Orbirea emotionala

Orbirea emotionala se intampla atunci cand ne scindam sentimentele, amintirile afective si nu putem discerne continuitatea si unitatea a ceea ce suntem. Adica?

Ce facem atunci cand nu stim, cand nu ne amintim de suferintele prin care am trecut la inceputurile vietii? Negam ca ni s-ar fi intamplat asa ceva vreodata. Dar  vedem in prezent ca ceva din trairile noastre nu se leaga, nu capata sens. Suntem indiferenti si insensibili sau „incercam” sa privim mereu partea plina a paharului sau ne zbatem intr-o mare de stari neplacute, dureroase, pe care nu le punem in legatura decat cu evenimentele prezente. Ce s-a intamplat acolo, in noi, de ramanem prinsi ori intr-o apatie interioara puternica, ori intr-un haos emotional greu de gestionat?

Ne autosabotam, repetam relatii disfunctionale, suferim constant, ne ascundem adevaratele sentimente, ne refugiem in munca, intr-un rol matern, intr-o indisponibilitate afectiva, in rationalitate si logica stearpa sau, din contra, nu avem claritate si coerenta intelectuala, suntem nepasatori sau incapabili de empatie si receptivitate fata de ceilalti. Acestea sunt cateva dintre efectele orbirii emotionale.

Traim, in societatea actuala, un conflict destul de mare intre manifestarea sensibilitatii, a empatiei, a autenticitatii si rigiditatea, dezumanizarea, masca impusa si considerata necesara pentru activarea in viata profesionala orientata doar pe rezultatele muncii. A unei munci facute de robotei bine instruiti, care au dreptul la reparatie si refacere doar doua-trei saptamani pe an si pentru care valorizarea eficientei la job tine loc de orice alta implinire a nevoilor de dezvoltare si evolutie si de orice alt contact real – cu sine, cu cei apropiati.

Ne lasam acaparati de povesti afective traite de personaje de roman, de film, de telenovele, de reality show-uri, in loc sa simtim si sa fim in contact cu propriile istorii. Ne este mai usor sa ne identificam cu altii. Poate incapacitatea de a ne conecta cu adevarat la noi ne face sa ne multumim cu niste substitute. Dar daca am sta sa cautam macar pentru o perioada intelesul a ceea ce simtim de fapt, fara sa fim influentati de parerea si modelul celorlalti?

Suntem intr-o necontenita agitatie interioara pana ajungem sa realizam si sa incorporam continutitatea emotionala din vietile noastre – copilarie, adolescenta, maturitate... Toate aceste momente ni se pot prezenta disparat, in fragmente, amintiri vagi, sentimente punctuale, ocazionale, diferite evenimente a caror conexiune scapa... Nu ne gasim linistea, insa, pana nu reusim sa punem cursivitate in noi. Altfel, ramanem intr-o orbire emotionala, care ne serveste zilnic ceva ce pare sa nu aiba legatura cu nimic si care ne arunca intr-un spatiu incomfortabil.

Cand nu stim ce am trait, ce am simtit in multe situatii din copilaria noastra, cand am ales sa nu ne mai amintim, reprimand si refuland din greu aceste emotii, ramanem goliti de sens si de energie pe zone mari din noi insine si incapabili sa vedem ca ceea ce ni se intampla acum are atat de mare legatura cu ceea ce se intampla atunci. Iar felul in care reactionam fata de parteneri, copii, prieteni, sefi, subalterni, poarta foarte clar, dar insesizabil inca pentru noi, amprentele afective ale copilariei. Ne aflam fizic in prezent, dar inconstient in trecut. Iar sa ramanem in aceasta ignoranta poate parea mai usor decat sa ne asumam „riscurile” unei cercetari interioare, pentru a amplifica constientizarea si a realiza unirea.

Este important sa cunoastem cum si de ce si pe unde am pus oprelisti in calea curgerii noastre interioare, pentru a capata adevarata implinire, aceea provenita din refacerea legaturii cu sine si din restabilirea intregirii.