de autosabotare. Totusi, in ambele cazuri, inca nu putem vedea fuga din fata a ceea ce traim cu adevarat in interior. Decat cand hotaram noi. In general cand suntem nevoiti...

Initial ne ferim de durere. Durerea de a nu fi recunoscuti si primiti pentru ceea ce suntem. Durerea de a nu fi ascultati si sprijiniti cu intelepciune. Durerea de a ne fi ignorate nevoile afective. Apoi durerea de a fi mereu directionati si conditionati sa lasam propria cale pentru a imprumuta alta, care satisface nevoi si dorinte, dar nu ale noastre, ci ale celorlalti. Insa cum am putea trai cu aceasta durere? Este prea mare. Mai ales pentru un copil care vine doar cu inocenta si deschiderea de a-si manifesta fiinta unica si speciala si cu nevoia de a fi recunoscut drept aceasta fiinta distincta si valoroasa. Asa ca, cel mai la indemana lucru este sa renuntam la adevaratul Sine, care nu este oricum vazut, pentru a suporta cumva durerea si a nu fi respins de tot.

A pierde suportul oferit de adulti la inceputul vietii este echivalent cu moartea. Si orice copil este parca echipat pentru a-si asigura cumva acest minim de supravietuire. El poate face orice, mult mai multe decat ne imaginam, pentru a primi un pic de afectiune, apreciere, acceptare. Chiar si sa se transforme in altcineva. De dragul celor care il cresc. Deschidem astfel calea catre formarea unui „fals sine”, fara sa avem macar habar de asta.

Treptat invatam cum sa nu mai acceptam nici un fel de dureri, chiar daca ele sunt doar niste semne de atentionare. Disimulam din ce in ce mai mult, zambim cand de fapt ne doare, facem pe durii cand de fapt ne simtim vulnerabili, respingem cand avem de fapt nevoie de tandrete si apropiere, ne ocupam timpul pana la refuz, pentru a nu mai avea momente de reflectie. Si asta pentru ca ne-am obisnuit deja sa nu mai aratam cum suntem.

Strategii complexe puse in actiune de timpuriu incearca sa ne pazeasca de suferinta interioara, care mai ajunge cateodata la noi doar prin intermediul semnalelor emotionale – acele „emotii negative”, pe care ne straduim cu atata efort sa le tinem sub pragul de constientizare si carora le dam repede „in cap”, ca sa nu ne mai deranjeze.

Ingropam atat de adanc amintirile dureroase, incat ajungem sa credem ca nu le-am avut niciodata, negam ceea ce simtim pentru a nu trezi „monstrii” ascunsi in inconstient, reprimam informatiile din emotii pentru a nu face legaturi ce ne-ar dezvalui lucruri care par imposibil de acceptat. Mai bine fugim in cele mai diverse activitati, credinte, relatii pentru a nu simti adevarul greu de gestionat. Cata risipa de energie!

Da, scopul principal al apararilor, si al celor constiente, pe care le fabricam acum, si al celor inconstiente, formate in copilarie, este sa tina la distanta si sa diminueze simtirea afectelor negative.

Modalitatile de control al emotiilor reprezinta primul pas gresit pe care il facem, pentru ca ne inchidem astfel comunicarea cu noi insine, cu Sinele nostru. Daca ne-am pastra deschisi, am sesiza cand ne abatem de la calea noastra, cand ne blocam energia, cand ne tradam, cand ne epuizam, pentru ca emotiile noastre ne-ar spune-o. Insa aceasta deschidere nu ne-o putem mentine, pentru a o integra si a o manifesta permanent, decat cu ajutorul primordial al parintilor, al adultilor. Ei ar trebui sa stie sa ne ghideze catre a descifra si gestiona ceea ce simtim, pentru a realiza apoi modificarile sanatoase.

Ne aparam, de multe ori, ascunzandu-ne dupa ziduri solide, ce sperie pe oricine s-ar apropia, dar nutrind dorinta copilareasca si nespusa de a fi descoperiti de cineva, de cineva indraznet si limpede, care sa ne vada cu adevarat, sa ne reflecteze frumusetea, sa ne accepte, sa ne primeasca cu dragoste neconditionata, pentru a ne recapata in sfarsit increderea ca ne putem oricand dezvalui, fara teama ca am mai fi vreodata respinsi pentru ceea ce suntem.

Tanjim mereu dupa onestitate, dar mesajul primit de mult prea devreme, cum ca e neaparat nevoie sa fim modelati de altii pentru a putea fi cum trebuie, ne opreste, prin teama de respingere, accesul la autenticitate. Si ne lasa incompleti.

In masura in care le permitem copiilor naturaletea si ii apreciem pentru manifestarile sincere, ii ajutam sa isi descopere adevaratul potential si sa creasca cu bucurie si lejeritate.

Drama noastra pana la momentul trezirii: ne aparam cat putem de bine de durerea de a nu fi vazuti sub masca pe care am fost nevoiti sa o purtam (pentru a trece cu bine de perioada vulnerabila), iar tristetii ce provine din aceasta nerecunoastere ii facem fata incercand sa o dam uitarii pentru a merge mai departe, resemnandu-ne cu rolul de anonimi pe cararile vietii.

Pana cand merita sa o mai facem?

Vinovatia ~ intrerupatorul ce ne inchide lumina

Suna ca o metafora fara sens?

Este doar ceea ce traim in interior atunci cand resimtim sentimentul de vinovatie. Ca ceva din noi este inchis sau se inchide din ce in ce mai mult, oprindu-ne accesul la lumina - pe care o inteleg aici drept fluxul natural al energiei de viata.

Vinovatia este o emotie puternica, blocanta, ce se impleteste foarte armonios cu o alta traire, cea a neputintei. Poate fi privita sub cele doua aspecte ale ei – ca indicator sanatos al unor momente de conflict interior sau ca aspect patologic, cand simtirea ei devine coplesitoare, ca intensitate si ca durata, incapacitandu-ne functionarea (desi, si in acest caz ne indica ceva).

Intelesul vinovatiei ne poate fi accesibil daca invatam sa ne ascultam si sa ne descoperim cat mai mult din felul nostru de a fi, din ceea ce gandim, simtim si avem structurat in noi. Este importanta aceasta cunoastere, pentru a reusi sa discernem daca vinovatia este o poveste veche a vietii noastre si o traire ce poate fi activata prea usor sau daca ea intervine acum pentru a ne ajuta si a sublinia ceva despre noi, in chiar acest moment.

Ca toate emotiile, starea de vinovatie reprezinta si ea un semn ce ne arata modul in care energia circula prin noi si ce schimbari e nevoie sa facem pentru a-i permite curgerea. Insa, functia ei a fost activata si utilizata foarte mult, in modalitati distorsionate, prin procesul de educare.

In mod natural, prin acceptarea si sustinerea neconditionata a copilului pe parcursul dezvoltarii sale, i se permite deschiderea si relaxarea, ce fac posibila mai departe manifestarea propriei fiinte, a Sinelui adevarat.

Aceasta forta interioara ne ajuta sa crestem si sa atingem exprimarea tuturor potentialelor si calitatilor aflate in stare latenta si pura in fiecare dintre noi. La fel se intampla si in cazul empatiei, abilitate de baza pentru functionarea noastra armonioasa, cu rol esential in perceperea si interpretarea sentimentelor celorlalti. Avand voie sa crestem deschisi si autentici, ii vom putea simti si pe ceilalti la fel de usor cum ne simtim si pe noi insine. Acest lucru face imposibila orientarea ostila, distructiva catre o alta persoana.

Cand suntem intr-un adevarat contact cu noi insine iar prin noi se manifesta Fiinta, nu apare nici un fel de pericol sa ne comportam altfel decat cu compasiune, nu avem nevoie de pedepse si de reguli morale stricte pe care sa le urmam, pentru ca detinem capacitatea de a simti instantaneu efectele pe care le-am produce in ceilalti. Empatia dezvoltata e cea care nu ne-ar lasa sa facem altfel.

Insa, stilul de educatie atat de impamantenit in lume impiedica cresterea naturala si sufoca fiinta care suntem, pentru a-i da cu totul alte forme, false, dar care se potrivesc mai bine cu credintele sociale, culturale... In acest moment, cand nu mai avem acces la ceea ce suntem, cand nu ni se mai permite sa ne simtim propriile stari, emotii, si sa ne coordonam cu ajutorul lor, incepem sa nu mai stim cum sa ne raportam nici la noi, nici la ceilalti si devenim usor de dirijat (manipulati) de catre alte persoane prin intermediul sentimentelor de vinovatie ori suntem chiar nevoiti sa ne reglam simtirea si functionarea doar cu aportul celor din exterior (pentru ca nu suntem capabili sa simtim daca facem rau cuiva prin actiunile noastre, din cauza ca ramanem anesteziati prin imposibilitatea de a fi in contact cu emotiile proprii).

Din rolul sau normal de indicator, care ne ajuta sa resimtim cand suntem dezechilibrati sau cand avem momente de pierdere a contactului cu Sine, sentimentul de vinovatie se poate transforma intr-un periculos instrument de blocaj. Ne simtim vinovati cand sesizam interior ca efectul a ceea ce am facut, constient sau inconstient, a lezat pe cineva sau ne-a adus in pericolul de a fi respinsi de cineva. Cu acest sentiment s-au jucat insa prea mult cei care au avut grija de noi, cand eram mici, ingradindu-ne grav libertatea. Si ne-a fost indus in cele mai simple situatii, ca si manevre de disciplinare si de incadrare cat mai buna in schemele preexistente: „trebuie sa te simti vinovat daca i-ai raspuns urat bunicii”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu asculti si l-ai suparat pe tata”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu ai implinit asteptarile parintilor si nu ai reusit la examene” sau „daca ai facut ceva rau sau nu te-ai supus, trebuie sa te pedepsesc, iar tu trebuie sa inveti sa te simti vinovat cand nu te mai supui”...

Printr-o educatie emotionala total nepotrivita, datorita lipsei de cunoastere, ne este indusa in mod eronat si responsabilitatea pentru trairile celor din jur, in special ale parintilor. Credinta ca noi determinam in exclusivitate starea celorlalti apasa greu pe umerii nostri chiar si la maturitate, insa este o „invatatura” ce se stabilizeaza inca din copilarie.

La sfarsitul primilor sapte ani de viata, suntem deja foarte bine „antrenati”, indoctrinati si intr-o relatie total aiurea cu sentimentul de vinovatie (si nu numai). Pe care, ori ajungem sa il simtim legat de orice facem (judecandu-ne aspru, dupa modelul invatat), lasandu-ne in voia lui, acceptandu-l pasiv si neintelegand nimic despre motivele pentru care apare, ori il negam cu toata puterea, nedorind sa ne uitam mai atent la noi si sa schimbam ceva din lucrurile despre care ne informeaza.

Vinovatia se gaseste intr-o stransa legatura si cu pedeapsa. Cand facem ceva „rau” primim un pachet – inducerea sentimentului de vinovatie plus pedeapsa, care poate avea multe forme, resimtite de copil ca dureroase in diferite grade. Atunci cand crestem, pe langa vinovatia traita, vom indeplini cu succes rolul de „pedepsitori” proprii, ingreunandu-ne astfel accesul la mesajul real adus de acest sentiment si fiind convinsi mereu ca meritam sa suferim, chiar daca motivele ne scapa.

Invatarea timpurie a vinovatiei, pusa in relatie cu orice intreprindem de bunavoie, prin curiozitate si cu incercarile si greselile inerente varstei, ne face sa ne blocam din ce in ce mai mult curgerea si cresterea naturala. Ne vom bloca sa ne aratam asa cum simtim, pentru ca vom fi des confruntati cu teama de respingere, de parasire, daca nu ne conformam sau nu acceptam pedeapsa. Acest sentiment se afla de mii de ani, din nefericire, si la baza raportarii religioase la Dumnezeu. Cand ne simtim vinovati si nevrednici de a primi mereu Lumina si a fi natural in legatura cu divinitatea, cu Sinele nostru, exact acest lucru se si intampla, ne inchidem fara sa ne dam seama canalul ce ne alimenteaza constant cu energia vietii.

Cand suntem in contact cu noi insine „navigam” usor, simtim relaxat, ne orientam cu claritate, suntem „in flux”; cand pierdem legatura cu noi, suntem crispati, plutim in deriva, ne agatam de tot felul de lucruri care sa ne redea directia, insa nu reusim, decat poate pentru putin timp.  

Vinovatia este o traire importanta de explorat, ea activeaza introspectia, deoarece ne pune fata in fata cu noi insine, cu ceea ce simtim, cu ceea ce gandim despre noi si despre ceilalti, cu modelele asimilate si formate, care ne coordoneaza in prezent.

Doar prin felul acesta de a o percepe, ca o modalitate deosebita de autocunoastere, ea ne poate ajuta sa ne re-aprindem lumina.