Oare la ce ne gandim cand auzim cuvantul „toleranta”? Are atatea intelesuri, iar fiecare dintre ele ne face sa rezonam intelectual si afectiv diferit...
Asociem toleranta cu acceptarea, deschiderea, flexibilitatea, respectul, concesia, suportarea, permisivitatea, intelegerea, libertatea.
Toleranta se refera mereu la o raportare – la persoane, idei, valori, relatii – si la limite. Limitele noastre: limitele impuse social, limitele preluate, limitele formate prin propria experienta.
Daca ne-am opri mai mult asupra unor astfel de concepte, de care ne folosim pentru a ne exprima starile si viziunile, ne-am da seama ca ele formeaza o panza de paianjen, astfel ca in orice punct ne-am afla, incercand sa definim ceva clar, am observa ca acestea se leaga indisolubil de alte si alte puncte, constituite din notiuni si trairi. In felul acesta, ne putem da seama usor ca, desi folosim aceiasi termeni in limbajul nostru comun, ei prezinta, de fapt, o cu totul alta semnificatie interioara, legandu-se de diversele experiente si conceptii personale.
Ce am putea spune cu exactitate despre toleranta unei persoane care nu mai permite sa fie inselata, acuzata, abuzata, dupa o perioada in care a acceptat din teama aceste atitudini? Dar despre cea a unui parinte de adolescent, care nu vrea sa tina cont de ideile si alegerile acestuia? Sau cea a cuiva care asista impasibil la o situatie dureroasa, o agresiune fata de un copil?
Toleranta sau intoleranta pe care le afiseaza toata lumea provin din surse mult mai adanci decat pare la prima vedere.
Ne place sa ne atribuim aceasta toleranta ca pe o virtute, insa, de fapt, nici nu o intelegem.
Si, da, ma intorc, la fel ca in fiecare text, catre importanta orientarii spre propriul interior, ca rezervor de raspunsuri si semnificatii. Aprofundarea unor adevaruri superioare, din Sine, ne permite sa capatam toleranta, insa este vorba de acea toleranta care se bazeaza pe respect si pe intelegere - a celuilalt, a opiniilor sale, a libertatii individuale – si nu cea care provine dintr-o acceptare dezinteresata. La fel, doar sprijinindu-se pe o intelegere ampla si pe prezenta unor limite sanatoase, si nu pe suportarea cu orice chip a ceva ce nu e in acord cu noi sau ne face rau, ar putea toleranta sa devina o virtute.
Fatetele tolerantei se manifesta in cele mai ciudate moduri. Suntem intoleranti cu copiii nostri, care au nevoie de ascultare, incurajare si validare, dar suntem toleranti cu minciunile si manipularile sociale. Suntem toleranti cu privire la alte sisteme religioase, dar intoleranti la exprimarea adevarurilor interioare ale partenerului. Flexibilitatea si rigiditatea apar in noi oarecum haotic si ne dicteaza raportarile la situatii. Dar, de fapt, nu sunt chiar haotice, pentru ca ele rasar din inconstient pentru a ne indrepta exact catre manifestarile cele mai apropiate de credintele noastre profunde, care ne sunt insa necunoscute, fiind ascunse in umbra.
Suntem toleranti in functie de ceea ce ni se pare ca stim despre noi insine. Permitem atitudini distructive din partea celorlalti, deoarece dorim credem ca suntem foarte iubitori, rezistenti sau curajosi, insa nu avem habar ca acceptam acele comportamente din teama de respingere, de parasire, de singuratate. De asemenea, nu permitem exprimarea parerilor unui copil, dar nu datorita faptului ca suntem noi convinsi ca un copil nu are experienta necesara de a formula idei pertinente, ci deoarece nici nu avem format acest exercitiu de ascultare si repetam inconstient istoria ne-acceptarii opiniilor noastre de catre parinti.
Si toleranta, asemeni tuturor aspectelor personale, ne vorbeste despre noi insine. Cu cat am fost si suntem mai intelesi, cu cat ne simtim mai increzatori in sine, cu cat ne dezvoltam o capacitate mai mare de intelegere a fiintei proprii si a fiintei din fata noastra, cu cat ne cunoastem limitele, in special cele care tin de afirmarea propriului suflet, cu atat toleranta pe care o aratam va fi mai autentica, va insemna un sprijin pentru celalalt si o recunoastere a libertatii personale.
Un tip de toleranta gresit inteleasa, si care este posibila datorita absentei sau slabiciunii delimitarii sanatoase, este cea care se identifica cu sacrificiul sau cu acea „din prea multa iubire”. A ignora grija fata de propria Fiinta si a-ti plasa puterea si libertatea interioara in bratele altcuiva, in speranta ca ceva bun pentru tine va reiesi din aceasta situatie, inseamna a-ti nega insusi scopul existentei si al darurilor, pe care le-ai primit odata cu viata si pe care e important sa le dezvolti si sa le manifesti. Mai mult, acest gen de toleranta – prin renuntare la sine - nu reprezinta in nici un caz o demonstratie de iubire autentica.
Cand toleranta noastra se afla in legatura cu o raportare sanatoasa si plina de compasiune fata de ceilalti si fata de noi insine, vom sti intotdeauna intuitiv ce sa permitem si ce nu.
In tot ceea ce facem, la fel ca si in modul nostru de a fi toleranti, ar trebui sa fie vorba despre sinceritate si autenticitate, iar pentru ca exact aceste lucruri sa emane din noi prin atitudinile noastre, este necesara o buna autocunoastere.
Deci, cat, cum si cand ne manifestam toleranta? Raspunsul e in noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu