Pauza

"We need to create space if we desire to change and grow. Only in emptiness can meaning, intuitive guidance and truth arise. Let go of both resistance and force to allow yourself to connect more deeply to life."

„How can we hear our wise voice of intuition if we are always thinking, talking and distracted by outer events?”

Spatiu. Tacere. Nemiscare. Momente in care parca nu se intampla nimic. Si nu le vrem. Pentru ca stim faptul ca mereu trebuie sa se intample lucruri. Vizibile. Si stim, de asemenea, ca trebuie sa facem lucruri. Ceva, orice, important e sa se vada. Sa vada ceilalti, sa vedem noi si sa ne confirmam ca prin acest „a face” continuu punem in miscare totul, controlam rezultate, controlam viata, determinam diverse efecte dorite. „Trend-ul” din ultima vreme pare sa fie „succesiune rapida, fara pauze”. Ca e vorba despre activitatile de acasa, de la serviciu sau cele de „relaxare”, totul se realizeaza intr-o viteza ce face aproape imposibila constientizarea spatiului interior.

La ce foloseste spatiul interior si pauza necesara pentru a-l percepe?

Ne este mai usor sa sesizam miscarea, transformarile, daca acestea sunt insotite de semnale reperabile prin simturi. Suntem, e adevarat, intr-o perpetua miscare si schimbare, insa o mare parte din schimbarile noastre importante apartin spatiului interior, avand loc la un nivel ce nu transpare atat de usor, un nivel de unde nu se striga, nu se puncteaza, nu se semnalizeaza vizibil. Ci este nevoie de alte simturi pentru a percepe aceste modificari si pentru a le intari apoi prin actiuni. Simturile acestea sunt cele intuitive, de o finete si delicatete cum numai sufletul are, iar ele sunt, paradoxal, activate nu de vreo tehnica speciala, de vreo complexa modalitate de „a face” ceva, ci de simpla tacere, de liniste. Pentru ca intuitia nu functioneaza optim si nu are cum sa ne ajute decat in aceasta stare.

Spatiul interior este, de fapt, locul de conectare si de simtire a ceea ce suntem, a ceea ce traim in strafundurile noastre.

In general, supravietuim decuplati de miezul nostru, de acest spatiu necunoscut. Ne simtim interiorul mai mult sau mai putin, dar cu siguranta compensam simtirea reala cu gandirea despre acesta. Legatura se pierde treptat, treptat, fiind bruiati permanent si ancorati in cu totul alte locuri decat in noi insine. O oarecare senzatie de neplacere, tensiune, suferinta, iritare mai ajunge din cand in cand pana la noi, in incercarea de a ne comunica ceva. Insa, drept raspuns, simtindu-ne presati „sa facem” ceva cu ceea ce simtim, amplificam din ce in ce mai mult sfera mentala, generand continuu idei, intrebari, dialoguri si comentarii fara sfarsit. Pauza pentru a plonja in adancimile afectivitatii si a descoperi pe acolo intelesurile o evitam cu cea mai mare indemanare.

Fugim de pauze, de liniste, caci, aparent, nu ne aduc nici un beneficiu. Ne simtim incomfortabil fara stimuli cat mai bogati si mai variati, avem nevoie de acestia pentru ca altfel ne plictisim, ne este greu sa suportam tacerea, sa ne suportam pe noi insine, ne este greu sa ne oprim din activismul ametitor pentru a da nas in nas cu lucrurile pe care le evitam, in special cele aflate in noi si care, la cel mai mic semn de liniste, tind sa isi faca simtita prezenta si glasul.

Avem o sustinere de nadejde a rezistentei la pauza, din partea sferei socio-profesionale, care ne-a intarit legatura „pauza = timp pierdut, bani pierduti, eficienta scazuta, productivitate redusa”, precum si sentimentul de vinovatie, deja existent in noi, daca ne oprim din „a face”.

Ne este frica de tacere. De pauzele de vorbire. Ne-am „setat” sa ii privim pe cei care permit acele spatii in interiorul exprimarilor, drept nesiguri, incompetenti...

Diminuam si orele de somn, doar este o „pierdere de vreme” sa te odihnesti cand simti nevoia, sa dormi, cu atat de multe lucruri de facut.... Ne ia din timpul pentru alergat pe roata de soricel...

Nu mai avem rabdare. De ce sa asteptam? Cand suntem in era in care totul se pune in miscare cu un click...

Suntem atat de ocupati si din ce in ce mai „pe fuga”, incat nici nu mai observam frumusetea a ceea ce se afla in jurul nostru si in noi. Nu vedem decat tintele spre care trebuie sa ne indreptam cu viteza marita. Daca ajunge altcineva inaintea noastra? Daca tinta dispare, se disperseaza, cand nu suntem atenti? Daca ne ia prea mult timp sa o atingem? Daca, daca, daca...?

Ne pierdem in exterior, ne risipim mult din resurse. Si de unde ne incarcam? Din aparenta senzatie de succes cand atingem tinta. Un sentiment efemer, bazat doar pe atingerea unui punct, pe bifarea unei linii din agenda, urmat de aparitia unui alt punct ce ne reactiveaza foamea.

Pauza ne-ar oferi accesul la spatiul din interior, pentru adevarata hranire. Dar acesta ne trezeste teama prin intinderea sa, necunoscuta, neexplorata.

Imi vine in minte „Space: the final frontier...”, care, desi in film are alt inteles, acum imi suna mai mult ca si cand tolerarea spatiului, a spatiului vast din noi, ar fi ultima frontiera catre a ne reconecta cu noi insine...

Incercam sa umplem mereu spatiul. Din conversatii: „pompand” continuu impresii si completari ale frazelor interlocutorului, vorbe, vorbe, multe vorbe... Din mintea noastra: cand, cica, ne relaxam privind marea, dar rumegam intens ultimele intamplari ale prietenilor, felul cum aratam in costum de baie si ce regim sa mai urmam, cum sa rezolvam problema aparuta in proiectul nostru... Pana si in meditatie ne concentram mai mult pe cum stam, ce ascultam, cum ne luptam sa indepartam din minte gandurile razlete. Umplem la repezeala toate aparentele goluri. Insa nu realizam cata importanta au... Chiar si cele mai mici. Oare cum ar arata cuvintele scrise fara pauza intre ele? Cumamcitisicumamintelegeceamciti? Sicumarfisacitiminfelulacestanudouafrazecizecisisutedepagini? Obositor? Cam la fel cu ceea ce ne facem singuri zi de zi...

Pauza puncteaza valoarea a ceea ce urmeaza.

Pauza nu reprezinta chiar o nemiscare. Ci doar spatiu de regenerare. Ca si anotimpul iarna, cand pare sa existe o pauza de la viata vie, vizibila. Insa acolo, sub patura sau paturica de zapada, in frig si intuneric, germineaza si se pregateste de crestere o noua viata.

Pauza ne ofera un pic de linistire a zgomotului de fond pentru a putea percepe mai clar mesajele dinauntrul nostru si sa auzim ghidarea. Pauza ne ofera posibilitatea de a privi cu un alt nivel de profunzime spre noi si spre ceilalti. Pauza ne permite si noua regenerarea si refacerea necesara pentru a intampina cu forte proaspete valul potrivit, ce ne duce mai aproape de implinirea sufletului nostru. Pana la urmatoarea pauza. Si urmatorul val. Pauza ascunde in ea multe bogatii neaccesibile altfel. Pauza reala este cea in care esti cu tine, in tine.

Cand ti-ai luat o adevarata pauza, fara teama sau vinovatie?