duminică, 4 noiembrie 2012

La intalnire cu Tine


„Our inability to see our beauty doesn’t suggest in the slightest that beauty is not there.”

„You gaze at your reflection in a mirror without seeing that you are beautiful, unique, perfect. When will you see that?”

In noi se afla o dorinta. Nerostita. Negandita. Neinteleasa. Doar simtita. Ce ne impinge intr-o cautare a ceva fara nume. Nu ii putem atribui o eticheta mentala, decat o senzatie, un sentiment. Sentimentul de "ajungere acasa”. Sentimentul ca, in sfarsit, ai ajuns in locul ce iti permite sa te relaxezi cu adevarat, sa te opresti si sa te inunzi cu bucuria ca nu mai ai nimic de demonstrat. Decat de existat. Dorinta aceasta nerostita este dorinta de a ne conecta cu esenta noastra. Ii stim gustul cumva dintotdeauna si nimic nu ne poate pacali. Odihnirea in acea stare de pace, echilibru si continere sigura nu poate fi confundata cu nimic altceva. Si ea provine din regasirea de Sine.

Nu ne vorbeste, insa, nimeni despre aceasta dorinta. De aceea, nu stim sa o reperam prea bine inauntrul nostru. Si ramane doar ca o tanjire dupa ceva nedefinit, dar care stim ca ne va aduce linistea. Asa ca, pornim in cautare, de multe ori intr-o cautare inconstienta, framantandu-ne si scotocind prin cele mai felurite locuri din afara noastra. Poate o relatie noua de prietenie, poate un alt hobby, poate un copil, poate o casa sau o noua achizitie, poate un partener diferit, poate..., poate... ceva ne va aduce implinirea aceea, sentimentul inegalabil de gasire sau re-gasire.

Am putea sa acceptam oare ca raspunsul acestei framantari se afla, de fapt, intr-un gest atat de simplu precum oglindirea? Pare greu de crezut, pentru ca ne aflam, de cand ne nastem, intr-un fel de joc format dintr-un spatiu plin de oglinzi. Mai mult sau mai putin tulburi, cu grade mai mari sau mai mici de distorsionare. Si tot ce facem intreaga viata este sa ne tot oglindim. Unii pe altii. Si incercam in mod stupid sa ne aducem continuu ajustari, pentru a obtine macar intr-una dintre oglinzi, o imagine mai coerenta si mai frumoasa, fara sa stim de unde am pornit de fapt, de la ce imagine originala, si fara sa stim la ce forma vom ajunge astfel. Necunoscandu-ne unicitatea, ajungem sa anulam efectiv ceea ce suntem, folosind cel mai utilizat instrument de tortura pentru sufletul nostru: comparatia.

Oglinda curata in care ar trebui sa ne reflectam, pentru a ne privi pe noi insine in intreaga splendoare si pentru a ne ostoi setea de cautare a propriei Fiinte, este doar transparenta unui alt suflet trezit si regasit pe sine. Destul de greu... Caci primele oglindiri sunt in ochii de multe ori confuzi ai parintilor, tulburati de propriile trairi si conflicte interioare. Imaginea distorsionata pe care o primim inapoi ne sperie si ne zapaceste, iar sentimentul de neadecvare pe care il traim va fi, desigur, intarit si de privirea incetosata a celorlalti, care nu au cum sa ne vada clar. Acest lucru ne face sa incercam, pe parcursul vietii, multiple transformari, modificari, taieri si adaugari, in scopul de a ajunge la o reflectie cat de cat acceptabila si la o imagine aprobata de cat mai multi.

Insa, desi nu realizam prea usor, in noi se afla un atat de vigilent si fin sistem de informare despre noi insine, incat el detecteaza si cele mai mici abateri de la ceea ce ar trebui sa fie expresia imaginii noastre originale. Astfel ca, desi obtinem o imagine valorizata de multi ochi aflati in jurul nostru, deci care sa ne ofere o oarecare satisfactie, in interior se poate declansa un conflict imens datorita nepotrivirii dintre reprezentarea la care am ajuns si ceea ce suntem noi de fapt. Ceva, din interiorul nostru, nu ne va lasa niciodata sa ne amagim imbratisand o alta forma decat a noastra proprie. Suntem „trasi de maneca” uneori mai subtil, alteori mai vizibil si poate chiar mai dureros. Bineinteles, suntem experti in a reduce la tacere acest sistem de ghidare interior, precum si a vocii Fiintei noastre care cere sa se arate si sa se desfasoare in maretia ei, revarsandu-si cu generozitate darurile in aceasta lume.

Daca suntem destul de atenti la felul in care se desfasoara viata noastra, vom putea sa zarim la un moment dat semnalele ce ne indica nevoia de trezire. De trezire la noi insine. Ceva puternic, din spiritul nostru, ne impinge spre a indeparta barierele fricilor, apararilor, conventiilor, credintelor limitante pentru a ne deschide total manifestarii potentialelor noastre deosebite.

Ar parea destul de simplu si clar traseul nostru spre autodescoperire, insa, in ritmul haotic de astazi avem nevoie de sprijin. Ni-l putem oferi si singuri, cu hotarare, responsabilitate si constanta. Dar fara aceasta perseverenta ne trezim deseori pierduti si distrasi de la calea noastra. Un impediment pentru majoritatea dintre noi este si faptul ca nu am avut de unde sa invatam in mod concret, prin exemplu si sprijin, felul in care sa ne dezvaluim cu incredere sau, mai degraba, cum sa nu cream acele staturi groase ce ne impiedica lumina proprie sa radieze.

Relatia terapeutica, asa cum o consider si o practic, este un astfel de instrument ajutator, ce are rolul de a ne oferi in primul rand un spatiu, in care sa ne regasim propriul spatiu interior si o reflectare cat mai curata a ceea ce suntem. Ritmul naucitor in care traim si distragerile de tot felul ingreuneaza din ce in ce mai mult conectarea cu Sinele. De aceea, un spatiu si un timp rezervat exclusiv pentru a fi cu noi insine si a ne autocunoaste a devenit foarte necesar.

Modalitatea de sustinere intr-o terapie se realizeaza prin cele doua aspecte ce sprijina eficient cresterea: contactul si spatiul. In acest context, contactul ofera siguranta ca esti vazut si reflectat de cineva care nu-ti tulbura reflectia cu judecati si propriile probleme nerezolvate, iar spatiul ofera libertatea si relaxarea de a-ti simti si a te acomoda cu propria-ti prezenta. Autodescoperirea se realizeaza treptat, iar terapia ar trebui sa fie, de fapt, o exersare a capacitatii de baza pe care o vei folosi pentru tot restul vietii: conectarea cu tine insuti.

Spre ce anume va duce aceasta intalnire cu Sine este explicit si frumos ilustrata de cuvintele lui Martin Buber: „Fiecare om reprezinta ceva nou in lume si este chemat pentru a-si manifesta particularitatile in acest univers. Cea mai importanta sarcina a fiecarei persoane este sa-si descopere si sa-si manifeste capacitatile unice, care nu au mai existat si nu vor mai exista in aceeasi forma vreodata...”
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu