Intuitia ~ ghidare din partea sufletului

Suntem imersati permanent intr-un ocean de informatie. Semnale diverse trec pe langa noi sau par ca se opresc la noi, atunci cand constiinta noastra isi indreapta atentia si deschiderea spre ele. Poate arata cam haotica aceasta miscare neincetata din jurul nostru. Doar ca, intr-un mod inca neexplicat, chiar avem capacitatea de a alege si de a urma indicatorii cei mai potriviti dintre cei care ni se prezinta, pentru a ne desfasura traseul de viata al carui sens rezoneaza cel mai bine cu noi insine.

O introducere greoaie in acest subiect... Insa in ea am concentrat tot ceea ce se poate spune mai important despre intuitie: calitatea de a receptiona indicii pretioase, mai mult sau mai putin subtile, ce ne permit existenta si dezvoltarea in aceasta viata.

O consideram drept capacitate neobisnuita, chiar daca ne referim la ea drept „al saselea simt”, deci ca facand totusi parte dintre simturile noastre de baza. Aceasta denumire - „al saselea simt” - o plaseaza inca intr-o zona mai speciala, invaluita in mister. Cei care o manifesta vizibil sunt chiar considerati niste persoane cu abilitati extraordinare. Suntem gata sa ne dam imediat la o parte increderea in ceea ce am putea simti in interior, ca fiind adevarat si potrivit pentru fiinta noastra, pentru a urma perceptiile si sfaturile altcuiva „inzestrat”, in ochii nostri, cu acest minunat talent.

Intuitia este un simt fundamental propriu fiecarui om, un simt ce te informeaza in permanenta despre tine, despre calea pe care mergi, despre conectarea la tine insuti, despre armonia in care traiesti sau nu si despre ce pasi e necesar sa faci pentru a fi mai centrat in sine si a evolua. Te informeaza si despre mediul exterior, asemenea celorlalte simturi, dar mai mult referitor la masura in care acesta poate raspunde sau nu nevoilor tale de dezvoltare.

In ultima vreme au aparut mai multe explicatii asupra a ceea ce se crede a fi intuitia. Interpretarile cuprind un interval mare de mobilitate intre diverse notiuni. Adevaratul raspuns despre ce anume poate fi aceasta capacitate se afla chiar in noi si el se sprijina pe simplitatea si onestitatea cu care ne raportam la existenta noastra. Desi, la prima vedere, lucrurile ce se refera la oameni, la functionarea lor, par complicate, de fapt nu este chiar asa - tot ceea ce tine de noi este, la baza, simplu si coerent si de inteles.

Intuitia este, in principal, capacitatea de a percepe vocea sufletului tau. Vocea aceasta ne vorbeste prin trairi, prin imagini, prin idei aparute spontan, iar uneori prin simptome. Ea face orice, pana la urma, pentru se face auzita. Pentru ca nu vrea, de fapt, decat sa ne ajute sa ne orientam mai bine prin viata. Cu cat ne cunoastem mai profund, cu atat reusim sa ii discernem glasul, care ne directioneaza spre inainte, spre crestere. Cu cat suntem mai centrati in interior, cu atat percepem cu fascinatie semnele simple si prompte ce ne ghideaza atent printre capcane, inutilitati, limitari si neadevaruri, pentru a avea o viata implinita, in acord cu dorintele noastre, cu potentialul nostru, cu sufletul nostru.

Ne-am obisnuit, insa, sa nu o ascultam, pentru ca am invatat de timpuriu sa nu avem incredere in ceea ce simtim. Si cum sa avem o astfel de incredere, daca langa noi nu au prea fost prezente persoane care sa valideze, cu ajutorul intelepciunii lor, ceea ce traim, sa ne confirme ca suntem in stare sa percepem corect lucruri legate de noi insine?

Am invatat, astfel, sa ne deconectam, sa ignoram acest simt, sa il lasam sa se atrofieze. Si incercam apoi, la o varsta mai matura, sa ne recapatam accesul la intuitie, invatand tot felul de tehnici de amplificare, exersare, testare a ei, asociind-o mai mult cu intrebari de genul: „ghici cine e la telefon?”, „ghici la ce numar m-am gandit?”, „ghici cum o sa fie vremea maine?” sau cu alte premonitii. Da, intuitia ne poate permite sa aflam informatii ce tin nu numai de propria persoana, ci si de alte aspecte mai generale, poate chiar ale vietii celor apropiati. Insa, daca nu ne dezvoltam un mod coerent de lucru cu noi insine, bazat pe ajutorul deosebit pe care ni-l ofera, alte semnale, pe care am avea posibilitatea sa le receptionam, ni se prezinta fragmentate, fara inteles si nu obtinem astfel nici un avantaj de pe urma lor.

Pe scurt, intuitia nu este o capacitate extrasenzoriala, dobandita in timp, ci este o capacitate normala, innascuta, de o mare finete, care se poate doar cizela, la fel ca si celelalte simturi.

Intuitia presupune constientizarea existentei acelei permanente legaturi in care ne aflam cu sufletul nostru si cu Universul. Ea este vitala pentru cresterea noastra, deoarece ne permite sa receptionam exact acele mesaje care ne pot ajuta, ne atrage atentia asupra multor lucruri ce ar putea parea minore, dar care ne directioneaza spre cai, alegeri, solutii ce se afla in cea mai mare armonie cu exprimarea Sinelui nostru, cu reusita vindecarilor profunde, cu sensul experientelor bogate prin care trecem.

Aceasta este o prezentare foarte condensata despre un simt atat de complex. Nuantele si fatetele intuitiei sunt nenumarate. Insa am dorit doar sa ii transmit mesajul de baza, sa punctez semnificatia sa fundamentala, ce poate fi usor de descoperit si de inteles, daca reflectam un pic.

Dar chiar daca intelegem multe despre ceea ce este ea, o intrebare ramane: Cum sa o dezvolt? Cum sa o folosesc mai bine?

Invatand sa te asculti, sa fii atent la tine si nu orientandu-te in exterior pentru a o amplifica, practicand doar diverse exercitii de clarviziune, incercand nesfarsite metode de aflare a unor informatii despre ceilalti. Ci deslusind limbajul propriu prin care ea se manifesta in viata ta – senzatii fizice, emotii, imagini, impulsuri de neignorat, vise, simboluri. Iar aceasta capacitate nu se poate insusi de la cineva, de la un profesor, pentru simplu fapt ca intuitia, ca si simt al tau personal, e mereu prezenta in tine, iar forma limbajului ei iti este specifica doar tie.

Iti poti folosi cu succes intuitia lucrand asupra increderii si centrarii in sine, exersand deschiderea, receptivitatea si largirea propriei constiinte.

Ce poate fi mai minunat decat sa stii ca, in orice moment, esti ghidat din interior si ca urmand acea ghidare poti atinge manifestarea cat mai completa a fiintei tale?

Cand judecam...

„Judging prevents you from revealing yourself to yourself and to others.”

Fara sa ne dam seama, ne risipim zilnic din energia proprie pe a judeca, a eticheta si incadra intr-un patratel corespunzator persoanele din jur. Ca este vorba de vecina, colegul sau o ruda apropiata, nu ne lasam pana nu extragem un comportament al lor din context, atasandu-i acestuia o eticheta, ce apoi va tinde sa defineasca in exclusivitate persoana ce il prezinta: nesimtita, indrazneata, prefacuta, „cool”, superficiala, lenesa, „diva”, neindemanatica, ironica, de succes... Nu mai realizam neaparat ca facem asta, deoarece antrenamentul il avem de mici. Si a devenit un mod automat de a-i privi pe altii. Ca numeroasele automatisme si gesturi inconstiente pe care le desfasuram mereu.

Desigur, comportamentele si manifestarile conteaza, dar apar ele din neant? Fara a avea un punct de plecare? Si nu ar trebui ele oare sa ne suscite, in acelasi timp, curiozitatea de a afla ce se ascunde in spatele lor? Infatisarea, imbracamintea, mimica, gestica, vocabularul, atitudinea constituie toate un limbaj ce ne transmite informatii. Multe si diverse; despre majoritatea aspectelor care ne caracterizeaza. Totusi, in ce masura ar trebui ca doar acestea sa ne ghideze definitiv perceptia?

In psihologie si in medicina, la loc de onoare sta testarea si diagnosticarea, insa, asezarea pacientului intr-o grupa cat mai bine delimitata, determina destul de rapid o reducere a identitatii acestuia la o denumire alambicata, specifica limbajului de specialitate, si care anuleaza mare parte din ceea ce este acea persoana. O simplificare necesara pentru stereotipia abordarii ulterioare si a tratamentului. Insa, iti imaginezi ca ai putea sa te plimbi cu diagnosticul pe frunte si sa te astepti sa ai sansa de a fi vazut, inteles, sprijinit si ajutat intr-un mod unic, adica exact asa cum esti tu?  

Judecarea si categorizarea saracesc si limiteaza mult potentialul si capacitatile noastre de expresie, de cunoastere, de vindecare. Judecand, uitam de noi insine.

De la primele directionari inflexibile si comparatii cu ceilalti, pe care le-am primit in copilarie, pana la conturarea si dezvoltarea nevoii irezistibile de a intra in competitii ca sa ne demonstram superioritatea, traseul nostru de viata e coordonat de o permanenta judecare.

Ceea ce nu sesizam la prima vedere este faptul ca impulsul de a judeca e generat de o neplacere, de o suferinta interioara, un sentiment de neimplinire. Iar totul provine din lipsa contactului cu noi insine si a autocunoasterii. Simtim nevoia sa ne comparam permanent intre noi. Si sa suferim, desigur, pentru diferentele considerate dezavantajoase - „cutare e mai bun la asta”, „eu nu o sa reusesc ca fratele sau ca mama...”, „uite, colega mea de scoala deja are... pana acum”... – care sunt sustinute si mentinute indelung de catre mediul social. Astfel, ne comparam mult pe baza diferitelor imagini „ideale”, promovate cu atata insistenta la scara larga si preluate apoi si de catre familie – primul nostru loc de formare.

In loc de o reala cunoastere de sine, de centrare si incredere in fortele proprii, in abilitatile noastre unice, incepem sa ne agatam de raportarea la exterior, prin nevoia de comparatii, pentru a obtine validarea personala, si prin nevoia de a scoate in evidenta slabiciunile celuilalt, pentru a ne pozitiona pe un nivel de putere superior...

Nu cautam sa vedem si sa intelegem mai multe despre noi si despre ceilalti. Ne multumim sa stim cateva caracteristici, nebanuind ca reprezentam, totusi, mult mai mult decat ne putem imagina. Insa ceea ce dorim cu totii, in secret, in sufletul nostru, este ca cineva, acolo, in afara, sa ne fie precum o oglinda, care sa intoarca spre noi imaginea complexa, unica, deosebita a ceea ce suntem de fapt. Si chiar avem nevoie de asta in primii ani ai vietii, cand rolul de oglinda clara ar trebui sa fie detinut de parinti.

Cat de mult am dorit intotdeauna ca cineva sa fie acolo, sa ne vada cu adevarat si sa se comporte fata de noi in acord cu aceasta perceptie – cu respect, cu atentie, cu compasiune, cu delicatete, cu admiratie pentru fiintele desavarsite si sensibile care suntem, fiinte inocente ce pasesc timide catre descoperirea si trairea acestei vieti miraculoase.

Fiecare dintre noi stie cumva ca miezul nostru este acelasi si avem aceleasi fragilitati si puteri la baza, in structura noastra. Din pacate, nu avem rabdare si curiozitate sa privim mai adanc. Cati dintre noi vedem in spatele unei masti de agresivitate o suferinta mare, in spatele arogantei iritante un sentiment de inadecvare si inferioritate, iar in spatele insensibilitatii, neincrederea in ceilalti sau teama de a fi respins?

Ne luam vreodata timp sa ne uitam in inima noastra si apoi in a celorlalti pe care ii judecam cu atata usurinta?

Daca am realiza cu totii ca nevoia noastra cea mai mare este sa fim vazuti cu adevarat si nu judecati superficial, am indrazni sa nu ne mai ascundem dupa atatea masti, folosite pentru ca ceilalti sa nu patrunda pana in sufletul nostru si sa ne critice pentru ranile, neajunsurile, tulburarile si dificultatile prin care trecem. Acest lucru necesita insa onestitate fata de sine si curaj de a ne accepta, intelege si vindeca suferintele profunde. Fara aceasta recunoastere si acceptare a durerii proprii, nu putem privi si intelege durerea celorlalti.

Ne aparam mult prin actul de a judeca; e ca si cand lansam un atac preventiv impotriva a ceea ce dorim de fapt cel mai mult, intimitate si acceptare, dar suntem noi cei care respingem primii, deoarece posibilitatea de a ne apropia si de a fi refuzati este mult prea dureroasa.

Da, suntem vulnerabili si frumosi si unici si ardem de nerabdare sa impartasim celorlalti minunile dinauntrul nostru, pentru a ne bucura mai plenar de ele.

Nejudecandu-ne atat de fugitiv unii pe ceilalti ne dam o sansa sa fim mai sinceri, mai deschisi, mai increzatori si mai bucurosi ca suntem primiti pentru ceea ce suntem, si in acelasi timp mai motivati sa ne dezvoltam, sa ne orientam mai mult spre crestere si spre valorificarea potentialului personal.

Un mic exercitiu: deschide ochii si incearca sa privesti povestea din spatele a ceea ce nu iti place la ceilalti si iti starneste pofta de a-i judeca...

Receptivitatea ~ onorarea feminitatii din noi

Ar parea ca acest subiect se adreseaza doar femeilor, insa nu este deloc asa. Feminitatea este mai mult decat o simpla asociere cu ceea ce reprezinta femeia, este un principiu regasit in orice fiinta si care se manifesta printr-o multime de trasaturi senzitive, dar nu lipsite de putere. Am abordat in textele anterioare teme ce tin de o anumita sensibilitate, incercand sa ating si sa trezesc mai mult aceasta latura a noastra; emotiile, empatia, introspectia... nu este posibil sa lucram cu ele in afara activarii atributelor ce tin de feminitate.

Intre aceste atribute, receptivitatea ocupa un loc de cinste, fiind trasatura esentiala, reprezentativa a feminitatii. A fi deschis pentru a primi. Cum altfel ne-am dezvolta? Cum altfel am relationa, ne-am transforma, ne-am bucura de viata?

Avem o relatie ciudata cu feminitatea din noi. Tindem sa o excludem treptat din viata noastra, prin stilul de educare si prin valorizarea modelelor sociale ce pun accentul doar pe un anumit tip de „putere”. Astfel, traim resimtind intens efectele desconsiderarii aspectelor feminitatii: lipsa de sensibilitate, de introspectie, de reflectie, de intelegere emotionala, de deschidere, de flexibilitate, de empatie si intuitie. In general, traim aruncati intr-o logica rigida, intr-o exagerare a rationalitatii, a unei gandiri ce diseca tot, fara a mai reintregi apoi imaginea si a o intelege in ansamblu.

Feminitatea este gresit inteleasa chiar si de catre femei. Pentru ca o asociem puternic cu slabiciunea. Iar in societatea actuala, dorim sa fim oricum, dar in nici un caz slabi. Ii acceptam feminitatii doar cateva dintre atribute, cele care aduc rezultate vizibile si in sfera socio-profesionala - creativitatea, flexibilitatea, sensibilitatea anumitor simturi – muzicale, gustative, olfactive... Insa fugim imediat de vulnerabilitate, sensibilitate emotionala, pasivitate, relaxare. Chiar daca suntem femei, inca nu am invatat sa ne cunoastem cu adevarat feminitatea, sa o acceptam in intregime si sa o celebram.

Suntem ancorati puternic in a actiona, cat mai mult, cat mai rapid, cat mai eficient, fara pauze de refacere, de reflectare, de relaxare, necesare pentru a ne incarca si a primi ghidare, fara sa-i permitem receptivitatii sa se manifeste mai intens si sa ne sustina, fara sa stim ca doar ea ne poate ajuta, de fapt, sa ne orientam in viata si sa primim informatiile de care avem nevoie, inspiratii si insight-uri.

Si mai mult, inca negam acceptarea principiului feminin ce se afla ascuns si neexplorat in barbat, pricipiu conturat atat de bine de catre Jung prin imaginea arhetipului Anima. Anima reprezinta o latura complexa a barbatului, bogata in aspecte ce tin de feminitate (deschiderea, tandretea, intuitia, compasiunea, generozitatea, rabdarea), care, contrar fata de ceea ce se crede in mod obisnuit, daca sunt integrate in psihismul sau, completeaza si amplifica puterea interioara. (Principiul masculin prezent in femeie este constituit de arhetipul Animus.)

Suntem impinsi inconstient, din strafunduri, sa ajungem sa ne depasim dualitatea initiala, oscilatia si negarea cand a unui pol, cand a celuilalt, pentru a tari plenar, in unitate, onorand si folosind cu intelepciune, armonios si impreuna feminitatea, in toate formele ei, si masculinitatea, cu atributele ei de forta, actiune, curaj, verticalitate, decizie, dinamism, ratiune...

Nu putem trai ignorandu-ne o jumatate sau alta. Da, suntem in primul rand apartinatori ai unui gen, asta inseamna ca detinem o parte masculina sau feminina mai evidenta, mai bine conturata. Insa, a nu valoriza si a nu intrebuinta aspectele reprezentative ale celeilalte jumatati, ne lasa incompleti si incapabili sa beneficiem din plin de toate experientele si darurile acestei vieti.

Receptivitatea, ca si calitate cu importanta vitala in existenta noastra, ar trebui sa restabileasca pozitia esentiala a feminitatii, de complementaritate cu cea masculina, nu de superioritate, nu de inlocuitoare, nu de subordonata.

Deoarece, de-a lungul secolelor, accentul s-a pus pe puterea mentala si forta fizica de a cuceri, de a apara, de a construi, de a dezvolta, feminitatea si-a diminuat glasul, exprimarea, dar a ramas interior, reprimata si neglijata, asteptandu-ne sa realizam ca, permitandu-i si puterii ei sa se manifeste, sa ne lumineze, ea ne va sustine impresionant evolutia, in special evolutia spirituala.

Ca si aspect feminin, receptivitatea a fost totusi cea mai utilizata in timp, desi incompleta si inconstienta, insa fara ea nu ar fi fost posibila supravietuirea. A sosit momentul ca sa ii fie reconsiderat potentialul deplin, enorm, cu rol in transformarea si ridicarea constiintei noastre.

Receptivitatea este cea care face posibila cresterea pe toate nivelele fiintei noastre, ajutandu-ne de la a primi hrana si a ne bucura de ea prin simturi, a primi informatie, energie, noi idei, pana la a primi semnale abia perceptibile din jur, de la sine si de la ceilalti - intuitia.

Receptivitatea presupune o deschidere fina catre Univers si catre noi insine, o deschidere plina de credinta, curiozitate, atentie si rabdare, o deschidere de care avem din ce in ce mai multa nevoie acum, pentru a ne indrepta spre nou, pentru a schimba paradigme si a ne asuma creatia unei vieti acordata mai fin cu sufletul nostru.

Empatia ~ cand intelegi limbajul emotiilor...

O incadram in randul unor abilitati deosebite, care nu sunt accesibile oricui. Sau credem ca se poate dobandi doar prin mari eforturi. Insa, empatia e mult mai aproape de noi decat credem, ea reprezinta chiar limbajul nostru preverbal si nonverbal. Aceasta inseamna ca ne-am sprijinit foarte mult pe ea inainte de a invata sa vorbim, fiindu-ne vitala pentru supravietuire si dezvoltare. Fara ajutorul ei, nu am fi ajuns unde suntem acum, nu am fi putut creste, relationa, comunica. Ni se pare ca e rezervata exclusiv anumitor persoane doar datorita faptului ca acum, la maturitate, am uitat de ea, folosind-o inconstient, automat, si uneori in moduri distorsionate.

Empatia este un dar minunat, un mijloc de comunicare atat de fin si de profund, incat, daca i-am permite sa se manifeste constient, ne-ar conduce prin viata liber, cursiv, ne-ar ajuta sa ne cunoastem la niste nivele nebanuite si ne-ar deschide portile catre o intelegere si simtire a celorlalti ce frange barierele si limitele dintre noi, stabilite prin comparatii si competitie.

Empatia este un termen destul de greu de explicat, deoarece cuprinde mai multe fatete, de la a fi sensibil la trairile profunde ale celuilalt si a le intelege, pana la a simti puternic si tulburator emotiile vizibile ale celor din jur.

Cu totii suntem capabili sa citim emotiile, doar ca, deoarece bogatia noastra emotionala este nemasurata si ni se prezinta stratificat (unele emotii de suprafata ascund de fapt altele, mai apropiate de miezul nostru, dar mai greu accesibile), ne oprim cu simtirea la diferite grade de adancime, concentrandu-ne doar pe anumite trairi si primind in acest fel doar informatii partiale.

Ceea ce ne este mai familiar in interiorul nostru reusim sa identificam mai usor si la ceilalti. Astfel, stratul de profunzime prin care ne putem racorda la trairile celorlalti este determinat de nivelul propriu de autocunoastere emotionala.

Daca suntem speriati sa coboram prea mult in adancurile noastre, pentru a cauta intelesurile ascunse din spatele emotiilor aparente, ne vom opri doar la acest stadiu si cu perceperea si intelegerea celorlalte persoane. Cu cat cunoasterea de sine capata substanta, cu atat claritatea citirii si deslusirii limbajului emotional se mareste.

Dezvoltarea si usurinta folosirii capacitatii empatice nu se sprijina doar pe o exersare si o expunere la cat mai multe trairi ale altora, nu consta in invatarea unor metode speciale de receptionare, ci presupune in primul rand o cunoastere interioara serioasa prin lucrul cu sine, o constientizare a nuantelor afective proprii si a sensurilor acestora.

Pana nu ne cunoastem si nu luam contact cu tot ceea ce simtim, nici nu putem identifica si diferentia intre emotiile noastre si ale celorlalti. De aceea ne si gasim coplesiti de starile celor din jur, pentru ca le percepem, dar nu stim ce sa facem cu ele; ne activeaza ceva interior, ne tulbura, pot agata trairi ale noastre demult uitate si ingropate, dar mai departe se poate sa nu intelegem nimic. Ajungem sa le lasam sa rezoneze in noi, pana resimtim cumva ca le preluam, fara sa fim constienti ca acele stari ne spun, de fapt, ceva important despre persoanele din fata noastra, lucruri care se cer auzite si descifrate; la fel cum, o „molipsire” emotionala intensa ne poate arata ceva si despre noi, ceva de care nu ne dam seama, fiind plasat in afara constientei noastre.

Empatia poate parea o abilitate magica de a primi informatii despre ceilalti si nu ceva natural si indispensabil pentru viata, deoarece educatiei pe care o primim ii lipseste conceptia orientarii catre sine, locul de unde se alimenteaza toate capacitatile si talentele noastre. Asa, rupti de noi insine, credem ca, orbecaind dupa solutii fabuloase, vom ajunge sa dobandim de undeva, de la cineva, printr-o metoda miraculoasa, un aspect inerent fiintei noastre. Suntem invatati sa fim mai mult ancorati in exterior, decat in noi insine, ignorandu-ne emotiile si nevoile, ascunzandu-ne dupa paravane si aparente care nu au nici o legatura cu adevaratele noastre trairi. Aflandu-ne in acest loc, cat de limpede am putea percepe si intelege afectele celorlalti?

In copilarie suntem foarte receptivi si captam involuntar ceea ce simt ceilalti, doar pentru ca se afla in jurul nostru. Aceste trairi sunt resimtite atat de intens, incat le consideram ale noastre si incepem sa le manifestam, sa ne comportam in functie de ele.

Tot ceea ce traiesc adultii aflati langa copii este primit de catre acestia drept informatii cu care trebuie sa faca ceva (informatiile emotionale ne imping sa ne orientam intr-o directie si sa actionam). Insa, la o varsta atat de mica, neavand constituite limitele proprii, nestiind unde se termina clar eu si incepe tu, copiii preiau si integreaza aceste trairi ca fiind ale lor, incercand cumva sa le gestioneze, cand e posibil, sau sa le manifeste, cand sunt prea coplesitoare. Pentru ca, in general, nu avem pe langa noi persoane care sa stie sa isi inteleaga emotiile, sa isi rezolve propriile dificultati afective si sa ne usureze astfel de incarcatura lor inutila, traim bombardati incontinuu de diverse stari ce ne zapacesc, ne dezechilibreaza, ne fac incapabili sa diferentiem intre ale mele si ale tale si ne dezorienteaza, deoarece e ca si cand am primi mereu informatii contradictorii. Acest haos ne deformeaza si empatia. Pentru ca ne raportam fara coerenta si continuitate la noi si la ceilalti.

Traiul intr-un asemenea zgomot de afecte inconstante duce catre o alta dificultate dobandita de timpuriu in gestionarea emotionala: responsabilizarea pentru trairile celorlalti. Invatam sa credem ca starile suparatoare si dureroase sau fericite si vesele ale altora au legatura cu noi, deci trebuie sa facem ceva pentru a le rezolva (cele negative) sau pentru a le prelungi (cele pozitive).

Devenim, astfel, niste micute radare care au nevoie sa stie permanent cum se simt cei din jur, pentru a raspunde adecvat. In acest mod, ne decuplam din legatura noastra autentica cu noi insine, pentru ca cel mai important va fi sa cream cumva o stabilitate emotionala exterioara. Deci, ce rost mai are sa ascultam de noi, de nevoile noastre neimplinite intr-o relatie, de exemplu, daca suntem mai concentrati pe cum sa mentinem un echlibru fragil, facandu-l pe celalalt sa se simta bine cu orice pret, ca sa ne simtim si noi la randul nostru mai linistiti? Si in acest caz ne folosim de empatie. Dar nu intr-un scop constructiv, evolutiv pentru noi insine.

Daca ar fi sa privim printr-o metafora, am putea spune ca emotiile constituie un limbaj, un limbaj cu semne clare, ce ne vorbeste noua si celorlalti despre noi, iar empatia ar fi instrumentul de receptionare si interpretare a acestor semne, deci un sistem de citire si decodificare.

Deslusirea mesajelor din informatiile primite depinde de noi, la fel cum depinde de noi gradul de intelegere al unui text sau al unei conversatii – ne putem opri la nivelul aparent, adica ce zice o persoana, sau ne putem racorda la ceea ce simte de fapt. O empatie bine dezvoltata ne permite sa citim dincolo de aparente, ne permite sa fim in contact cu ceea ce transmite o persoana non-verbal, dar sa simtim mai departe si ce se ascunde sub starea sa mai mult sau mai putin vizibila.

Empatia este, pana la urma, o celebrare continua a naturii noastre deschise, spirituale, ea ne permite sa ne bucuram de viata, sa traim din plin, sa vibram cu sensibilitate la ascultarea muzicii, la privirea frumusetilor din jur, la urmarirea unui film sau lectura unei carti. Ne permite sa ne cufundam in privirea celuilalt si sa ii simtim nemarginirea. Ne ajuta sa ne recapatam delicatetea si sinceritatea in prezenta unui copil. Ne face sa ne linistim incredibil la atingerea blanitei unui pisoi. Ne ingaduie sa ne emotionam in fata unei opere de arta. Ne daruieste privilegiul de a descoperi ce se afla in sufletul celui de langa noi si astfel de a privi lumea cu mai multa intelegere si compasiune.Toate acestea si multe altele sunt empatia. O cunoastem foarte bine, pentru ca face parte din noi. Ce ar fi daca i-am acorda mai multa atentie, si deci, constientizare, pentru a o lasa sa ne ofere darurile ei?