Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?

De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?

Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.

Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?

Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.

Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.

Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.

Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.

Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.

A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?

Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?

Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.

Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?



Sensibilitate...

 

Sau, mai degraba, sensibilitate mare... De care ne ferim. O stigmatizam? Doar este cauza clara a atator esecuri, pe diverse planuri, a atator rani, tulburari...

Mii de senzori si antene fine radiaza din noi formand o aureola bogata, diafana. Receptionam incontinuu, fara pauza, iar canalele noastre sunt inundate de informatii. Din afara, dinauntru.

Insa, nu doar primim ci si reactionam la aceste informatii, in functie de ceea ce ne atinge, pentru ca ceea ce ne atinge, ne misca. Interior. Si cunoastem destul de bine efectele acestor miscari, inca de cand suntem mici :”esti prea emotiv, timid, plangacios, sensibil...”, adica, in nici un caz nu te poti descurca asa prin viata, cu o asemenea receptivitate. Succesul este al celor care arata putere, iar puterea si sensibilitatea... credem ca nu prea sunt usor de adus impreuna.

Asa ca, pe ici pe colo, ne straduim cat putem sa mai blocam din antenutele noastre vigilente. Uneori incercam sa le inchidem ca urmare a propriilor experiente dureroase, cand a simti prea mult include nu numai primirea de mangaieri si emotii placute, ci si a unor „sageti” ce patrund usor pana in miezul nostru, ranindu-ne.

Sensibilitatea este inca un termen confuz, ce atrage in jurul sau multe judecati.

Una dintre ele presupune ca barbatii sa nu o posede, decat in cele mai mici cantitati. Doamne fereste sa o si arate!

Iar barbati si femei deopotriva sunt incurajati sa nu si-o recunoasca. Sa nu o foloseasca. Sa o considere chiar ceva rusinos. Pentru ca nu prea este compatibila cu starea de stabilitate, de echilibru, pe care ne-ar placea sa o afisam mereu.

Sensibilitatea mare isi are radacinile adanc infipte in fiinta noastra. Fara sa ne dam seama acum, cu siguranta ne-a fost de ajutor in situatii timpurii, cand aveam nevoie sa cunoastem mai bine mediul, sa ne adaptam cat mai perfect la solicitarile din jur, sa ii simtim pe cei din preajma pentru a ne putea apara sau a ne orienta.

Ca orice copil, de fapt, ne-am trezit cu aceasta capacitate de deschidere imensa, greu de gestionat. Tot ceea ce stim in acea perioada este ca simtim. Din plin. Totul. Mult si divers. Daca nu ni s-a explicat sau nu am fost ajutati sa traducem intr-un limbaj coerent ceea ce simteam, pentru a putea prelucra informatiile primite, am ramas cu aceste simturi amplificate si coplesite mereu de stimuli nenumarati si de neinteles. Tendinta care se naste apoi va fi cea de a diminua cumva aceasta mult prea mare receptivitate. Prin inchiderea canalelor, prin deturnarea atentiei, prin gasirea unor modalitati de contracarare a sensibilitatii, sufocand-o in spatele unor paravane de armonie, siguranta si stapanire de sine fortate.

In cazul in care suntem sustinuti din timp sa fim atenti la ceea ce simtim si sa interpretam semnalele, sensibilitatea noastra nu ni se mai pare o povara, nu ne mai tulbura atat de mult. Si ii putem realiza semnificatia si importanta incredibila pe care o are in viata noastra.

Sa fim sensibili este cel mai frumos si pretios dar pe care il purtam in noi. Vibram mereu. Si nu este nici o rusine sau slabiciune sa recunoastem ca vibram astfel si rezonam atat de fin.

De exemplu, unui sef furios este normal sa ii percepem frecventele agresive si sa resimtim un efect neplacut, de retragere, de intimidare, dar in acelasi timp ar fi perfect normal sa putem si sa transmitem celuilalt efectul pe care o astfel de atitudine il are asupra noastra, fara teama. Ascultand o muzica duioasa este la fel de normal sa ii simtim acordurile pana in adancul nostru si, daca au miscat ceva profund, sa lasam picaturile cristaline sa ni se rostogoleasca pe obraji. Cand vorbim unui grup de persoane de ce ar trebui sa ne ascundem emotiile si sa ne prefacem ca nu simtim impactul atator ochi, asteptari, judecati, trairi indreptate catre noi, pe care e imposibil sa nu le preluam si sa nu le impletim cu ale noastre?

Simpla acceptare a propriei sensibilitati in fata altcuiva si recunoasterea sensibilitatii celuilalt, ne deschide fantastic, fara nevoia de aparare, catre o comunicare adevarata, mult mai autentica decat suntem obisnuiti sa o facem, atunci cand functionam gandindu-ne ce, cat si cum sa aratam din noi pentru a nu ne fi vazuta fragilitatea si a nu fi raniti.

Incercand sa fim altfel decat suntem nu facem decat sa determinam tot felul de conflicte interioare, epuizante, care sigur vor deveni vizibile in cele mai neasteptate moduri – vom rosi in tot felul de situatii, ne vom pierde vorbele sau vom exprima verbal cu totul altceva decat ne propuseseram, ne vom balbai, ne vom bloca, toate pentru ca vom insista cu forta mintii asupra noastra sa nu simtim, sa nu simtim, sa nu simtim... Si sa nu recunoastem.

Suntem cu totii deosebit de sensibili. Insa, multi dintre noi stam ascunsi in cochilii rezistente, ce nu pot fi strapunse de duritatile din jur, dar, din pacate, nici topite de atingerile calde ale frumusetii, luminii, iubirii.

Ce aduce sensibilitatea?

Intuitie. Creativitate. Pasiune. Atentie. Introspectie. Informatie. Profunzime. Constientizare. Cunoastere de sine. Cunoastere a celorlalti. Empatie. Contact. Comunicare. Deschidere. Senzualitate. Bogatie de nuante. Bucurie de a trai.

E putin?

Follow your heart...

Indemnul de a ne urma inima. Il cunoastem cu totii. Il aplicam, insa? Cum il aplicam? Sau pare ceva prea plin de sentimentalism?

Ce stim despre inima noastra?

A fost considerata din vremuri stravechi drept sediul sufletului. Este locul identificarii cu Sine. Ducem mana la piept cand spunem „eu”, la fel, „juram cu mana pe inima” pentru a ne demonstra onestitatea. Este considerata, insa, si sediul emotiilor. De aceea, proiectam asupra ei o imagine conforma cu ceea ce credem noi ca sunt emotiile – partea cam sensibila din noi, usor de influentat si de dezechilibrat, astfel, nu prea indicat de ascultat...

Fiind in asa mare legatura cu emotiile, carora suntem invatati sa le desconsideram de multe ori importanta si intelesul, perceptia noastra asupra inimii urmeaza aceeasi conceptie limitata. La nivel psihologic o vedem ca pe ceva ce tine de sfera afectiva, cam neclara si instabila; la nivel fiziologic, anatomic, o vedem ca pe o pompa eficienta in a distribui sangele in intregul corp.

Insa, inima reprezinta mult mai mult decat stim si credem.

Studii extinse realizate in ultimii ani in jurul functionarii cardiace ne prezinta rezultate uimitoare, ce vor reusi cu siguranta sa pozitioneze inima in locul central a tot ceea ce inseamna fiintarea noastra.

Inima este mai mult decat o simpla pompa. Ea este, de fapt, „un centru complex si organizat de procesare a informatiilor, prezentand un creier propriu, functional, care comunica cu si influenteaza creierul cranian prin intermediul sistemului nervos, al celui hormonal, precum si prin intermediul altor cai. Aceste influente, provenite de la inima, afecteaza functionarea creierului si a majoritatii organelor interne, determinand astfel calitatea vietii”.(HeartMath Institute) De asemenea, cercetarile recente au evidentiat faptul ca inima actioneaza si ca o glanda endocrina, producand si secretand diferiti hormoni cu rol esential in echilibrul psiho-fizic.

Desi ne sfiim inca sa aducem impreuna si sa corelam termeni ce par a tine de discipline mai mult ezoterice (cum este cel de „energie”), cu teoriile si explicatiile din domeniul psihologiei si nu numai, devine din ce in ce mai evidenta necesitatea de a realiza ca nu putem extinde intelegerea fenomenelor vietii, fara a ne largi aria de perceptie si sistemele de referinta.

Astfel, nu se poate nega descoperirea ce plaseaza inima in rolul central al perceperii subtile a campurilor magnetice si a frecventelor energetice emanate din propria persoana si de catre cei din jur. Campul electro-magnetic al inimii, care este de 5000 de ori mai puternic decat cel generat de creier, actioneaza ca un sistem de receptie a multor informatii energetice provenite din noi si din exteriorul nostru. Aceste informatii sunt resimtite si traduse in sistemele interne drept emotii.

Este greu inca sa intelegem la ce ne ajuta simtirea emotiilor?

Cu ajutorul lor „culegem” date despre noi insine si despre ceilalti. Aceste date ne orienteaza mai departe si ne ghideaza catre a produce modificari in propriile programe de functionare psihica, mentala, energetica, pentru a atinge armonia si echilibrul interior.

Informatiile pe care inima, prin campul ei, le preia sunt transmise apoi creierului, unde se activeaza pattern-uri, adica scheme si cai deja formate si intarite, care ne vor coordona perceptiile, comportamentele, activitatea organelor interne si a proceselor mentale.

„Inima poate fi considerata o puternica poarta de intrare in reteaua de comunicare ce conecteaza corpul, mintea, emotiile si spiritul.”(HeartMath Institute)

Starile pozitive sunt reprezentate, la nivelul inimii, de o ritmicitate coerenta, iar cele negative, de o frecventa cardiaca mai dezorganizata.

Cu cat cunoastem mai bine modul in care functionam psihic, devenind atenti la ce anume din programele noastre mentale genereaza in noi anumite emotii, si invatam totodata sa descifram aceste emotii, cu atat vom reusi sa ne ghidam mai usor catre a schimba acele programe vechi, daca este cazul, si a construi unele care sunt in acord cu propria fiinta, cu profunzimile noastre, cu nevoile personale de crestere si evolutie, programe care ne vor permite sa traim intr-un mai mare echilibru fizic si psihic.

Starile de echilibru, centrare si armonie, ce produc coerenta interioara, ne amplifica si abilitatile empatice, reusind astfel sa discernem si sa decodam mai usor emotiile celor cu care interactionam.

Mediul emotional in care traim este foarte important pentru activarea, generarea si stabilizarea programelor care vor deveni in timp pattern-uri puternice si care ne vor calauzi de-a lungul vietii.

Ceea ce traim constant in interior ne predispune la a rezona mai mult si a amplifica frecventele emotionale de acelasi tip cu care intram in contact, adica emotii provenite de la ceilalti. De exemplu, atunci cand suntem tulburati, nu putem fi atat de receptivi la vibratiile pozitive, ale bucuriei, relaxarii, frumusetii... Insa nu este neaparat o solutie potrivita nici sa alergam cautand si generand superficial, mereu din exterior, emotii placute. Pentru ca, cea mai eficienta si constanta armonie ne este data de autogenerarea acestor emotii din interior, din propria fiinta, prin activarea si functionarea pe baza programelor (credinte si conceptii) ce sustin iubirea, increderea, siguranta, autenticitatea... Astfel, trairile pozitive vor fi un efect stabil al starii reale de bine, de curgere.

Inima nu ne minte, nu ne induce in eroare, ea doar primeste si transmite informatii vitale pentru orientarea proprie si pentru intelegerea a ceea ce se intampla in noi si in afara.

Cand sa ne incredem in inima noastra si sa o urmam? Cand invatam sa o ascultam cu adevarat. Cand incepem sa ne largim constiinta.

Primim ceea ce ne dorim?

Primim ceea ce avem cu adevarat nevoie? De fapt, stim sa cerem?

Primul loc de experimentare cu nevoile noastre ar fi mediul familial. Sosim in aceasta lume “echipati” cu tot felul de sisteme mai mult sau mai putin complexe, pe care este necesar sa le deslusim pentru a putea sa ne manifestam plenar, autentic, si pentru a ne crea vietile dorite.

Un astfel de sistem este si cel al nevoilor emotionale de baza. Implinirea lor in perioada copilariei ne asigura supravietuirea, cresterea, formarea unor „programe” interioare sanatoase, ce ne permit sa relationam deschis, sa fim in contact cu noi insine, sa ne exprimam puterea creatoare in toate zonele existentei noastre, sa invatam sa ne iubim, sa fim sinceri si sa avem incredere in noi.

Setul de nevoi afective primare s-ar putea reduce la a fi primit, recunoscut si constientizat ca valoare unica si la a-ti fi permisa expresia unicitatii tale. Orice impiedicare, deturnare si nerecunoastere a valorii fiintei proprii constituite premisele unei existente incomplete, tulburate interior, blocate pe anumite paliere, in care ne simtim mai degraba derutati de conflictele emotionale din noi si de frustrari carora nu le gasim intelesul.( Insa, intelesul este unul singur, este acela cu care nu vom putea face pact niciodata cu adevarat: nu esti in totalitate Tu.)

Nuantele acestor nevoi de baza se regasesc intr-o paleta larga de trairi – a fi iubit neconditionat, respectat, ascultat, sustinut, protejat, a nu fi expus la conflictele si emotiile intense ale adultilor din jur, a fi tratat drept, a fi in siguranta, a fi apreciat...

Setul acesta de nevoi afective este structura de la care vor porni diferite particularitati ale modului in care vom functiona. De implinirea lor adecvata vor depinde, mai departe, sanatatea, autenticitatea, relationarea cu ceilalti, convingerile dupa care ne ghidam si evolutia noastra.

Cand nevoile tale nu sunt auzite, intelese si implinite, mesajul pe care il primesti indirect si care iti va determina conturarea imaginii de sine este: „nu esti destul de important”.

Acest lucru se intampla deoarece, in ciuda exprimarii si a cererilor tale primitive, de copil, adultii aflati alaturi si care se ocupa de cresterea ta nu cunosc sau, mai degraba, nu mai recunosc limbajul emotional si nu deslusesc existenta clara a nevoilor afective.  Sfera lor emotionala este o zona destul de confuza si blocata demult, de cand si ei au trecut prin aceleasi situatii de neintelegere. Asa ca, de multe ori pot avea o tactica cu care se simt mai comfortabil – de deturnare a atentiei copilului de la adevaratele sale nevoi, oferindu-i altceva in schimb, ceea ce sunt ei in stare sa ofere. Astfel, un haos interior va genera un alt haos interior.

Cum sa te descurci cu nevoie tale cand nici nu stii care sunt, cand nu simti decat un gol, ceva care nu se umple complet, dar care nu iti este clar cu ce anume s-ar putea umple? De exemplu: nevoia de atentie, exprimata cateodata galagios de catre copil, poate primi foarte usor, drept substitut pentru rezolvare, ceva de mancare, o prajitura, o bomboana sau un refuz, o interdictie de a se mai manifesta, ori pur si simplu ignorare, dupa vechile obiceiuri de raspuns la tipetele sau plansul copilului: „nu-l bag in seama prea mult, sa nu-l rasfat, las’ ca-i trece...” Da, plansul si cererea vor trece, dar va ramane ceva: negarea nevoii reale. Sau se vor crea asocieri anormale intre nevoi si comportamente care nu au legatura cu implinirea acestora: nevoia de iubire si mancare, nevoia de apropiere si dependente, nevoia de manifestare a vulnerabilitatii si comportamentele ce ne pun in pericol, nevoia de atentie si cautarea succesului cu orice chip, nevoia de valorizare si shopping...

Lipsa cunoasterii si observarii in plan mai subtil a manifestarilor copilului, lipsa empatiei reale, ii face pe unii dintre noi sa nu inteleaga ce anume, ce nevoi exprima copilul prin comportamentele sale. Astfel, nevoia copilului de apropiere, de siguranta, aratata intr-un mod care il deranjeaza pe parinte, poate fi intampinata cu duritate si respingere. Plansul, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune a unui baietel pot fi retezate direct prin raspunsuri de genul: „esti mare, nu te mai smiorcai”, „esti baiat, nu poti plange si nu te poti alinta ca o fetita”.

Traiul constant intr-un mediu incarcat emotional, chiar conflictual, in care copilul, resimtind toate dispozitiile parintilor este obligat sa faca fata si sa incerce sa gestioneze niste stari care nu sunt ale lui si pe care nu le intelege, isi va forma convingerea ca haosul acela emotional este al lui, ca il defineste pe el. Va fi deturnat de la adevaratul sine si, mai tarziu, va cauta inconstient situatii relationale in care va experimenta exact aceleasi salate afective traite in copilarie. Aceasta este un tip de inchisoare des intalnit, din care simtim ca nu putem scapa – cum se face ca eu, care sunt deschis, vulnerabil, sensibil si am nevoie de intelegere, iubire, sustinere, pace, ajung in relatii generatoare de conflicte si de durere?

Cand nu ne cunoastem propriile nevoi, ne este greu sa le satisfacem, sa cerem clar ceea ce ne dorim, sa cautam ceea ce ne-ar implini.

Invatam devreme cum sa acoperim mai mult si cum sa nu intelegem informatiile importante despre noi insine. Asta, pentru ca, la inceputul vietii noastre, avem nevoie sa se afle langa noi niste „ghizi” experimentati care sa ne dezvaluie ceea ce nu cunoastem inca, niste persoane cu o intelepciune, constiinta si empatie deosebite, care sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa ne descoperim.

In functie de ceea ce am primit acasa drept raspuns de satisfacere a nevoilor noastre, vom folosi si noi in continuare metode mai mult sau mai putin nepotrivite de cerere. Printre acestea: „am nevoie de afectiune, dar eu fac pe durul”, „am nevoie de intelegere, dar am mereu o atitudine critica si atac”, „am nevoie de atentie, dar ajung in comportamente exagerate ce ii pun pe fuga pe ceilalti de langa mine sau ma arat smecher”, „mi-e dor, dar fac pe insensibilul”, „doresc apropierea fata de cineva, dar ma retrag in carapace de teama respingerii”...

Cum am putea sa primim astfel ceea ce avem nevoie cu adevarat, cand nici noi insine nu ne recunoastem si nu ne acceptam trairile si necesitatile?

Ne afecteaza ca avem parte de lucruri pe care nu le dorim si ne straduim intens sa gasim tot felul de modalitati prin care sa obtinem ceea ce vrem, insa, de multe ori, nu merge... La o privire mai profunda am observa legaturile dintre experientele vechi, ramase in inconstient, si care, in prezent, ne determina orientarea prin viata.

Un exemplu legat de indisponibilitatea afectiva: deoarece am avut, natural, o foarte mare nevoie de apropiere si conectare cu cineva, in copilaria mica, iar acel cineva ori a raspuns cu lipsa de intelegere ori a fost absent fizic sau psihic, avem tendinta sa perpetuam modelul si, oricat de imensa va ramane nevoia noastra de iubire autentica si de conectare si oricat vom cauta constient sa o reparam, surprinzator, vom intra in relatie tot cu persoane indisponibile emotional, care chiar pe aceasta nevoie nu ne pot ajuta sa ne-o satisfacem... Avem de foarte multe ori inclinatia de a ne formula cererile specifice nevoilor noastre exact in fata persoanelor ce nu pot sa ne ofere ceea ce am avea nevoie. Oare de ce?

Implinirea nevoilor nu consta doar intr-un sentiment de bine, de satisfactie, ci ne deschide porti catre a experimenta si exprima aspecte diferite ale propriei fiinte. Cand suntem intr-o relatie in care putem comunica usor, cand simtim din partea cuiva un sentiment de valorizare si relaxarea ca putem fi noi insine, avem posibilitatea sa accesam mult mai usor zone din noi bogate si latente, potentiale neexplorate... La fel, cu un astfel de sprijin, vom afla cum sa ne stabilizam afectiv si cum sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, fara sa ne agatam continuu in cautari disperate de satisfacere.

Cu siguranta sunt multe raspunsuri de descoperit in noi, daca vom alege sa punem intrebarile.

Orbirea emotionala

Orbirea emotionala se intampla atunci cand ne scindam sentimentele, amintirile afective si nu putem discerne continuitatea si unitatea a ceea ce suntem. Adica?

Ce facem atunci cand nu stim, cand nu ne amintim de suferintele prin care am trecut la inceputurile vietii? Negam ca ni s-ar fi intamplat asa ceva vreodata. Dar  vedem in prezent ca ceva din trairile noastre nu se leaga, nu capata sens. Suntem indiferenti si insensibili sau „incercam” sa privim mereu partea plina a paharului sau ne zbatem intr-o mare de stari neplacute, dureroase, pe care nu le punem in legatura decat cu evenimentele prezente. Ce s-a intamplat acolo, in noi, de ramanem prinsi ori intr-o apatie interioara puternica, ori intr-un haos emotional greu de gestionat?

Ne autosabotam, repetam relatii disfunctionale, suferim constant, ne ascundem adevaratele sentimente, ne refugiem in munca, intr-un rol matern, intr-o indisponibilitate afectiva, in rationalitate si logica stearpa sau, din contra, nu avem claritate si coerenta intelectuala, suntem nepasatori sau incapabili de empatie si receptivitate fata de ceilalti. Acestea sunt cateva dintre efectele orbirii emotionale.

Traim, in societatea actuala, un conflict destul de mare intre manifestarea sensibilitatii, a empatiei, a autenticitatii si rigiditatea, dezumanizarea, masca impusa si considerata necesara pentru activarea in viata profesionala orientata doar pe rezultatele muncii. A unei munci facute de robotei bine instruiti, care au dreptul la reparatie si refacere doar doua-trei saptamani pe an si pentru care valorizarea eficientei la job tine loc de orice alta implinire a nevoilor de dezvoltare si evolutie si de orice alt contact real – cu sine, cu cei apropiati.

Ne lasam acaparati de povesti afective traite de personaje de roman, de film, de telenovele, de reality show-uri, in loc sa simtim si sa fim in contact cu propriile istorii. Ne este mai usor sa ne identificam cu altii. Poate incapacitatea de a ne conecta cu adevarat la noi ne face sa ne multumim cu niste substitute. Dar daca am sta sa cautam macar pentru o perioada intelesul a ceea ce simtim de fapt, fara sa fim influentati de parerea si modelul celorlalti?

Suntem intr-o necontenita agitatie interioara pana ajungem sa realizam si sa incorporam continutitatea emotionala din vietile noastre – copilarie, adolescenta, maturitate... Toate aceste momente ni se pot prezenta disparat, in fragmente, amintiri vagi, sentimente punctuale, ocazionale, diferite evenimente a caror conexiune scapa... Nu ne gasim linistea, insa, pana nu reusim sa punem cursivitate in noi. Altfel, ramanem intr-o orbire emotionala, care ne serveste zilnic ceva ce pare sa nu aiba legatura cu nimic si care ne arunca intr-un spatiu incomfortabil.

Cand nu stim ce am trait, ce am simtit in multe situatii din copilaria noastra, cand am ales sa nu ne mai amintim, reprimand si refuland din greu aceste emotii, ramanem goliti de sens si de energie pe zone mari din noi insine si incapabili sa vedem ca ceea ce ni se intampla acum are atat de mare legatura cu ceea ce se intampla atunci. Iar felul in care reactionam fata de parteneri, copii, prieteni, sefi, subalterni, poarta foarte clar, dar insesizabil inca pentru noi, amprentele afective ale copilariei. Ne aflam fizic in prezent, dar inconstient in trecut. Iar sa ramanem in aceasta ignoranta poate parea mai usor decat sa ne asumam „riscurile” unei cercetari interioare, pentru a amplifica constientizarea si a realiza unirea.

Este important sa cunoastem cum si de ce si pe unde am pus oprelisti in calea curgerii noastre interioare, pentru a capata adevarata implinire, aceea provenita din refacerea legaturii cu sine si din restabilirea intregirii.

Vinovatia ~ intrerupatorul ce ne inchide lumina

Suna ca o metafora fara sens?

Este doar ceea ce traim in interior atunci cand resimtim sentimentul de vinovatie. Ca ceva din noi este inchis sau se inchide din ce in ce mai mult, oprindu-ne accesul la lumina - pe care o inteleg aici drept fluxul natural al energiei de viata.

Vinovatia este o emotie puternica, blocanta, ce se impleteste foarte armonios cu o alta traire, cea a neputintei. Poate fi privita sub cele doua aspecte ale ei – ca indicator sanatos al unor momente de conflict interior sau ca aspect patologic, cand simtirea ei devine coplesitoare, ca intensitate si ca durata, incapacitandu-ne functionarea (desi, si in acest caz ne indica ceva).

Intelesul vinovatiei ne poate fi accesibil daca invatam sa ne ascultam si sa ne descoperim cat mai mult din felul nostru de a fi, din ceea ce gandim, simtim si avem structurat in noi. Este importanta aceasta cunoastere, pentru a reusi sa discernem daca vinovatia este o poveste veche a vietii noastre si o traire ce poate fi activata prea usor sau daca ea intervine acum pentru a ne ajuta si a sublinia ceva despre noi, in chiar acest moment.

Ca toate emotiile, starea de vinovatie reprezinta si ea un semn ce ne arata modul in care energia circula prin noi si ce schimbari e nevoie sa facem pentru a-i permite curgerea. Insa, functia ei a fost activata si utilizata foarte mult, in modalitati distorsionate, prin procesul de educare.

In mod natural, prin acceptarea si sustinerea neconditionata a copilului pe parcursul dezvoltarii sale, i se permite deschiderea si relaxarea, ce fac posibila mai departe manifestarea propriei fiinte, a Sinelui adevarat.

Aceasta forta interioara ne ajuta sa crestem si sa atingem exprimarea tuturor potentialelor si calitatilor aflate in stare latenta si pura in fiecare dintre noi. La fel se intampla si in cazul empatiei, abilitate de baza pentru functionarea noastra armonioasa, cu rol esential in perceperea si interpretarea sentimentelor celorlalti. Avand voie sa crestem deschisi si autentici, ii vom putea simti si pe ceilalti la fel de usor cum ne simtim si pe noi insine. Acest lucru face imposibila orientarea ostila, distructiva catre o alta persoana.

Cand suntem intr-un adevarat contact cu noi insine iar prin noi se manifesta Fiinta, nu apare nici un fel de pericol sa ne comportam altfel decat cu compasiune, nu avem nevoie de pedepse si de reguli morale stricte pe care sa le urmam, pentru ca detinem capacitatea de a simti instantaneu efectele pe care le-am produce in ceilalti. Empatia dezvoltata e cea care nu ne-ar lasa sa facem altfel.

Insa, stilul de educatie atat de impamantenit in lume impiedica cresterea naturala si sufoca fiinta care suntem, pentru a-i da cu totul alte forme, false, dar care se potrivesc mai bine cu credintele sociale, culturale... In acest moment, cand nu mai avem acces la ceea ce suntem, cand nu ni se mai permite sa ne simtim propriile stari, emotii, si sa ne coordonam cu ajutorul lor, incepem sa nu mai stim cum sa ne raportam nici la noi, nici la ceilalti si devenim usor de dirijat (manipulati) de catre alte persoane prin intermediul sentimentelor de vinovatie ori suntem chiar nevoiti sa ne reglam simtirea si functionarea doar cu aportul celor din exterior (pentru ca nu suntem capabili sa simtim daca facem rau cuiva prin actiunile noastre, din cauza ca ramanem anesteziati prin imposibilitatea de a fi in contact cu emotiile proprii).

Din rolul sau normal de indicator, care ne ajuta sa resimtim cand suntem dezechilibrati sau cand avem momente de pierdere a contactului cu Sine, sentimentul de vinovatie se poate transforma intr-un periculos instrument de blocaj. Ne simtim vinovati cand sesizam interior ca efectul a ceea ce am facut, constient sau inconstient, a lezat pe cineva sau ne-a adus in pericolul de a fi respinsi de cineva. Cu acest sentiment s-au jucat insa prea mult cei care au avut grija de noi, cand eram mici, ingradindu-ne grav libertatea. Si ne-a fost indus in cele mai simple situatii, ca si manevre de disciplinare si de incadrare cat mai buna in schemele preexistente: „trebuie sa te simti vinovat daca i-ai raspuns urat bunicii”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu asculti si l-ai suparat pe tata”, „trebuie sa te simti vinovat ca nu ai implinit asteptarile parintilor si nu ai reusit la examene” sau „daca ai facut ceva rau sau nu te-ai supus, trebuie sa te pedepsesc, iar tu trebuie sa inveti sa te simti vinovat cand nu te mai supui”...

Printr-o educatie emotionala total nepotrivita, datorita lipsei de cunoastere, ne este indusa in mod eronat si responsabilitatea pentru trairile celor din jur, in special ale parintilor. Credinta ca noi determinam in exclusivitate starea celorlalti apasa greu pe umerii nostri chiar si la maturitate, insa este o „invatatura” ce se stabilizeaza inca din copilarie.

La sfarsitul primilor sapte ani de viata, suntem deja foarte bine „antrenati”, indoctrinati si intr-o relatie total aiurea cu sentimentul de vinovatie (si nu numai). Pe care, ori ajungem sa il simtim legat de orice facem (judecandu-ne aspru, dupa modelul invatat), lasandu-ne in voia lui, acceptandu-l pasiv si neintelegand nimic despre motivele pentru care apare, ori il negam cu toata puterea, nedorind sa ne uitam mai atent la noi si sa schimbam ceva din lucrurile despre care ne informeaza.

Vinovatia se gaseste intr-o stransa legatura si cu pedeapsa. Cand facem ceva „rau” primim un pachet – inducerea sentimentului de vinovatie plus pedeapsa, care poate avea multe forme, resimtite de copil ca dureroase in diferite grade. Atunci cand crestem, pe langa vinovatia traita, vom indeplini cu succes rolul de „pedepsitori” proprii, ingreunandu-ne astfel accesul la mesajul real adus de acest sentiment si fiind convinsi mereu ca meritam sa suferim, chiar daca motivele ne scapa.

Invatarea timpurie a vinovatiei, pusa in relatie cu orice intreprindem de bunavoie, prin curiozitate si cu incercarile si greselile inerente varstei, ne face sa ne blocam din ce in ce mai mult curgerea si cresterea naturala. Ne vom bloca sa ne aratam asa cum simtim, pentru ca vom fi des confruntati cu teama de respingere, de parasire, daca nu ne conformam sau nu acceptam pedeapsa. Acest sentiment se afla de mii de ani, din nefericire, si la baza raportarii religioase la Dumnezeu. Cand ne simtim vinovati si nevrednici de a primi mereu Lumina si a fi natural in legatura cu divinitatea, cu Sinele nostru, exact acest lucru se si intampla, ne inchidem fara sa ne dam seama canalul ce ne alimenteaza constant cu energia vietii.

Cand suntem in contact cu noi insine „navigam” usor, simtim relaxat, ne orientam cu claritate, suntem „in flux”; cand pierdem legatura cu noi, suntem crispati, plutim in deriva, ne agatam de tot felul de lucruri care sa ne redea directia, insa nu reusim, decat poate pentru putin timp.  

Vinovatia este o traire importanta de explorat, ea activeaza introspectia, deoarece ne pune fata in fata cu noi insine, cu ceea ce simtim, cu ceea ce gandim despre noi si despre ceilalti, cu modelele asimilate si formate, care ne coordoneaza in prezent.

Doar prin felul acesta de a o percepe, ca o modalitate deosebita de autocunoastere, ea ne poate ajuta sa ne re-aprindem lumina.

Abuzul emotional

Am inceput sa fim mai prezenti si mai atenti social si afectiv, pentru a sesiza si sanctiona abuzul fizic – initiem campanii pentru protectia copiilor si a femeilor agresate, organizam si sustinem centre si grupuri de sprijin, sensibilizam opinia publica asupra agresivitatii fizice – dar ce facem in privinta abuzului emotional?

Dintre toate formele de abuz pe care le stim, abuzul emotional este, in general, cel mai usor trecut cu vederea, chiar daca denumirea termenului in sine ii subliniaza conotatia grava, de maltratare. Abuzul emotional este mult mai raspandit, insa ignorat, datorita faptului ca efectele sale nu se vad fizic, deci nu lasa urme vizibile, insa ne mutileaza pe interior, in sufletul nostru. Efectele sale sigur se pot observa, in cazul in care suntem destul de vigilenti, de reflexivi si de deschisi spre a constientiza legatura dintre anumite manifestari psihice si chiar fizice si prezenta acestui tip de agresiune emotionala in viata cuiva.

Definitiile abuzului emotional sunt relativ usor de gasit in literatura de specialitate si nu numai; din fericire, au inceput sa fie din ce in ce mai popularizate informatii pe aceasta tema. Pe scurt, el se refera la invalidarea propriilor emotii de catre altcineva, inducerea altor stari prin bruiaj, manipulare, generarea fricii si a vinovatiei, impunerea propriilor credinte si conceptii asupra altcuiva, ne-ascultarea, ridiculizarea, amenintarile de orice fel, dominarea, agresarea verbala prin injurii, tipete, santajul afectiv, exploatarea slabiciunilor, a vulnerabilitatii celuilalt, critica constanta, umilire, ignorarea sentimentelor, etichetarea, folosirea autoritatii pentru intimidare...

Abuzul emotional inseamna folosirea oricarei modalitati de sufocare a Fiintei din noi. Inseamna a ne bloca, a ne impiedica sa fim noi insine. Este ca si cand am fi deposedati de parti importante din noi. Este ca si cand ni s-ar pune un fel de capac, de limitare puternica, ce ne inchide accesul la noi, ce nu ne mai permite sa ne manifestam asa cum simtim, in schimb ne indreapta spre alte alternative de urmat si integrat, total straine de noi, pentru a fi acceptati, iubiti, apreciati.

Abuzul emotional este un act agresiv puternic, desi, paradoxal, nu il consideram asa, deoarece suntem invatati inca de mici sa suportam, sa minimalizam si sa „trecem peste” dureri afective, si nu numai, foarte mari.

Abuzul emotional insoteste intotdeauna toate celelalte forme de abuz, in special pe cel fizic (bataia) si sexual (violul).

In esenta, acest abuz ne rapeste vocea, vocea prin care ne afirmam Sinele, vocea proprie care exprima mereu adevarul despre noi. Din cauza ca el actioneaza asupra emotiilor – ele reprezinta limbajul nostru interior – comunicarea cu Fiinta care suntem, de fapt, se diminueaza, se distorsioneaza, chiar inceteaza. Emotiile, (fiind de fapt mijlocul particular de semnalizare a echilibrului sau dezechilibrului interior, a pozitiei fata de noi insine, a autenticitatii pe care o manifestam) in momentul in care sunt neascultate, negate, anihilate, deformate, nu isi mai pot indeplini scopul, nu ne mai pot ajuta sa ne orientam si ajungem sa pierdem astfel contactul cu noi insine.

A pierde contactul cu Sine este ca si cand am naviga fara busola sau fara un sistem mai complex de ghidare, ceea ce ne face sa urmam tot felul de alte semnale, ale altora, fara sa ne dam seama cat de nepotrivite sunt pentru noi, acestea neputand sa ne indrume pe calea noastra proprie.

Aceasta pierdere de contact cu Sinele duce si la pierderea contactului profund cu ceilalti, la fel si a capacitatii de intelegere a celorlalti – empatia. Astfel, ne este mult mai usor sa cadem in aceeasi plasa care ne-a separat si pe noi de noi insine si sa actionam, la randul nostru, fara sensibilitate asupra altora, pentru a-i forta sa faca dupa cum ne dorim sau avem nevoie, negandu-le trairile si nevoile.

Abuzul emotional ne inchide empatia, ne face sa ne exercitam puterea asupra celorlalti, fara compasiune, fara intelegere.

Este un act insensibil si strivitor, pe care totusi avem tendinta sa il perpetuam la nesfarsit, chiar si asupra propriei persoane, deoarece fiecare dintre noi a fost supus intr-un mod sau altul la o astfel de constrangere de a renunta la adevaratul Sine, pentru a imbratisa o cu totul alta imagine si comportamente aflate in acord cu ceea ce doreau ceilalti de la noi, in principal parintii. Si pornirea naturala si inconstienta este sa ramanem mai departe in aceeasi schema.

Daca la varsta adulta ne aflam in aceste posturi – de abuzat si de abuzator – ar trebui sa ne aplecam cu mai multa sinceritate asupra noastra si sa ne intrebam cu atentie ce anume a determinat in noi acceptarea acestor roluri. S-ar putea sa nu ne amintim clar, constient, aceste agresiuni afective, insa urma lor se poate vedea cu certitudine in comportamentele si atitudinile actuale. Din pacate, acest tip de abuz inca se foloseste si astazi ca mijloc de a disciplina, de a educa.         (* vezi un articol despre Abuzul emotional asupra copiilor http://kidz.garbo.ro/articol/Copil/5296/Abuzul-emotional-si-copiii-bonsai.html ) La fel, este foarte des intalnit in cuplu, ca urmare a imprumutarii modelului din propria istorie de viata, in special din propria copilarie.

Abuzul emotional ar trebui luat foarte in serios, deoarece consecintele lui ne afecteaza relatiile, sanatatea fizica si mentala, ne secatuieste de forta vitala si ne ofileste.

Avem puterea sa ne afirmam dreptul de a ne descoperi si trai viata proprie, pe care sa o apreciem si sa o celebram cu bucurie, si sa nu ramanem prinsi in iluzia ca am putea-o trai pe a altcuiva (acel "altcuiva" fiind o imagine ideala compusa si impusa de parinti, societate, credinte false despre noi insine).

Empatia ~ cand intelegi limbajul emotiilor...

O incadram in randul unor abilitati deosebite, care nu sunt accesibile oricui. Sau credem ca se poate dobandi doar prin mari eforturi. Insa, empatia e mult mai aproape de noi decat credem, ea reprezinta chiar limbajul nostru preverbal si nonverbal. Aceasta inseamna ca ne-am sprijinit foarte mult pe ea inainte de a invata sa vorbim, fiindu-ne vitala pentru supravietuire si dezvoltare. Fara ajutorul ei, nu am fi ajuns unde suntem acum, nu am fi putut creste, relationa, comunica. Ni se pare ca e rezervata exclusiv anumitor persoane doar datorita faptului ca acum, la maturitate, am uitat de ea, folosind-o inconstient, automat, si uneori in moduri distorsionate.

Empatia este un dar minunat, un mijloc de comunicare atat de fin si de profund, incat, daca i-am permite sa se manifeste constient, ne-ar conduce prin viata liber, cursiv, ne-ar ajuta sa ne cunoastem la niste nivele nebanuite si ne-ar deschide portile catre o intelegere si simtire a celorlalti ce frange barierele si limitele dintre noi, stabilite prin comparatii si competitie.

Empatia este un termen destul de greu de explicat, deoarece cuprinde mai multe fatete, de la a fi sensibil la trairile profunde ale celuilalt si a le intelege, pana la a simti puternic si tulburator emotiile vizibile ale celor din jur.

Cu totii suntem capabili sa citim emotiile, doar ca, deoarece bogatia noastra emotionala este nemasurata si ni se prezinta stratificat (unele emotii de suprafata ascund de fapt altele, mai apropiate de miezul nostru, dar mai greu accesibile), ne oprim cu simtirea la diferite grade de adancime, concentrandu-ne doar pe anumite trairi si primind in acest fel doar informatii partiale.

Ceea ce ne este mai familiar in interiorul nostru reusim sa identificam mai usor si la ceilalti. Astfel, stratul de profunzime prin care ne putem racorda la trairile celorlalti este determinat de nivelul propriu de autocunoastere emotionala.

Daca suntem speriati sa coboram prea mult in adancurile noastre, pentru a cauta intelesurile ascunse din spatele emotiilor aparente, ne vom opri doar la acest stadiu si cu perceperea si intelegerea celorlalte persoane. Cu cat cunoasterea de sine capata substanta, cu atat claritatea citirii si deslusirii limbajului emotional se mareste.

Dezvoltarea si usurinta folosirii capacitatii empatice nu se sprijina doar pe o exersare si o expunere la cat mai multe trairi ale altora, nu consta in invatarea unor metode speciale de receptionare, ci presupune in primul rand o cunoastere interioara serioasa prin lucrul cu sine, o constientizare a nuantelor afective proprii si a sensurilor acestora.

Pana nu ne cunoastem si nu luam contact cu tot ceea ce simtim, nici nu putem identifica si diferentia intre emotiile noastre si ale celorlalti. De aceea ne si gasim coplesiti de starile celor din jur, pentru ca le percepem, dar nu stim ce sa facem cu ele; ne activeaza ceva interior, ne tulbura, pot agata trairi ale noastre demult uitate si ingropate, dar mai departe se poate sa nu intelegem nimic. Ajungem sa le lasam sa rezoneze in noi, pana resimtim cumva ca le preluam, fara sa fim constienti ca acele stari ne spun, de fapt, ceva important despre persoanele din fata noastra, lucruri care se cer auzite si descifrate; la fel cum, o „molipsire” emotionala intensa ne poate arata ceva si despre noi, ceva de care nu ne dam seama, fiind plasat in afara constientei noastre.

Empatia poate parea o abilitate magica de a primi informatii despre ceilalti si nu ceva natural si indispensabil pentru viata, deoarece educatiei pe care o primim ii lipseste conceptia orientarii catre sine, locul de unde se alimenteaza toate capacitatile si talentele noastre. Asa, rupti de noi insine, credem ca, orbecaind dupa solutii fabuloase, vom ajunge sa dobandim de undeva, de la cineva, printr-o metoda miraculoasa, un aspect inerent fiintei noastre. Suntem invatati sa fim mai mult ancorati in exterior, decat in noi insine, ignorandu-ne emotiile si nevoile, ascunzandu-ne dupa paravane si aparente care nu au nici o legatura cu adevaratele noastre trairi. Aflandu-ne in acest loc, cat de limpede am putea percepe si intelege afectele celorlalti?

In copilarie suntem foarte receptivi si captam involuntar ceea ce simt ceilalti, doar pentru ca se afla in jurul nostru. Aceste trairi sunt resimtite atat de intens, incat le consideram ale noastre si incepem sa le manifestam, sa ne comportam in functie de ele.

Tot ceea ce traiesc adultii aflati langa copii este primit de catre acestia drept informatii cu care trebuie sa faca ceva (informatiile emotionale ne imping sa ne orientam intr-o directie si sa actionam). Insa, la o varsta atat de mica, neavand constituite limitele proprii, nestiind unde se termina clar eu si incepe tu, copiii preiau si integreaza aceste trairi ca fiind ale lor, incercand cumva sa le gestioneze, cand e posibil, sau sa le manifeste, cand sunt prea coplesitoare. Pentru ca, in general, nu avem pe langa noi persoane care sa stie sa isi inteleaga emotiile, sa isi rezolve propriile dificultati afective si sa ne usureze astfel de incarcatura lor inutila, traim bombardati incontinuu de diverse stari ce ne zapacesc, ne dezechilibreaza, ne fac incapabili sa diferentiem intre ale mele si ale tale si ne dezorienteaza, deoarece e ca si cand am primi mereu informatii contradictorii. Acest haos ne deformeaza si empatia. Pentru ca ne raportam fara coerenta si continuitate la noi si la ceilalti.

Traiul intr-un asemenea zgomot de afecte inconstante duce catre o alta dificultate dobandita de timpuriu in gestionarea emotionala: responsabilizarea pentru trairile celorlalti. Invatam sa credem ca starile suparatoare si dureroase sau fericite si vesele ale altora au legatura cu noi, deci trebuie sa facem ceva pentru a le rezolva (cele negative) sau pentru a le prelungi (cele pozitive).

Devenim, astfel, niste micute radare care au nevoie sa stie permanent cum se simt cei din jur, pentru a raspunde adecvat. In acest mod, ne decuplam din legatura noastra autentica cu noi insine, pentru ca cel mai important va fi sa cream cumva o stabilitate emotionala exterioara. Deci, ce rost mai are sa ascultam de noi, de nevoile noastre neimplinite intr-o relatie, de exemplu, daca suntem mai concentrati pe cum sa mentinem un echlibru fragil, facandu-l pe celalalt sa se simta bine cu orice pret, ca sa ne simtim si noi la randul nostru mai linistiti? Si in acest caz ne folosim de empatie. Dar nu intr-un scop constructiv, evolutiv pentru noi insine.

Daca ar fi sa privim printr-o metafora, am putea spune ca emotiile constituie un limbaj, un limbaj cu semne clare, ce ne vorbeste noua si celorlalti despre noi, iar empatia ar fi instrumentul de receptionare si interpretare a acestor semne, deci un sistem de citire si decodificare.

Deslusirea mesajelor din informatiile primite depinde de noi, la fel cum depinde de noi gradul de intelegere al unui text sau al unei conversatii – ne putem opri la nivelul aparent, adica ce zice o persoana, sau ne putem racorda la ceea ce simte de fapt. O empatie bine dezvoltata ne permite sa citim dincolo de aparente, ne permite sa fim in contact cu ceea ce transmite o persoana non-verbal, dar sa simtim mai departe si ce se ascunde sub starea sa mai mult sau mai putin vizibila.

Empatia este, pana la urma, o celebrare continua a naturii noastre deschise, spirituale, ea ne permite sa ne bucuram de viata, sa traim din plin, sa vibram cu sensibilitate la ascultarea muzicii, la privirea frumusetilor din jur, la urmarirea unui film sau lectura unei carti. Ne permite sa ne cufundam in privirea celuilalt si sa ii simtim nemarginirea. Ne ajuta sa ne recapatam delicatetea si sinceritatea in prezenta unui copil. Ne face sa ne linistim incredibil la atingerea blanitei unui pisoi. Ne ingaduie sa ne emotionam in fata unei opere de arta. Ne daruieste privilegiul de a descoperi ce se afla in sufletul celui de langa noi si astfel de a privi lumea cu mai multa intelegere si compasiune.Toate acestea si multe altele sunt empatia. O cunoastem foarte bine, pentru ca face parte din noi. Ce ar fi daca i-am acorda mai multa atentie, si deci, constientizare, pentru a o lasa sa ne ofere darurile ei?

Anatomia emotiei

Oricate interpretari am da conceptului de „emotie”, legandu-l de fiziologia si chimia organismului, de explicatiile neurologice, de intelesurile ezoterice sau de exclusivitatea descrierilor psihologice, este imposibil sa nu ii privim adevarata natura – cea energetica.

Este destul de dificil, neobisnuit si indraznet sa corelam manifestarile energiei cu fenomenele psihologice, insa a sosit vremea sa ne largim orizontul intelegerii pentru a integra aspecte pe care le-am neglijat, aspecte absolut necesare pentru o autocunoastere mai clara.

Nu ne punem intrebari despre energia naturii, pe care o vedem doar datorita efectelor  prin care isi face simtita prezenta (caldura soarelui, forta vantului), insa, atunci cand e vorba de a accepta ca asa ceva, invizibil, nedetectabil concret, ne anima si pe noi, ne retragem in carapacea ignorantei, a incapacitatii de privi mai larg, a evitarii de a cerceta si a ne pune intrebari.

Stim sau ar trebui sa stim cu totii ca dispunem de o „cantitate” de energie care circula prin noi, se improspateaza si ne hraneste zilnic, ne asigura supravietuirea permitandu-ne miscarea, cresterea, precum si investirea ei in anumite aspecte necesare pe calea dezvoltarii noastre. Toate aceste actiuni ale energiei sunt insa coordonate de diferitele conceptii si credinte pe care ni le-am creat de-a lungul timpului. In functie de ceea ce credem, in cea mai mare parte inconstient, despre noi insine, despre viata, despre ceilalti, energia interioara se va comporta in diverse moduri care ne vor sprijini sau nu evolutia.

Emotia pe care o resimtim ar fi traducerea miscarii sau ne-miscarii energiei intr-un fenomen psihic, pe care il putem verbaliza (ea prezinta in acelasi timp si componenta fiziologica).

Emotia ne vorbeste despre energie. La fel cum si simturile noastre fizice (mirosul, gustul, vazul, auzul, atingerea) ne informeaza despre caracteristici energetice ale lucrurilor pe care le percepem prin intermediul lor.

Simturile au grade diferite de dezvoltare, in functie de cat de mult au fost solicitate, exersate, folosite; unele ofera senzatii rafinate, descompunand in mici detalii arome, atingeri, culori...

La fel este si in cazul simturilor emotionale – capacitatea de a resimti o gama foarte mare de emotii, de frecvente energetice, de fapt, depinde de cat de mult au fost acestea „antrenate”. De exemplu, cand cineva este intr-o stare de furie, dar pe care si-o mascheaza cu un comportament binevoitor, poate chiar cu zambete afisate calduros, altcineva, care este mai deschis, mai receptiv si are aceste simturi emotionale mai dezvoltate si mai exersate (poate datorita necesitatii de a supravietui intr-un mediu ostil), percepe imediat starea care se afla sub fatada aratata.

Emotiile sunt simturi care ne ofera informatii despre interior (ce gandim de fapt despre noi insine, ce nevoi interioare avem) si despre exterior (daca situatiile in care ne gasim corespund sau nu dorintelor si nevoilor noastre, ce probleme nerezolvate activeaza in noi oamenii cu care relationam, diverse aspecte potrivite sau nu pentru noi din mediul in care traim). Nu putem creste armonios si in concordanta cu ceea ce suntem, fara sa tinem cont de ele, de ceea ce ne transmit. Ele nu pot fi compensate de alte simturi.

Asa cum ceea ce percepem cu ajutorul simturilor fizice cunoscute ne determina sa alegem anumite atitudini, actiuni, la fel si emotiile ne imping sa facem alegeri si miscari in interiorul si exteriorul nostru.

Putem sa simtim o paleta uriasa de emotii, chiar la comanda, activandu-le in multe feluri, ele aflandu-se ca si potential in interiorul nostru, insa, cel mai important este sa stim sa le identificam, sa discernem intre adevaratele noastre emotii si cele preluate din exterior, adica emotiile celorlalti.

Emotiile au un rol esential de informare energetica si de traducere a acestei informatii in plan psihic si fizic. Motivele pentru care energia noastra interioara se blocheaza, se risipeste, este deviata, pot fi numeroase, insa principalul este sa ne dam seama de ceea ce se intampla de fapt cu ea, adica sa identificam in ce stare se afla, pentru a lua masuri de reechilibrare, de redirectionare...pentru ca, pana la urma, acesta este scopul emotiilor, de a ne orienta, de a ne ajuta sa parcurgem drumul nostru unic prin viata. Iar semnalele lor sunt foarte importante.

Cand nu le ascultam si nu incercam sa intelegem despre ce anume ne vorbesc, de exemplu, in cazul in care simtim emotii neplacute – teama, disperare - ce ne avertizeaza ca ceva nu e in regula cu energia noastra dintr-o anumita zona – e blocata, se epuizeaza – tradusa printr-o stare de nesiguranta, situatia noastra se poate inrautati, pentru ca ne ascundem si ignoram niste mesaje care ne cer sa luam niste masuri pentru rezolvare, nu sa fugim. Astfel, emotiile „negative”, de care ne-am ferit si care doar ne avertizau generand o dispozitie neplacuta, se vor transforma la un moment dat in afectiune fizica. Din pacate, abia in acest moment devenim mai motivati sa actionam, sa cautam solutii, sa ne miscam intr-o directie sau alta, pentru ca situatia pare mai grava, ne este amenintata integritatea fizica. Intr-un fel, ne este mai usor sa ajungem in astfel de situatii, pentru ca simptomul fizic este mult mai vizibil decat un grup de emotii pe care nu am fost invatati sa le percepem cu acuratete.

Felul in care ne folosim energia interna (psihica si fizica) este dirijat de credintele noastre si de nevoile noastre de baza implinite sau nu – aceste conceptii si nevoi fac posibila distribuirea energiei in diferite moduri si in diferite zone – ale psihismului si ale corpului. De aceea, chiar daca ne dorim schimbari majore in viata noastra, mecanismele care conduc la directionarea gresita a energiei vor ramane aceleasi si vor genera aceleasi efecte, pana nu schimbam tiparele mentale, adica acele credinte inradacinate in noi, care opereaza si ne gestioneaza viata de la nivelul inconstient.

Emotiile in sine nu par sa reprezinte ceva la prima vedere, tocmai datorita caracterului lor schimbator, dar intotdeauna, in spatele lor se afla un inteles, iar acela trebuie cautat si descoperit.

Emotiile sunt un radar permanent. Cele considerate "pozitive" ne arata cat de energizati suntem in interior, cat de in armonie cu noi insine suntem, cat de fluizi, flexibili, increzatori, echilibrati. Cand ne relaxam, energia curge, ne inunda si ne hraneste, ne da aripi si cale libera spre a creste, a inflori, de aceea si traim emotii ca bucuria, entuziasmul, spontaneitatea, admiratia, increderea, dragostea, recunostinta.

Emotiile neplacute, considerate „negative” sunt emotii care produc durere – fizica, psihica - de aceea le acoperim, le aruncam din constiinta in inconstient, le deturnam mesajul, folosim mecanisme de aparare pentru a nu le mai simti.

Insa tot ceea ce se intampla in sistemul nostru interior are doar rolul de a ne arata in ce stadiu suntem si ce actiuni sunt mai potrivite sa facem in „calatoria” existentei noastre, de aceea, a nu asculta diferitele semnale care ni se transmit, este o dovada a lipsei de maturitate si a neasumarii responsabilitatii pentru viata noastra.

Ne descoperim, ne exprimam, cream si ne expansionam in acelasi timp si este incredibil de minunat sa beneficiem, in acest proces de transformare, de ajutorul „uneltelor” misterioase, pe care abia am inceput sa le constientizam mai bine, care ni s-au daruit o data cu viata. Emotiile sunt printre cele mai importante dintre ele.

Onestitatea emotionala

" Getting emotionally honest with ourselves in relationship to our childhoods is absolutely vital in order to be able to start having healthier relationships today."

Onestitatea emotionala incepe cu noi insine.

Ce ne-ar costa sa fim onesti cu noi insine? Probabil o prea mare durere de a accepta ca nu ne simtim bine cu noi, in noi, ca ne tradam la cea mai mica temere ca s-ar putea sa nu ne ridicam la inaltimea unei judecati de valoare din partea celorlalti, probabil am suferi o neplacere considerabila parasind comoditatea si ignoranta ce ne pazeste de cutremurele interioare, de zbuciumul care incearca sa ne trezeasca. Sa ne trezeasca la adevarul din noi.

Sa fii sincer. Fara teama. Ce relaxare poate aduce! Sa iti asculti vocea. Si adevarul. Dar cum ne-am putea auzi adevarul cand nu e nimeni alaturi sa ni-l asculte, sa ni-l valideze, sa ni-l oglindeasca pentru a-l putea percepe mai bine si sa ne ghideze in a-l exersa prin ascultarea de sine?

Avem nevoie sa ne cunoastem adevarul din simtirile noastre. Si daca simtirile noastre tresar si exprima poate teama de a fi parasit, teama de a fi incapabil, teama ca am putea fi raniti, in situatii ce par banale, sa nu le mai trecem cu vederea si sa nu ne mai mintim linistindu-ne ca „nu e nimic”, „e doar o inchipuire, o stare de moment care se duce” sau gandind ca „nu imi face bine sa simt asta, asa ca incerc sa ignor”, pentru ca e clar ca a sosit momentul sa auzim mai mult, sa ne intrebam, sa vedem despre ce dureri vechi si ascunse ne vorbesc de fapt.

Avem nevoie sa descoperim adevarul din simtirile noastre, pentru ca, pana la urma, tot cu ajutorul simtirii il putem recunoaste. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi trait macar o data sentimentul de recunoastere a unui adevar – sclipirea, insight-ul, aha-ul...

Acel „aha” poate veni si cand ne indreptam atentia asupra trairilor noastre, cand le intelegem sensul („emotia asta, pe care o am atat de des, vrea sa imi spuna ca...”) sau cand cuplam senzatiile fiziologice cu o stare psihica (tensiune fizica, palpitatii, hipertensiune, pot arata o nesiguranta reprimata), ori cand recunoastem ca ne impiedicam sa simtim ceva „nepermis”, ceva reprimat de multa vreme, adica, atunci cand recunoastem ca folosim aparari diverse pentru a ne indeparta de adevarul unor sentimente dureroase.

Nu suntem sinceri deoarece ne aparam pana si de noi insine. Ne-ar durea prea tare daca am recunoaste ceea ce simtim cu adevarat. Deoarece am fost smulsi din starea armonioasa pe care o genera sufletul nostru la inceput si aruncati in jocul emotional haotic al mediului familal si apoi social.

Invatam sa nu mai fim onesti cu noi insine inca din copilarie. Pentru ca ajungem de fapt sa nici nu mai stim ce simtim. Daca ne intoarcem spre cineva apropiat pentru a ne ajuta sa ne identificam trairile, ascultandu-ne si validandu-le, primim ceva de genul: „daca mai esti nervos, te pedepsesc”, „copiii nu au griji si probleme, asa ca n-ai de ce sa fii suparat”, „plangi ca o fetita, tu trebuie sa fii barbat, puternic”, „esti trist, hai sa te inveselesc, iti cumpar ceva bun”, „vino sa o pupi pe mama ca sa o linistesti”, „nu te mai agita atat, ca sunt suparat si obosit de la serviciu”, „lasa-ma in pace cu smiorcaielile tale”, „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”... si lista poate continua la nesfarsit, pentru ca fiecare dintre noi a primit astfel de reactii din partea adultilor.

Ce ar putea sa inteleaga un copil din toate astea? Oare altceva in afara de a avea incredere in ceea ce ii spune parintele si, deci, ca ar fi mai bine sa nu mai arate ceea ce simte, sa ignore ce traieste, pentru ca, poate, nu e asa de important sau e mai bine sa tina totul acoperit, ca sa nu supere...? In plus, detinem la loc de cinste sentimentul ca „ceea ce simt nu e adevarat”, la fel si pe cel legat de asumarea responsabilitatii pentru emotiile celorlalti, responsabilitate incredibil de grea si de absurda pentru umerii unui copil. Responsabilitate falsa, pe care o folosim de-a lungul vietii drept filtru prin care percepem relatiile cu ceilalti.

Mediul afectiv in care am trait formeaza un fel de aura in jurul nostru, care ne predispune la a rezona cel mai bine cu starile cele mai cunoscute, cele care emana cumva din aceasta sfera. In acelasi timp, acest mediu afectiv isi pune amprenta asupra decodificarii mentale pe care o facem legat de ceea ce simtim, proces din care rezulta acele scheme si conceptii despre sine si viata.

Nu ne plac conflictele si tensiunile, suferinta, si totusi, ceva mai puternic decat noi ne impinge in situatii si relatii prin care sa le retraim, daca emotiile din gama abuzului, vinovatiei, umilintei, neputintei, au facut parte din viata noastra. Insa ne putem elibera doar treptat de ceea ce ne limiteaza si ne distorsioneaza experienta. Straturi si straturi de constructii, avand la baza experiente din copilarie, rani afective care ne-au modelat si peste care am cladit perceptii, conceptii, comportamente, nu se pot desface decat treptat. Pentru ca, altfel, am fi coplesiti, striviti, nimiciti de greutatea daramaturilor.

Suntem receptivi la emotiile cunoscute si perpetuam scheme invatate la inceputul vietii. Din nefericire, acest lucru ne blocheaza accesul spre un orizont larg, spre o libertate de miscare, de dezvoltare, de afirmare, de cunoastere si de folosire a complexitatii, frumusetii si unicitatii care ne reprezinta ca fiinte.

Ceea ce simtim este real si nu este intamplator. Emotiile nu ne definesc, dar ele sunt o forma de comunicare esentiala ce ne ajuta sa ne intelegem, de aceea sunt atat de importante, pentru ca reprezinta o parte vitala a fiintei noastre. Ele nu mint. Insa e nevoie sa stim cum sa le ascultam si sa le interpretam mesajul.

O disponibilitate mai mare de a ne indrepta spre intelegerea afectivitatii noastre deschide calea catre acea limpezire obtinuta prin descifrarea sensurilor si a legaturilor emotionale pe care le-am trait si le traim. Acest lucru aduce cu sine posibilitatea de a privi in trecut cu sinceritate si fara teama sau vinovatie, pentru a vedea traseele sinuoase ce ne-au adus in prezent, precum si increderea ca am purtat si vom purta neincetat in noi adevarul pe care acum avem curajul sa ni-l asumam. De fapt, descoperim auto-validarea si necesitatea de a nu mai cauta confirmari in exterior, pentru a trai plenar experienta vietii noastre.

Onestitatea emotionala presupune o re-unire cu sine. Onestitatea emotionala inseamna o relatie deschisa si sanatoasa cu sine, o modalitate clara prin care ne putem ghida in viata, primind, prin intermediul ei, informatii din noi si din jurul nostru, pentru a le decodifica. Pe masura ce ne cunoastem, ne conectam cu noi si ne identificam mai fin trairile, devenim mai constienti si atingem un discernamant mai bun pentru a diferentia intre propriile emotii si pe cele ale celorlalti, pe care le receptionam in interior.

Onestitatea emotionala ne permite intelegerea mesajelor pe care ni le prezinta emotiile, ne indica pe unde ne aflam in drumul vindecarii si eliberarii din vechile rani afective, pentru a nu mai fi influentati de acestea in alegerile si experientele noastre, ne ajuta sa ne ascultam nevoile, sa stim cum sa stabilim limite sanatoase si sa ne afirmam dreptul de a vorbi pentru noi insine.