duminică, 13 mai 2012

Aparari...


Le folosim zi de zi, chiar fara sa fim constienti de ele, si sunt sustinatorii nostri de nadejde... Ne ajuta sa trecem prin viata mentinandu-ne supravietuirea, adaptarea. Insa, supravietuirea nu este totul. Dar multi dintre noi nu stim inca asta. Suntem atat de invatati sa ne ferim de adevaruri interioare bune sau rele, dar greu de acceptat, incat, daca am fi intrebati „ce ai face daca ai afla dintr-o data ca esti mult mai mult decat credeai?”, probabil ca ne-am apara. Negand, ignorand, necrezand. E primul impuls.
A ne apara este primul lucru pe care il invatam. Cum ar fi oare daca prima invatatura ar fi increderea, deschiderea, naturaletea de a fi tu insuti?
La inceput suntem mici si neajutorati, insa, atitudini repetate ale celor din jur ne tintuiesc in aceasta perceptie despre noi insine care ne calauzeste intreaga viata. Dar din „subsol”.  Nu vom realiza poate niciodata ca asta e adevarata imagine care ne ghideaza.
Si ne aparam, ori incercand mereu sa demonstram ca suntem mari si puternici, ca putem deveni cei mai valorosi, apreciati, de necombatut oameni, ori ne vom lasa dirijati, presati, anulati de catre ceilalti, printr-o eficienta actiune de autosabotare. Totusi, in ambele cazuri, inca nu putem vedea fuga din fata a ceea ce traim cu adevarat in interior. Decat cand hotaram noi. In general cand suntem nevoiti...
Initial ne ferim de durere. Durerea de a nu fi recunoscuti si primiti pentru ceea ce suntem. Durerea de a nu fi ascultati si sprijiniti cu intelepciune. Durerea de a ne fi ignorate nevoile afective. Apoi durerea de a fi mereu directionati si conditionati sa lasam propria cale pentru a imprumuta alta, care satisface nevoi si dorinte, dar nu ale noastre, ci ale celorlalti. Insa cum am putea trai cu aceasta durere? Este prea mare. Mai ales pentru un copil care vine doar cu inocenta si deschiderea de a-si manifesta fiinta unica si speciala si cu nevoia de a fi recunoscut drept aceasta fiinta distincta si valoroasa. Asa ca, cel mai la indemana lucru este sa renuntam la adevaratul Sine, care nu este oricum vazut, pentru a suporta cumva durerea si a nu fi respins de tot.
A pierde suportul oferit de adulti la inceputul vietii este echivalent cu moartea. Si orice copil este parca echipat pentru a-si asigura cumva acest minim de supravietuire. El poate face orice, mult mai multe decat ne imaginam, pentru a primi un pic de afectiune, apreciere, acceptare. Chiar si sa se transforme in altcineva. De dragul celor care il cresc. Deschidem astfel calea catre formarea unui „fals sine”, fara sa avem macar habar de asta.

Treptat invatam cum sa nu mai acceptam nici un fel de dureri, chiar daca ele sunt doar niste semne de atentionare. Disimulam din ce in ce mai mult, zambim cand de fapt ne doare, facem pe durii cand de fapt ne simtim vulnerabili, respingem cand avem de fapt nevoie de tandrete si apropiere, ne ocupam timpul pana la refuz, pentru a nu mai avea momente de reflectie. Si asta pentru ca ne-am obisnuit deja sa nu mai aratam cum suntem.
Strategii complexe puse in actiune de timpuriu incearca sa ne pazeasca de suferinta interioara, care mai ajunge cateodata la noi doar prin intermediul semnalelor emotionale – acele „emotii negative”, pe care ne straduim cu atata efort sa le tinem sub pragul de constientizare si carora le dam repede „in cap”, ca sa nu ne mai deranjeze.
Ingropam atat de adanc amintirile dureroase, incat ajungem sa credem ca nu le-am avut niciodata, negam ceea ce simtim pentru a nu trezi „monstrii” ascunsi in inconstient, reprimam informatiile din emotii pentru a nu face legaturi ce ne-ar dezvalui lucruri care par imposibil de acceptat. Mai bine fugim in cele mai diverse activitati, credinte, relatii pentru a nu simti adevarul greu de gestionat. Cata risipa de energie!
Da, scopul principal al apararilor, si al celor constiente, pe care le fabricam acum, si al celor inconstiente, formate in copilarie, este sa tina la distanta si sa diminueze simtirea afectelor negative.
Modalitatile de control al emotiilor reprezinta primul pas gresit pe care il facem, pentru ca ne inchidem astfel comunicarea cu noi insine, cu Sinele nostru. Daca ne-am pastra deschisi, am sesiza cand ne abatem de la calea noastra, cand ne blocam energia, cand ne tradam, cand ne epuizam, pentru ca emotiile noastre ne-ar spune-o. Insa aceasta deschidere nu ne-o putem mentine, pentru a o integra si a o manifesta permanent, decat cu ajutorul primordial al parintilor, al adultilor. Ei ar trebui sa stie sa ne ghideze catre a descifra si gestiona ceea ce simtim, pentru a realiza apoi modificarile sanatoase.
Ne aparam, de multe ori, ascunzandu-ne dupa ziduri solide, ce sperie pe oricine s-ar apropia, dar nutrind dorinta copilareasca si nespusa de a fi descoperiti de cineva, de cineva indraznet si limpede, care sa ne vada cu adevarat, sa ne reflecteze frumusetea, sa ne accepte, sa ne primeasca cu dragoste neconditionata, pentru a ne recapata in sfarsit increderea ca ne putem oricand dezvalui, fara teama ca am mai fi vreodata respinsi pentru ceea ce suntem.
Tanjim mereu dupa onestitate, dar mesajul primit de mult prea devreme, cum ca e neaparat nevoie sa fim modelati de altii pentru a putea fi cum trebuie, ne opreste, prin teama de respingere, accesul la autenticitate. Si ne lasa incompleti.
In masura in care le permitem copiilor naturaletea si ii apreciem pentru manifestarile sincere, ii ajutam sa isi descopere adevaratul potential si sa creasca cu bucurie si lejeritate.
Drama noastra pana la momentul trezirii: ne aparam cat putem de bine de durerea de a nu fi vazuti sub masca pe care am fost nevoiti sa o purtam (pentru a trece cu bine de perioada vulnerabila), iar tristetii ce provine din aceasta nerecunoastere ii facem fata incercand sa o dam uitarii pentru a merge mai departe, resemnandu-ne cu rolul de anonimi pe cararile vietii.
Pana cand merita sa o mai facem?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu