Cea mai cunoscuta si mai „la indemana” forma
de aparare, folosita constient sau inconstient, negarea
isi face mereu treaba cu succes, ne protejeaza de ceea ce nu ne place, de ceea
ce vine din interior sau din exterior si ne deranjeaza prea mult, de ceea ce doare, in
general (chiar daca poate deveni disfunctionala la un moment dat).
Primele ei manifestari apar in copilarie, atunci
cand ne ajuta sa ne adaptam la o realitate, care poate fi nu atat de primitoare
precum am avea nevoie. La varsta mica, pare a fi singura solutie pe care o
imbratisam, pentru a putea face fata durerii de a nu fi recunscuti, iubiti
neconditionat, valorizati. Mai mult, daca in mediul familial traim intr-o teama
continua de a fi raniti, batuti, respinsi, nedreptatiti, abandonati, folosim
negarea din plin, pentru a diminua cumva, macar in mintea noastra, gravitatea
situatiilor si a putea suporta in continuare stresul si anxietatea.
(Reamintesc faptul ca, in copilarie, nu avem decat
posibilitatea de a gasi si folosi tot felul de modalitati de aparare psihica, pentru
a ne feri de ceea ce este greu de suportat pentru un copil. Ne aparam, deoarece
alte solutii, cum e cea de a parasi conjuncturile traumatizante, nu avem inca,
fiind la varsta la care nu ne putem descurca singuri in nici o imprejurare,
avand nevoie de prezenta adultilor alaturi, oricum ar fi acestia.)
Ajungand la maturitate, avem tendinta de a utiliza,
pentru a ne descurca in viata, exact aceleasi tipuri de mecanisme de aparare,
ca si in copilarie. Insa, deosebirea este ca, desi atunci cand eram mici aceste
aparari ne-au permis supravietuirea, acum aceleasi aparari nu ne mai folosesc
atat de mult, ci, din contra, ne impiedica sa traim plenar, sa ne dezvoltam, sa
ne expansionam, sa ne vindecam, sa gasim solutii creative pentru a ne parcurge
viata folosindu-ne cu bucurie si incredere puterea personala.
Ele ne imping in continuare sa ramanem
ascunsi, in defensiva, in spatele unor ziduri groase de aparare. Dar asta ne limiteaza
cresterea si recunoasterea acelei forte interioare, care ne spune ca suntem
perfect in control asupra noastra si ca in momentul actual nu mai suntem
nevoiti sa ne supunem cuiva pentru a ne asigura supravietuirea.
A renunta la apararile noastre infantile
pentru a imbratisa autonomia totala presupune parcurgerea sustinuta a unei cai
de introspectie si constientizare profunde. Nu putem face schimbari adevarate
in lipsa capacitatii de a observa si a realiza ceea ce ni se intampla in
interior.
Negarea este, insa, si la varsta adulta
singurul mod in care unele persoane fac fata experientelor zilnice care le
displac, care nu le reprezinta, care le traumatizeaza. Sa spui ca lucrurile
sunt mai bune sau mai putin daunatoare decat sunt in realitate ne permite
multora dintre noi sa meargem mai departe, supusi, uitand de capacitatile innascute
pe care le avem, de a ne transforma realitatea, pentru a se potrivi mai bine nevoilor
noastre de crestere si evolutie autentica.
Negarea te opreste sa vezi, sa auzi, sa iti
sustii adevarul interior. Deoarece nici nu il mai recunoastem. Nu mai stim care
este propriul adevar, fiind mereu ingropat in adancurile noastre de straturi si
straturi de aparari, pentru a ne proteja de durerea neputintei de a-l scoate la
suprafata. Cand nu ti se permite sa te afirmi, sa te arati, sa iti sustii cu
incredere adevarul, pentru ca deranjeaza pe ceilalti, invatam sa il ascundem...
Asa ca, ajungem sa ne mintim cu naivitate ca
evenimentul ce ne-a afectat nu s-a produs niciodata, ca nu am fost respinsi, ca
nu ne-au durut palma sau bataia primita, ca nu ne-a facut sa suferim indiferenta
celor apropiati, ca nu ne-au intristat comparatiile permanente cu ceilalti care
erau „mai buni”, ca nu ne-a usturat nedreptatea, ca nu am simtit furia
justificata fata de adultii care ne-au sufocat fiinta.
Contrar aspectului sau de protejare a supravietuirii
psihice in perioada copilariei, folosirea constanta a negarii in viata de adult
ne poate pune in pericol, prin neacceptarea realitatii.
Astfel, putem ramane in relatii abuzive ce ne
afecteaza nu numai psihicul, ci si sanatatea, putem accepta situatii
constrangatoare la asemenea nivel incat ne impiedica dezvoltarea normala, putem
continua comportamente adictive serioase, cu implicatii mari pentru sanatatea
fizica, putem functiona mai departe ca victime vesnice ale trecutului sau
prezentului, putem lua asupra noastra vina pentru comportamentele si starile
celorlalti, putem trai limitat incercand sa ne convingem ca nu avem puterea de
a schimba lucrurile...
Pentru a ne folosi discernamantul corect asupra
evaluarii situatiilor din viata noastra, este nevoie sa indepartam perdeaua groasa
din fata ochilor, sa vedem lucrurile in realitate, sa ne vedem limitele personale
si nevoile emotionale adevarate, sa incercam sa ne cunoastem mai mult, sa
constientizam legaturile dintre momentele pe care le traim in prezent si
istoria noastra proprie.
In acest fel vom fi mai vigilenti atunci cand
ne vom spune:
„Nu e asa de rau cum pare”, desi in sufletul
nostru tristetea si durerea striga pentru a fi auzite. („Negarea face ca o
situatie rea sa para buna, iar una intolerabila sa para a fi una plina de
sperante.”)
„Din cauza mea face asta” (se infurie, bea),
desi putem vedea constant ca nu e o cauzalitate asa directa cum credem.
„Daca as fi mai bun si m-as stradui mai mult,
totul ar fi mai bine”, desi ne observam chinuindu-ne in van sa facem tot felul de
schimbari la noi pentru a ne modela dupa placul altora.
„De fapt, ma iubeste foarte mult”, desi „iubirea”
se manifesta ca umilinta, santaj afectiv, dependenta emotionala, lipsa de
comunicare, control, gelozie, indisponibilitate afectiva...
„Sa am rabdare, ca lucrurile vor merge spre bine,
de la sine”, desi asteptam aceasta directie de ani de zile.
„Dar nu am nici o problema”, desi continuam
sa ne certam sau sa ne batem si apoi sa ne impacam cu partenerii intr-un ritm
sustinut, sa mancam excesiv, sa consumam alcool sau alte substante adictive in
mod constant, sa facem shopping compulsiv, sa intram repetitiv in relatii
disfunctionale, sa ignoram ceea ce simtim de fapt.
Astfel, dintr-un partener de nadejde, care ne
apara, atitudinea de negare folosita prea mult, se poate transforma intr-un
sabotor al vietii noastre, al vindecarii si evolutiei personale.
Indraznind sa spargem coaja oului in care
dormim protejati, la caldurica, vom descoperi o cu totul alta lume si ne vom putea
revendica si folosi puterea proprie pentru a explora si a ne bucura de
existenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu