E-motion (2) ~ Copilaria... emotionala

“The therapeutic process can be successful only if it is based on uncovering the truth about the patient's childhood instead of denying that reality.”     
(Procesul terapeutic poate fi un succes doar daca este bazat pe descoperirea adevarului despre copilaria pacientului, in loc de negarea acelei realitati.)

Ne intrebam vreodata ce simt copiii? Cum reusesc ei sa navigheze prin tot felul de trairi si cum se muta ei rapid de la bucurie si euforie, la furie si suparare?

Ei sunt intr-o perpetua miscare, la fel ca si emotiile lor. Si se exprima mereu. Mult si intens.

Dar care este de obicei tendinta noastra, ca si adulti, vis-à-vis de aceste manifestari “zgomotoase”? Incercam sa le diminuam, sa le oprim cumva, in loc sa le intelegem sau sa le ascultam; ne sperie sau ni se par prea deranjante. Folosim forta verbala sau nepasarea pentru a le reduce la tacere. Incercam sa ii “ajutam” pe copii sa faca si ei ceea ce noi ne-am obisnuit deja sa facem de ani si ani de zile cu trairile noastre – sa nu le ascultam, sa le reprimam, sa le aruncam din constiinta cat mai departe.

Exista ghiduri pentru dezvoltarea celor mai diverse abilitati, pentru a atinge succesul in majoritatea sferelor vietii si activitatii noastre, insa pentru a invata abc-ul functionarii noastre emotionale nu exista nici un ghid, calauzirea sta “in mainile” adultilor din jurul nostru, maturi intelectual, dar care se afla inca  in stadiul de imaturitate emotionala. 

(Déjà nu se mai poate vorbi in acest sens de “vina” cuiva, deoarece  imaturitatea afectiva este o stare de fapt perpetuata de generatii peste generatii, astfel incat a ajuns sa ne defineasca social aceasta necunoastere de sine. Din fericire, ne aflam insa intr-un moment in care incepem sa resimtim discomfortul intrebarilor ce emerg dinauntrul nostru si care ne imping din ce in ce mai tare sa cautam raspunsuri despre noi.)

Ce putem invata un copil cand noi insine inca nu reusim sa ne descurcam prin hatisurile interioare? Cum ii putem oferi suport, ascultare, cunoastere, intelegere unui copil, cand noi nu ne stapanim propriul vocabular emotional si nu deslusim intelesurile afectivitatii noastre?

Ceea ce se intampla cu noi in zilele maturitatii noastre si simtim ca deranjant este efectul blocarii fluiditatii afective, atat de vie in copilarie. In primii ani ai vietii receptivitatea uriasa pe care o avem ne permite conectarea cu persoanele care ne ingrijesc. Rolul acestor persoane este de a sustine aceasta curgere a emotiilor, prin a le raspunde, prin a le filtra pe cele ce vin din afara, prin a asculta si traduce copilului tumultul de senzatii. In primul rand copilul are nevoie sa simta ca exista o prezenta interesata de ceea ce el resimte.

Dar pentru ca acest lucru chiar sa se intample cat mai benefic, este neaparat necesar ca persoana ce se ocupa de copilas sa dispuna intr-o mai mare masura de echilibru emotional, constiinta largita, stabilitate interioara si abilitati empatice. 

Descoperirea receptivitatii foarte mari a copilului, studiata prin multe cercetari recente din domeniul neurologiei si nu numai, evidentiaza conceptia foarte cunoscuta in terapia de profunzime, ca amintirile din copilaria mica exista, sunt puternice si sunt in primul rand emotionale, fiind bazate pe experientele resimtite in aceasta parte a vietii. Copilul nu uita ceea ce a simtit, in special ceea ce a trait mai des si mai intens. Insa, deoarece dezvoltarea limbajului apare mai tarziu, el nu poate reda verbal ceea ce simte, ci foloseste alte modalitati de exprimare (plans, agitatie, tipete, joc, desen, simptome fizice…), avand nevoie alaturi de el, pentru a fi inteles, de o persoana foarte empatica.

Experientele traite vreme indelungata formeaza un fel de scheme, pattern-uri emotionale ce se vor transforma apoi in convingeri despre sine. (De exemplu: o traire foarte intensa si repetitiva a sentimentului de abandon va duce spre credinta “nu merit sa fiu iubit”, “sunt in nesiguranta in aceasta lume”, “pot fi parasit oricand”.) Bineinteles, aceste credinte despre noi nu sunt atat de usor de descoperit, deoarece nu sunt accesibile constiintei. Ele sunt construite si se sedimenteaza intr-o zona inconstienta de unde ne influenteaza cursul vietii. Insa, emotiile noastre sunt cele care ne pot da indicii despre aceste credinte si despre nevoile emotionale implinite sau nu, care stau la baza lor. 

Pentru a creste si a evolua, copilul are, pe langa nevoile fiziologice de hrana, odihna, caldura, un intreg bagaj de nevoi emotionale, care constituie fundamentul nevoilor emotionale ale adultului. Acestea sunt: iubirea neconditionata, conectarea cu mama sau cineva apropiat, imbratisarea si mangaierea, acceptarea, securitatea, linistea, protectia, valorizarea, stabilitatea, a fi auzit, a fi inteles, a se juca, a interactiona.

La fel cum copilul are nevoie sa i se raspunda acestor nevoi, el are nevoie deasemenea sa nu fie incarcat de starile celor din jur, de trairile intense si dezechilibrele afective ale celor din mediul sau apropiat, pe care le resimte ca pe o suprastimulare careia nu stie cum sa ii faca fata. Avand in vedere ca starile emotionale sunt transmisibile, molipsitoare, iar receptivitatea copilului este foarte mare, el poate “aduna” in sine foarte mult din ceea ce simt adultii din preajma, in asa fel, incat, pe parcursul vietii, in cazul in care este “bombardat” cu tot felul de trairi ale altora, ajunge sa nu mai reuseasca sa diferentieze intre ceea ce provine din el si ceea ce provine de la altii.

Emotiile sunt, in primul rand, indicatori ai felului in care ne raportam la nevoile noastre afective – daca, cum si in ce fel sunt satisfacute. De felul in care ni se raspunde afectiv depinde si felul in care vom invata sa ne reglam emotiile, sa stim cum sa revenim la starea de echilibru interior. Cand cineva ne asculta, ne valideaza trairile, ii pasa de noi si ne raspunde capatam o mai mare incredere in sine, o anumita relaxare ce ne permite sa nu mai fim tematori ca am putea fi respinsi sau pedepsiti, daca exprimam ceea ce simtim.

Neimplinirea nevoilor emotionale in copilarie genereaza goluri afective resimtite din plin la varsta adulta.

Ceea ce perpetueaza multi parinti este tendinta si “traditia” de a incerca sa isi dreseze copilul dupa diverse reguli si de a-i limita exprimarea. (De exemplu: copiii sunt exuberanti cand primesc vizita cuiva iubit, se agita, sar, tipa, rad zgomotos, insa, de cele mai multe ori, replica noastra suna:”Stai cuminte! Nu mai face atata galagie!”. Sau,in alte cazuri, “Pup-o pe matusa…” de care copilului chiar nu-i place, “Nu plange, ca esti baiat mare” sau “Cere-ti iertare imediat” in situatii in care copilul chiar se simte nedreptatit.) Toate acestea tind sa produca dezechilibre in gestionarea emotiilor, tind sa zapaceasca copilul care incepe sa nu mai fie in contact cu el insusi, pentru ca nu stie cand si daca are voie sa exprime ce simte, iar atunci reprima, deoarece este mult mai greu de suportat dezacordul parintilor, decat renuntarea la manifestarea propriei unicitati.

Astfel, fara sa realizam poate, conditionam copiii la o viata de conformism in care comorile interioare nu mai sunt descoperite si valorizate, o viata in care, pierzand contactul cu ei insisi, se vor orienta foarte mult in exterior incercand sa se regaseasca in modele sociale nepotrivite. 

Primii pasi in a-ti sprijini copilul pe calea sa, pe calea unei vieti implinite si constiente, este sa ii oferi ascultare, intelegere, respect si rabdare. El va inflori singur si se va bucura de manifestarea propriei sale fiinte, va transmite in jurul sau, increzator, lumina unicitatii sale pentru a inspira si pe ceilalti.