Inca prinsi in Vechi?

Ancorati in vechi moduri de a ne percepe existenta, in vechi scheme de construire a identitatii, in vechi imagini si conceptii despre sine… 

Suntem obisnuiti sa ne definim prin roluri. In afara lor intampinam greutati in a ne simti, in a ne bucura de noi insine doar pentru ca existam. Parinte, sot, manager, copil, iubit, angajat, profesor, elev, suntem mereu intr-o raportare la o imagine cu care ne identificam si la a carei inaltime ne straduim sa ne ridicam cu orice pret – pentru a primi aprecierea.

Dar de unde incep aceste fixatii?

In general, abordarile despre dezvoltarea copilului (care intereseaza sfera psihologica) se opresc in principal asupra proceselor de individualizare, de structurare a personalitatii, de educare in raport cu anumite reguli sociale si de adaptare optima la mediu.

Conturarea cat mai clara a personalitatii, bazata pe valorile sociale comune si mai putin pe unicitatea fiintei, reprezinta succesul in educarea unei persoane. Inca.

Foarte putin se pune accentul pe zona care face posibila cresterea interioara cu adevarat – zona afectiva. Reglarea si maturizarea acestei zone, de care depindem in primul rand,  ramane, paradoxal, in urma, in fata prioritatilor ce tin de dezvoltarea intelectuala, fizica, sociala, culturala. Cine oare ne invata vreodata sa fim atenti la ce simtim, sa deslusim sensurile bogatiei de trairi, sa ne descoperim entuziasmul, creativitatea si puterea interioara de a ne modela viata?

Ajungem sa investim foarte mult in personalitatea adaptata social, acea “masca” pe care ne straduim sa o construim cat mai frumos, pentru a ne permite sa atingem un succes mai mare decat al altora.

Interfata noastra devine din ce in ce mai conturata pe masura ce gasim o imagine mai atragatoare cu care sa ne identificam. Aceste roluri si imagini poarta in ele promisiunea ca, la un moment dat, vom fi si noi mai valorosi, mai iubiti, mai respectati, daca le atingem, daca facem ca… sau daca avem… Pentru ca ranile si incercarile emotionale prin care am trecut ne-au deconectat de la valoarea, increderea, frumusetea si perfectiunea pe care le purtam in noi, ne implicam asiduu in a cauta recunoasterea exterioara. Si asa suntem invatati sa facem de generatii si generatii.

Copiii si adolescentii zilelor noastre se afla intr-o cautare mai intensa a “cine sunt”, deoarece explozia de modele si lipsa indrumarii din partea unor persoane mai constiente si mai evoluate, ii plaseaza intr-o dezorientare puternica.

Ceea ce vedem in noi si in jurul nostru si nu ne place sunt doar efecte; efectele unor incercari zadarnice de a ne cunoaste, de a ne simti bine in pielea noastra, de a ne exercita controlul asupra vietii, insa dintr-o pozitionare gresita, dintr-un loc exterior noua.

Cum ar fi daca am primi la timpul potrivit ghidarea necesara, plina de compasiune si intelegere, cea care ne pune in prim plan unicitatea, cea care ne sustine deschiderea, cea care ne incurajeaza sa trecem de barierele absurde ce ingradesc libertatea de expresie a sufletului, cea care ne ajuta sa vedem increderea, iubirea si echilibrul in miezul nostru, la fel ca si in al celorlalti oameni?

Un prim pas catre directia “noi insine” il putem face prin intrebarile pe care ni le punem.

De ce inca orbecaim dupa noi in exterior?

De ce inca alegem sa nu vedem mai mult decat aparentele?

De ce inca ne ghideaza sabloane depasite si limitante de a ne percepe viata si pe noi insine?