Observatorul... din noi

„Nothing exists until or unless it is observed.”

Ai privit vreodata cu adevarat prin ochii sufletului tau? Prin ochii aceia patrunzatori, care vad adevarul si substanta dincolo de aparentele imediate. Prin ochii aceia care nu pot fi mintiti de explicatii puerile si de exprimarea a orice altceva in afara autenticitatii.

Cine priveste oare prin ochii nostri? Cine este, de fapt, observatorul real? Si credem cumva ca acest observator are nevoie, pentru a percepe, de ajutorul pupilelor noastre fizice?

Pe parcursul anilor ne-am antrenat in mod sustinut capacitatea de observare. Insa, in special de observare a realitatii inconjuratoare. Astfel, ne-am consolidat, cu siguranta, un observator vigilent – cel al personalitatii noastre. Care isi face treaba din plin. Cum altfel am mai gasi repere despre noi insine fara acesta, fara atatea comparatii, judecati, analize? Cine altcineva ne-ar mai ajuta sa vedem daca suntem mai frumoase sau mai destepte decat colega, mai priceputi decat colegul, mai de succes decat amicii, mai „evoluati” decat cei de langa noi?

Suntem intr-o preocupare constanta de a ne defini si valida in functie de nenumaratele criterii exterioare, pe care, cu o grija deosebita, societatea se straduieste sa le inmulteasca si sa ni le aduca in prim plan.

Observam, oservam, observam. Asa cum suntem obisnuiti. Cu simt critic.

Mai exista insa si o alta modalitate de a observa? Cand rolul observatorului este preluat de catre sufletul nostru, percepem in cu totul alt fel. Ne observam in primul rand pe noi insine, cu atentie, cu interes, cu compasiune: ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce vine din noi cu sinceritate si ne bate la portile inimii, nevoile, dorintele noastre cele mai intime, amintirile ascunse de mult. Le devenim martori si le primim in constiinta pentru a le lasa sa ne invete lucruri nestiute despre noi, pentru a le lasa sa ne aduca adevarata validare, cea izvorata din interior si bazata pe insasi simtirea autentica, singura in care ar trebui sa ne incredem.

Bineinteles, nu putem scapa nici in cazul acesta, privind observatorul nostru interior, de „exercitiu”, de exersare. O exersare necesar sa fie inceputa de timpuriu. Cu cat suntem mai autentic vazuti, recunoscuti si validati, cu atat ne vom activa si noi, in grad mai mare, privirea provenita din adancul sufletului, pentru a o indrepta asupra noastra si asupra celorlalti.

Privirea observatorului nostru adevarat nu judeca, nu critica, ci trece dincolo de straturile groase ale falsului Eu pe care l-am construit, pentru a ne revela ceea ce ferim chiar si de noi insine, miezul real, intelesuri si sensuri ingropate, frumusetea si fragillitatea, deopotriva cu neputinta si ranile. Si facand asta, martorul nostru interior incearca cumva sa ne ajute sa scoatem la suprafata, in lumina, ceea ce am acoperit si am invatat sa pastram cu frica, inlantuite de legile si regulile stupide ale lumii, multele trairi si continuturi afective provenite din istoriile noastre de viata, din nevoile noastre mai mult sau mai putin implinite si nu numai.

Aceasta privire agera si plina de sinceritate poate ajunge direct si in inima celui de langa noi. Strapunge ziduri de aparare, straturi superficiale, si rascoleste prin cotloanele prafuite, prin locurile interioare neumblate sau ascunse, printre bogatiile nestiute, pentru a scoate la iveala nucleul de adevar propriu.

Cand sufletul din mine, vede sufletul din tine... ce alta privire, legatura si comunicare mai reala ar putea sa existe?

Deci, cui alegem sa ii oferim rolul de observator?