„A romantic relationship is an adventure in growth.”
„If we are not respecting, honoring, and loving our self - then it doesn't matter how much someone else loves or respects us - it won't work to make us happy and at peace.”
„If we are not respecting, honoring, and loving our self - then it doesn't matter how much someone else loves or respects us - it won't work to make us happy and at peace.”
Pot reda o mare, incomensurabila lista de citate. Despre iubire. Inimi si minti mai mult sau mai putin deschise au incercat sa ne transmita adevarul perceput prin experientele traversate... Ne recunoastem si noi parerile in multe dintre ele. Chiar ne place sa descoperim rezonanta pe care ne-o trezeste un anumit manunchi de cuvinte, pe care noi n-am fi putut sa il conturam parca atat de bine.
Dar daca nu doar am vorbi despre asta? Daca nu am mai cauta doar sa formulam explicatii, sa tragem concluzii, sa facem comparatii si astfel sa mai adaugam conflict in noi si intre noi? Daca in primul si cel mai important rand am simti? Daca ne-am conecta la niste nivele aflate dincolo de o conceptualizare exacta, nivele pe care le stim intuitiv, pentru a experimenta trairea deschiderii, bucuriei, lipsei de teama, increderii, comuniunii si libertatii, toate in acelasi timp? Este tot ceea ce cautam, de fapt, toata viata... In adancuri, in afara, in noi si in ceilalti... Dimensiunea Iubirii.
Nu prezint retete pentru gasirea ei. „Reteta” se afla chiar in structura noastra. In nucleul nostru, ca un cod ADN. Insa depinde de noi sa il activam. Ca sa o traim.
Dimensiunea iubirii este o realitate pe care o cunoastem cumva, pentru ca face parte din noi atat de intim, incat nu avem cum sa o pierdem de tot vreodata. Este o stare indescriptibila, in care puterea si deschiderea totala se impletesc desavarsit.
Dimensiunea iubirii nu reprezinta iubirea romantica, iubirea temporara, problematica, dureroasa, cu care o confundam deseori. Da, o experimentam temporar si fragmentat atunci cand ne indragostim, cand ne conectam cu cineva, cand ne topim in admiratia si pacea din timpul contemplarii. Dar clipele acestea atat de pline si minunate in care spunem „gata, am gasit, asta e!” ni se strecoara printre degete si fug, lasandu-ne sa tanjim dupa acel „ceva” pana gasim urmatoarea experienta revelatoare.
A fost denumita in multe feluri, iar modurile in care a fost denumita ne-au intarit convingerea ca se afla, daca exista cu adevarat, foarte, foarte departe de contactul nostru - „paradisul pierdut”, „sentimentul oceanic”, „pantecele matern”...
Insa, chiar daca percepem atat de putin din ea, pare sa fie o stare autentica si atat de eliberatoare...si parca atat de aproape... O stare care ne-ar implini si ne-ar hrani vesnic. Cum sa nu o cauti? Cum sa nu o vrei? Asa ca ne lansam in a gasi macar franturi sau imitatii mai bune sau mai slabe ale ei, orice ne-ar putea reda sentimentul de intregire, pace si „acasa”.
Luam la rand: relatia cu mama, cu tata, cu fratele, bunica, prietena, catelul, iubitul, copilul, maestrul, natura, pasiunile, job-ul...Si gasim in fiecare fragmente de: dragoste, bucurie, creatie, libertate, entuziasm, implinire, incredere, putere, contopire... pe care ni le aduc aceste relationari. Si toate ne ofera momente de extaz, de completare perfecta, momente pe care ni le legam puternic de suflet, ca sa dureze o vesnicie – „poate, de data asta, este pentru totdeauna”. Momentele acestea, cand simtim ca am gasit iubirea, prin orice chip ni s-ar revela, in orice forma, romantica sau amicala sau parentala, le traim ca pe o speranta ca acea cautare s-a incheiat, ca ne-am gasit sufletul-pereche mult dorit care ne-a adus „acasa”. Pentru ca el, intr-un mod magic, ne-a facut sa luam contact din nou cu dimensiunea iubirii. Si atunci, devenim convinsi ca pe el nu trebuie sa il pierdem vreodata, deoarece ne-am pierde astfel si accesul catre starea de bine indelung asteptata.
Da, sunt incitante si semnificative si inaltatoare toate relatiile noastre ce ne aduc in inima si ne prezinta, ca sub un reflector urias, aspecte ale iubirii totale pe care o cautam; insa dimensiunea iubirii este o stare prezenta in noi si engramata in esenta noastra. Iar prin tot ceea ce cautam, exersam de fapt conectarea cu ea, trairea ei, reamintirea ei.
Oarecum paradoxala este raportarea noastra la aceasta stare. Incerc o metafora. Sa ne imaginam ca dorim sa luminam o camera superba, cea mai importanta, mai deosebita si reprezentativa din casa noastra, cea care ne pune in valoare casa. Si alegem sa o facem cu ajutorul unei lanterne. Care ne permite o iluminare pe bucatele, in functie de locul spre care o indreptam. Si ne atasam atat de tare de lanterna noastra, incat ne simtim pierduti, daca nu o mai avem sau ni se strica...cautam repede alta, sa nu ramanem cumva fara lumina. Insa, ceea ce am uitat in mod miraculos, este faptul ca noi insine pastram camera in intuneric, parca fara sa ne mai dam seama, lasand trase peste ferestrele imense draperii groase si grele, si alegem inconstient sa depindem de micuta lanterna pentru a ne bucura de frumusetea si stralucirea pretioasei incaperi.
Dimensiunea iubirii este aici, in noi, si a fost dintotdeauna, iar singurul lucru pe care il putem face este sa ii permitem fara teama sa se manifeste, sa ne umple fiinta, sa radieze, pentru ca este insasi dimensiunea existentei noastre. Nu pot sa prezint retete pentru a o atinge si a o pastra etern. Nu le stiu. Insa inima noastra stie...
Dar daca nu doar am vorbi despre asta? Daca nu am mai cauta doar sa formulam explicatii, sa tragem concluzii, sa facem comparatii si astfel sa mai adaugam conflict in noi si intre noi? Daca in primul si cel mai important rand am simti? Daca ne-am conecta la niste nivele aflate dincolo de o conceptualizare exacta, nivele pe care le stim intuitiv, pentru a experimenta trairea deschiderii, bucuriei, lipsei de teama, increderii, comuniunii si libertatii, toate in acelasi timp? Este tot ceea ce cautam, de fapt, toata viata... In adancuri, in afara, in noi si in ceilalti... Dimensiunea Iubirii.
Nu prezint retete pentru gasirea ei. „Reteta” se afla chiar in structura noastra. In nucleul nostru, ca un cod ADN. Insa depinde de noi sa il activam. Ca sa o traim.
Dimensiunea iubirii este o realitate pe care o cunoastem cumva, pentru ca face parte din noi atat de intim, incat nu avem cum sa o pierdem de tot vreodata. Este o stare indescriptibila, in care puterea si deschiderea totala se impletesc desavarsit.
Dimensiunea iubirii nu reprezinta iubirea romantica, iubirea temporara, problematica, dureroasa, cu care o confundam deseori. Da, o experimentam temporar si fragmentat atunci cand ne indragostim, cand ne conectam cu cineva, cand ne topim in admiratia si pacea din timpul contemplarii. Dar clipele acestea atat de pline si minunate in care spunem „gata, am gasit, asta e!” ni se strecoara printre degete si fug, lasandu-ne sa tanjim dupa acel „ceva” pana gasim urmatoarea experienta revelatoare.
A fost denumita in multe feluri, iar modurile in care a fost denumita ne-au intarit convingerea ca se afla, daca exista cu adevarat, foarte, foarte departe de contactul nostru - „paradisul pierdut”, „sentimentul oceanic”, „pantecele matern”...
Insa, chiar daca percepem atat de putin din ea, pare sa fie o stare autentica si atat de eliberatoare...si parca atat de aproape... O stare care ne-ar implini si ne-ar hrani vesnic. Cum sa nu o cauti? Cum sa nu o vrei? Asa ca ne lansam in a gasi macar franturi sau imitatii mai bune sau mai slabe ale ei, orice ne-ar putea reda sentimentul de intregire, pace si „acasa”.
Luam la rand: relatia cu mama, cu tata, cu fratele, bunica, prietena, catelul, iubitul, copilul, maestrul, natura, pasiunile, job-ul...Si gasim in fiecare fragmente de: dragoste, bucurie, creatie, libertate, entuziasm, implinire, incredere, putere, contopire... pe care ni le aduc aceste relationari. Si toate ne ofera momente de extaz, de completare perfecta, momente pe care ni le legam puternic de suflet, ca sa dureze o vesnicie – „poate, de data asta, este pentru totdeauna”. Momentele acestea, cand simtim ca am gasit iubirea, prin orice chip ni s-ar revela, in orice forma, romantica sau amicala sau parentala, le traim ca pe o speranta ca acea cautare s-a incheiat, ca ne-am gasit sufletul-pereche mult dorit care ne-a adus „acasa”. Pentru ca el, intr-un mod magic, ne-a facut sa luam contact din nou cu dimensiunea iubirii. Si atunci, devenim convinsi ca pe el nu trebuie sa il pierdem vreodata, deoarece ne-am pierde astfel si accesul catre starea de bine indelung asteptata.
Da, sunt incitante si semnificative si inaltatoare toate relatiile noastre ce ne aduc in inima si ne prezinta, ca sub un reflector urias, aspecte ale iubirii totale pe care o cautam; insa dimensiunea iubirii este o stare prezenta in noi si engramata in esenta noastra. Iar prin tot ceea ce cautam, exersam de fapt conectarea cu ea, trairea ei, reamintirea ei.
Oarecum paradoxala este raportarea noastra la aceasta stare. Incerc o metafora. Sa ne imaginam ca dorim sa luminam o camera superba, cea mai importanta, mai deosebita si reprezentativa din casa noastra, cea care ne pune in valoare casa. Si alegem sa o facem cu ajutorul unei lanterne. Care ne permite o iluminare pe bucatele, in functie de locul spre care o indreptam. Si ne atasam atat de tare de lanterna noastra, incat ne simtim pierduti, daca nu o mai avem sau ni se strica...cautam repede alta, sa nu ramanem cumva fara lumina. Insa, ceea ce am uitat in mod miraculos, este faptul ca noi insine pastram camera in intuneric, parca fara sa ne mai dam seama, lasand trase peste ferestrele imense draperii groase si grele, si alegem inconstient sa depindem de micuta lanterna pentru a ne bucura de frumusetea si stralucirea pretioasei incaperi.
Dimensiunea iubirii este aici, in noi, si a fost dintotdeauna, iar singurul lucru pe care il putem face este sa ii permitem fara teama sa se manifeste, sa ne umple fiinta, sa radieze, pentru ca este insasi dimensiunea existentei noastre. Nu pot sa prezint retete pentru a o atinge si a o pastra etern. Nu le stiu. Insa inima noastra stie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu