Onestitatea emotionala

" Getting emotionally honest with ourselves in relationship to our childhoods is absolutely vital in order to be able to start having healthier relationships today."

Onestitatea emotionala incepe cu noi insine.

Ce ne-ar costa sa fim onesti cu noi insine? Probabil o prea mare durere de a accepta ca nu ne simtim bine cu noi, in noi, ca ne tradam la cea mai mica temere ca s-ar putea sa nu ne ridicam la inaltimea unei judecati de valoare din partea celorlalti, probabil am suferi o neplacere considerabila parasind comoditatea si ignoranta ce ne pazeste de cutremurele interioare, de zbuciumul care incearca sa ne trezeasca. Sa ne trezeasca la adevarul din noi.

Sa fii sincer. Fara teama. Ce relaxare poate aduce! Sa iti asculti vocea. Si adevarul. Dar cum ne-am putea auzi adevarul cand nu e nimeni alaturi sa ni-l asculte, sa ni-l valideze, sa ni-l oglindeasca pentru a-l putea percepe mai bine si sa ne ghideze in a-l exersa prin ascultarea de sine?

Avem nevoie sa ne cunoastem adevarul din simtirile noastre. Si daca simtirile noastre tresar si exprima poate teama de a fi parasit, teama de a fi incapabil, teama ca am putea fi raniti, in situatii ce par banale, sa nu le mai trecem cu vederea si sa nu ne mai mintim linistindu-ne ca „nu e nimic”, „e doar o inchipuire, o stare de moment care se duce” sau gandind ca „nu imi face bine sa simt asta, asa ca incerc sa ignor”, pentru ca e clar ca a sosit momentul sa auzim mai mult, sa ne intrebam, sa vedem despre ce dureri vechi si ascunse ne vorbesc de fapt.

Avem nevoie sa descoperim adevarul din simtirile noastre, pentru ca, pana la urma, tot cu ajutorul simtirii il putem recunoaste. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi trait macar o data sentimentul de recunoastere a unui adevar – sclipirea, insight-ul, aha-ul...

Acel „aha” poate veni si cand ne indreptam atentia asupra trairilor noastre, cand le intelegem sensul („emotia asta, pe care o am atat de des, vrea sa imi spuna ca...”) sau cand cuplam senzatiile fiziologice cu o stare psihica (tensiune fizica, palpitatii, hipertensiune, pot arata o nesiguranta reprimata), ori cand recunoastem ca ne impiedicam sa simtim ceva „nepermis”, ceva reprimat de multa vreme, adica, atunci cand recunoastem ca folosim aparari diverse pentru a ne indeparta de adevarul unor sentimente dureroase.

Nu suntem sinceri deoarece ne aparam pana si de noi insine. Ne-ar durea prea tare daca am recunoaste ceea ce simtim cu adevarat. Deoarece am fost smulsi din starea armonioasa pe care o genera sufletul nostru la inceput si aruncati in jocul emotional haotic al mediului familal si apoi social.

Invatam sa nu mai fim onesti cu noi insine inca din copilarie. Pentru ca ajungem de fapt sa nici nu mai stim ce simtim. Daca ne intoarcem spre cineva apropiat pentru a ne ajuta sa ne identificam trairile, ascultandu-ne si validandu-le, primim ceva de genul: „daca mai esti nervos, te pedepsesc”, „copiii nu au griji si probleme, asa ca n-ai de ce sa fii suparat”, „plangi ca o fetita, tu trebuie sa fii barbat, puternic”, „esti trist, hai sa te inveselesc, iti cumpar ceva bun”, „vino sa o pupi pe mama ca sa o linistesti”, „nu te mai agita atat, ca sunt suparat si obosit de la serviciu”, „lasa-ma in pace cu smiorcaielile tale”, „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”... si lista poate continua la nesfarsit, pentru ca fiecare dintre noi a primit astfel de reactii din partea adultilor.

Ce ar putea sa inteleaga un copil din toate astea? Oare altceva in afara de a avea incredere in ceea ce ii spune parintele si, deci, ca ar fi mai bine sa nu mai arate ceea ce simte, sa ignore ce traieste, pentru ca, poate, nu e asa de important sau e mai bine sa tina totul acoperit, ca sa nu supere...? In plus, detinem la loc de cinste sentimentul ca „ceea ce simt nu e adevarat”, la fel si pe cel legat de asumarea responsabilitatii pentru emotiile celorlalti, responsabilitate incredibil de grea si de absurda pentru umerii unui copil. Responsabilitate falsa, pe care o folosim de-a lungul vietii drept filtru prin care percepem relatiile cu ceilalti.

Mediul afectiv in care am trait formeaza un fel de aura in jurul nostru, care ne predispune la a rezona cel mai bine cu starile cele mai cunoscute, cele care emana cumva din aceasta sfera. In acelasi timp, acest mediu afectiv isi pune amprenta asupra decodificarii mentale pe care o facem legat de ceea ce simtim, proces din care rezulta acele scheme si conceptii despre sine si viata.

Nu ne plac conflictele si tensiunile, suferinta, si totusi, ceva mai puternic decat noi ne impinge in situatii si relatii prin care sa le retraim, daca emotiile din gama abuzului, vinovatiei, umilintei, neputintei, au facut parte din viata noastra. Insa ne putem elibera doar treptat de ceea ce ne limiteaza si ne distorsioneaza experienta. Straturi si straturi de constructii, avand la baza experiente din copilarie, rani afective care ne-au modelat si peste care am cladit perceptii, conceptii, comportamente, nu se pot desface decat treptat. Pentru ca, altfel, am fi coplesiti, striviti, nimiciti de greutatea daramaturilor.

Suntem receptivi la emotiile cunoscute si perpetuam scheme invatate la inceputul vietii. Din nefericire, acest lucru ne blocheaza accesul spre un orizont larg, spre o libertate de miscare, de dezvoltare, de afirmare, de cunoastere si de folosire a complexitatii, frumusetii si unicitatii care ne reprezinta ca fiinte.

Ceea ce simtim este real si nu este intamplator. Emotiile nu ne definesc, dar ele sunt o forma de comunicare esentiala ce ne ajuta sa ne intelegem, de aceea sunt atat de importante, pentru ca reprezinta o parte vitala a fiintei noastre. Ele nu mint. Insa e nevoie sa stim cum sa le ascultam si sa le interpretam mesajul.

O disponibilitate mai mare de a ne indrepta spre intelegerea afectivitatii noastre deschide calea catre acea limpezire obtinuta prin descifrarea sensurilor si a legaturilor emotionale pe care le-am trait si le traim. Acest lucru aduce cu sine posibilitatea de a privi in trecut cu sinceritate si fara teama sau vinovatie, pentru a vedea traseele sinuoase ce ne-au adus in prezent, precum si increderea ca am purtat si vom purta neincetat in noi adevarul pe care acum avem curajul sa ni-l asumam. De fapt, descoperim auto-validarea si necesitatea de a nu mai cauta confirmari in exterior, pentru a trai plenar experienta vietii noastre.

Onestitatea emotionala presupune o re-unire cu sine. Onestitatea emotionala inseamna o relatie deschisa si sanatoasa cu sine, o modalitate clara prin care ne putem ghida in viata, primind, prin intermediul ei, informatii din noi si din jurul nostru, pentru a le decodifica. Pe masura ce ne cunoastem, ne conectam cu noi si ne identificam mai fin trairile, devenim mai constienti si atingem un discernamant mai bun pentru a diferentia intre propriile emotii si pe cele ale celorlalti, pe care le receptionam in interior.

Onestitatea emotionala ne permite intelegerea mesajelor pe care ni le prezinta emotiile, ne indica pe unde ne aflam in drumul vindecarii si eliberarii din vechile rani afective, pentru a nu mai fi influentati de acestea in alegerile si experientele noastre, ne ajuta sa ne ascultam nevoile, sa stim cum sa stabilim limite sanatoase si sa ne afirmam dreptul de a vorbi pentru noi insine.