Ce legatura se afla intre aceste
notiuni?
Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa
avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem
impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce
au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem
mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit,
remarcati?
Autoritatea reprezinta putere. De ce
avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti,
pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?
Oare pentru ca nu stim ca o detinem si
atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul
iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne
vor implini niciodata?
Oare acesta autoritate e ceea ce
cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute
si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si
standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima
propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a
primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi
deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj
emotional, de a spune nu in fata a
orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?
Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam
nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face
alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare
din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala
vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand
noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de
aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate
din partea persoanelor adulte din viata noastra.
De ce ar avea nevoie un parinte sa isi
exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat
nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul
proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului?
Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.
Pedeapsa se vrea a fi o incercare de
corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament
indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se
exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de
invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme
ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea,
ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?
Chiar si atunci cand pare sa functioneze
si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine”
superficial, bazat pe frica.
Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne
pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.
Pedeapsa afecteaza mult legatura
dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata
de cineva care il raneste in mod deliberat.
Impunerea, fortarea autoritatii asupra
copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul
educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea
inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor
nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti,
cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul
cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa
dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe
traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii
personale, frustrare, agresivitate mascata,
pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din
dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il
ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum
ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata
aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).
Avem nevoie apoi toata viata sa
ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru
ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce
trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune
orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti,
exact ca in copilarie.
Nu ne mai aflam de mult timp sub
tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult
asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim,
asupra incalcarii drepturilor noastre intime.
De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru
a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru
a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor
persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o
pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni
nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin
vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o
exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti
manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei
puteri adevarate.
Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata,
sanatoasa, este cea care deriva doar din
puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere
in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a
valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand
aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.
„Every human being is born into the
world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need
to maintain life, to love and to be loved.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu