Dintre toate tipurile de sporturi, exista unul la care am putea fi cu
totii campioni mondiali. Fuga... de sine.
Si am elaborat atat de multe moduri de
„a fugi”, incat fiecare dintre noi ar fi capabil sa castige un premiu
suplimentar – pentru inventivitate, pentru rezistenta, pentru varietate, pentru
distanta (distanta la care am ajuns fata de noi insine)...
Suntem foarte buni la asta, pentru ca
suntem antrenati din copilarie. Iar acum aceasta practica face parte din noi,
nici nu o mai putem observa.
Incepand de la mecanisme de aparare
simple, mai mult sau mai putin constiente, si pana la activitati complexe si
sustinute, fugim de autenticitatea noastra, poate fara sa ne dam seama, fugim
de adevaratele noastre trairi si amintiri si credinte. Fugim de durerea
initiala de a nu fi vazuti asa cum suntem si apreciati pentru asta. Fugim de
neputinta de a sterge identificarea cu mastile noastre. Fugim de noi si ne
lasam prinsi, absorbiti, fascinati de mirajul a tot ce ne inconjoara. Si, daca
sesizam cum isi face aparitia, timid, in noi, o indoiala asupra tiparului in
care suntem captivi, ne ascundem repede dupa diverse explicatii si
interpretari, care sa ne dea un sentiment de confirmare ca e bine ceea ce
facem.
Negare, reprimare, sarcasm, optimism
impenetrabil, idolatrizare, mancare, alcool, droguri, sex, perfectionism,
ostilitate, workaholism, shopping excesiv, dormit excesiv, victimizare, judecare, lupte de
putere, disimulare, rationalizare, supunere, dependenta afectiva, medicatie
pentru orice simptom, nevoie de control, nevoie de exercitare a autoritatii, incercare
de a fi placut in orice situatie, religiozitate dogmatica, privitul excesiv la
tv, falsitatea, angajare habotnica in diferite practici spirituale, identificare
cu diverse imagini idealizate, activism exagerat, raportare continua la
exterior si la ceilalti, manipulare, implicare in actiuni periculoase, cautare asidua
a partenerului perfect, incercare continua de a demonstra diverse capacitati...
si lista nu se opreste aici. Toate pot fi manifestari ale temerii de a privi in
interior.
Parca ne este din ce in ce mai
specifica stagnarea in iluzii si evitarea de a intelege, de a afla, de a
descifra mai mult despre sine. Ritmul acesta alert in care traim si care nu
lasa loc pauzei de reflectie sa fie de vina? Sau lipsa informarii, a educarii
cu privire la felul nostru de functionare? Sau perpetuarea unor modele de
percepere a vietii ce ne ingreuneaza constientizarea?
Ne dorim schimbari majore,
transformari eliberatoare, relaxare, creativitate, incredere, bucurie... dar
cum le putem concretiza fara a fi noi insine cu adevarat, ci doar o urma slaba a
ceea ce suntem? Ne straduim sa lucram cat mai bine cu ceea ce avem si am
construit, poate, de cand eram mici. Cu abilitati oarecum limitate si poate,
unele, destul de disfunctionale. Dar daca ne-am reintregi? Daca ne-am permite
sa refacem traseul de acolo, de unde l-am lasat in trecut, dand la o parte,
prin constientizare, straturile pe care le-am cladit de-a lungul timpului, doar
pentru a fi placuti sau a supravietui in aceasta lume, eliberandu-ne astfel potentialul
real?
Calatoria spre sine necesita un oarecare
efort, necesita dorinta, curiozitate, chiar entuziasm, si, da, este
solicitanta, mai ales cand ne-am obisnuit de atata vreme sa nu ne ascultam, sa
nu ne vedem.
Prin fugile noastre, pe langa evitarea
durerii, cautam, insa, acea stare de bine, de implinire, de bucurie, de
serenitate, adica exact starea ce ne caracterizeaza Fiinta. Nu sesizam inca paradoxul
drumului si chinului nostru? Fugim, de fapt, exact de locul in care tanjim sa
ajungem...
Oare ar fi chiar asa de tragic si de
coplesitor, daca ne-am opri si ne-am uita in urma, ca sa realizam, totusi, de
cine fugim cu atata determinare?
„We only consciously enter our inner reality
when we, on some level, come to realize that there is nowhere else to go and
nothing else worth accomplishing.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu