La intalnire cu Tine



„Our inability to see our beauty doesn’t suggest in the slightest that beauty is not there.”

„You gaze at your reflection in a mirror without seeing that you are beautiful, unique, perfect. When will you see that?”

In noi se afla o dorinta. Nerostita. Negandita. Neinteleasa. Doar simtita. Ce ne impinge intr-o cautare a ceva fara nume. Nu ii putem atribui o eticheta mentala, decat o senzatie, un sentiment. Sentimentul de "ajungere acasa”. Sentimentul ca, in sfarsit, ai ajuns in locul ce iti permite sa te relaxezi cu adevarat, sa te opresti si sa te inunzi cu bucuria ca nu mai ai nimic de demonstrat. Decat de existat. Dorinta aceasta nerostita este dorinta de a ne conecta cu esenta noastra. Ii stim gustul cumva dintotdeauna si nimic nu ne poate pacali. Odihnirea in acea stare de pace, echilibru si continere sigura nu poate fi confundata cu nimic altceva. Si ea provine din regasirea de Sine.

Nu ne vorbeste, insa, nimeni despre aceasta dorinta. De aceea, nu stim sa o reperam prea bine inauntrul nostru. Si ramane doar ca o tanjire dupa ceva nedefinit, dar care stim ca ne va aduce linistea. Asa ca, pornim in cautare, de multe ori intr-o cautare inconstienta, framantandu-ne si scotocind prin cele mai felurite locuri din afara noastra. Poate o relatie noua de prietenie, poate un alt hobby, poate un copil, poate o casa sau o noua achizitie, poate un partener diferit, poate..., poate... ceva ne va aduce implinirea aceea, sentimentul inegalabil de gasire sau re-gasire.

Am putea sa acceptam oare ca raspunsul acestei framantari se afla, de fapt, intr-un gest atat de simplu precum oglindirea? Pare greu de crezut, pentru ca ne aflam, de cand ne nastem, intr-un fel de joc format dintr-un spatiu plin de oglinzi. Mai mult sau mai putin tulburi, cu grade mai mari sau mai mici de distorsionare. Si tot ce facem intreaga viata este sa ne tot oglindim. Unii pe altii. Si incercam in mod stupid sa ne aducem continuu ajustari, pentru a obtine macar intr-una dintre oglinzi, o imagine mai coerenta si mai frumoasa, fara sa stim de unde am pornit de fapt, de la ce imagine originala, si fara sa stim la ce forma vom ajunge astfel. Necunoscandu-ne unicitatea, ajungem sa anulam efectiv ceea ce suntem, folosind cel mai utilizat instrument de tortura pentru sufletul nostru: comparatia.

Oglinda curata in care ar trebui sa ne reflectam, pentru a ne privi pe noi insine in intreaga splendoare si pentru a ne ostoi setea de cautare a propriei Fiinte, este doar transparenta unui alt suflet trezit si regasit pe sine. Destul de greu... Caci primele oglindiri sunt in ochii de multe ori confuzi ai parintilor, tulburati de propriile trairi si conflicte interioare. Imaginea distorsionata pe care o primim inapoi ne sperie si ne zapaceste, iar sentimentul de neadecvare pe care il traim va fi, desigur, intarit si de privirea incetosata a celorlalti, care nu au cum sa ne vada clar. Acest lucru ne face sa incercam, pe parcursul vietii, multiple transformari, modificari, taieri si adaugari, in scopul de a ajunge la o reflectie cat de cat acceptabila si la o imagine aprobata de cat mai multi.

Insa, desi nu realizam prea usor, in noi se afla un atat de vigilent si fin sistem de informare despre noi insine, incat el detecteaza si cele mai mici abateri de la ceea ce ar trebui sa fie expresia imaginii noastre originale. Astfel ca, desi obtinem o imagine valorizata de multi ochi aflati in jurul nostru, deci care sa ne ofere o oarecare satisfactie, in interior se poate declansa un conflict imens datorita nepotrivirii dintre reprezentarea la care am ajuns si ceea ce suntem noi de fapt. Ceva, din interiorul nostru, nu ne va lasa niciodata sa ne amagim imbratisand o alta forma decat a noastra proprie. Suntem „trasi de maneca” uneori mai subtil, alteori mai vizibil si poate chiar mai dureros. Bineinteles, suntem experti in a reduce la tacere acest sistem de ghidare interior, precum si a vocii Fiintei noastre care cere sa se arate si sa se desfasoare in maretia ei, revarsandu-si cu generozitate darurile in aceasta lume.

Daca suntem destul de atenti la felul in care se desfasoara viata noastra, vom putea sa zarim la un moment dat semnalele ce ne indica nevoia de trezire. De trezire la noi insine. Ceva puternic, din spiritul nostru, ne impinge spre a indeparta barierele fricilor, apararilor, conventiilor, credintelor limitante pentru a ne deschide total manifestarii potentialelor noastre deosebite.

Ar parea destul de simplu si clar traseul nostru spre autodescoperire, insa, in ritmul haotic de astazi avem nevoie de sprijin. Ni-l putem oferi si singuri, cu hotarare, responsabilitate si constanta. Dar fara aceasta perseverenta ne trezim deseori pierduti si distrasi de la calea noastra. Un impediment pentru majoritatea dintre noi este si faptul ca nu am avut de unde sa invatam in mod concret, prin exemplu si sprijin, felul in care sa ne dezvaluim cu incredere sau, mai degraba, cum sa nu cream acele staturi groase ce ne impiedica lumina proprie sa radieze.

Relatia terapeutica, asa cum o consider si o practic, este un astfel de instrument ajutator, ce are rolul de a ne oferi in primul rand un spatiu, in care sa ne regasim propriul spatiu interior si o reflectare cat mai curata a ceea ce suntem. Ritmul naucitor in care traim si distragerile de tot felul ingreuneaza din ce in ce mai mult conectarea cu Sinele. De aceea, un spatiu si un timp rezervat exclusiv pentru a fi cu noi insine si a ne autocunoaste a devenit foarte necesar.

Modalitatea de sustinere intr-o terapie se realizeaza prin cele doua aspecte ce sprijina eficient cresterea: contactul si spatiul. In acest context, contactul ofera siguranta ca esti vazut si reflectat de cineva care nu-ti tulbura reflectia cu judecati si propriile probleme nerezolvate, iar spatiul ofera libertatea si relaxarea de a-ti simti si a te acomoda cu propria-ti prezenta. Autodescoperirea se realizeaza treptat, iar terapia ar trebui sa fie, de fapt, o exersare a capacitatii de baza pe care o vei folosi pentru tot restul vietii: conectarea cu tine insuti.

Spre ce anume va duce aceasta intalnire cu Sine este explicit si frumos ilustrata de cuvintele lui Martin Buber: „Fiecare om reprezinta ceva nou in lume si este chemat pentru a-si manifesta particularitatile in acest univers. Cea mai importanta sarcina a fiecarei persoane este sa-si descopere si sa-si manifeste capacitatile unice, care nu au mai existat si nu vor mai exista in aceeasi forma vreodata...”
 

Urmarile violentei in educatie...

"Crima asupra sufletului propriului copil poate inca fi camuflata prin cuvinte precum educatie si disciplinare..."

Urmarile violentei in educatie le intalnim zi de zi, fara sa stim ca despre ele este vorba...

Societatea in care traim, pe care de multe ori o acuzam sau o ignoram sau o idealizam, poarta, de fapt, ascunse in ea urmele stilului de educatie, transmis din generatie in generatie.

La prima vedere nu pare nimic atat de traumatic, pentru ca viata noastra se desfasoara in continuare, traim, muncim, stabilim relatii, intemeiem familii, nastem si crestem copii...

Insa, aparenta supravietuire si adaptare nu spune nimic despre freamatul aflat adanc in fiecare dintre noi, despre posibilele rani emotionale si nu numai, a caror amintire nu se mai afla demult in constiinta, ci doar in corp (martorul credincios al intregii noastre istorii), care le poarta si ni le arata deghizate, sub forma de simptome si boli.

Ba, mai mult, avem grija sa „sedam” cumva acest freamat neinteles, pentru a ne pastra cat mai intacte imaginile pe care incercam sa le avem despre noi insine. Cum am putea accepta cu usurinta ca am invatat supunerea, haosul afectiv, neincrederea, neputinta, inconstanta, ura, masochismul sau sadismul inca din frageda pruncie? Acestea sunt aspecte care ar trebui sa ramana scunse, pentru a ne permite sa stam ancorati in continuare in ceea ce numim realitatea de zi cu zi (activitatea noastra de succes, relatia ce ne mentine in dependenta, grupul care ne ofera acceptare) si sa ne pastram ignoranta fata de ceea ce simtim cu adevarat.

Violenta nu ne place, o „amendam” peste tot pe unde o intalnim. Macar la nivel declarativ si utilizand principiile morale. Dar nici nu sesizam ca samburele ei se afla sadit chiar in noi, odata cu suportarea unui mod de educare prin forta, impunere, santaj afectiv, modelare drastica, pedepse de tot felul, iubire conditionata, inducere a vinovatiei, neacceptare a greselilor, respingere, neglijare... Perpetuam apoi constiinciosi modelul, chiar daca nu ne dam seama, acesta aflandu-se la nivel inconstient. Un parinte ce a fost el insusi brutalizat sau neglijat nu va reusi sa fie empatic cu suferinta copilului sau, decat in momentul in care isi re-aduce in constient amintirea si durerea pe care a resimit-o si el in perioada copilariei. Fara o reflectare asupra propriei copilarii si a modului in care am fost crescuti, nu putem sesiza greselile pe care s-ar putea sa le facem si noi, la randul nostru, fata de copiii pe care ii ingrijim.

Violenta din educatie se refera la mult mai multe decat la aspectul ei fizic, adica lovirea, vatamarea corporala. A fi violent cu un copil in scopul de a-l educa poate lua forma unei intregi game de comportamente, toate menite sa ii aduca Fiinta la tacere, supunere, ascultare, dresare. Ce se poate naste de aici? Oameni sensibili, deschisi, empatici, care stiu cine sunt, care isi folosesc puterea personala pentru a se dezvolta si pentru a crea si nu pentru a manipula si a supune la randul lor? In nici un caz...

A fi violent cu un copil in scopul de a-l educa reprezinta cea mai mare minciuna spusa siesi, ca si justificare a unui act ce nu poate avea vreodata legatura cu orientarea si sprijinul, de care are nevoie un copil pentru a trece increzator prin viata.

Violenta naste doar frica. Iar frica face imposibila cresterea sanatoasa. In schimb, determina o crestere deformata, distorsionata, incompleta in multe privinte, o formare a unui fals Sine, care nu ne reprezinta cu adevarat pe noi insine, ci unul care este creat dupa chipul „copilului ideal” pe care si-l doresc parintii - paradoxal, un copil care evita situatii provocatoare, care fuge de autocunoastere, de profunzime, de a simti emotii "negative", un copil care are nevoie mereu de confirmari din afara si care nu suporta greseala si esecul.

Urmarile unui stil violent de educatie? Priviti in jur.

Cand vom accepta ca noi insine, prin respingerea cunoasterii, a introspectiei, a informarii suntem direct raspunzatori pentru mentinerea acestui sistem de educare, insensibil la nevoile reale ale copilului, abia atunci vom putea deschide calea catre o adevarata valorizare a Fiintei care suntem si careia trebuie sa ii fie sustinuta dezvoltarea doar prin intermediul respectului, aprecierii, iubirii.

De ce un psihoterapeut?

Pentru multi oameni, a consulta un terapeut in situatii ce par fara inteles, raspuns sau iesire, nu pare a fi o solutie viabila. De ce? Primele incercari de rezolvare, in cazul in care nu negam ca am avea o problema sau neclaritate legata de noi insine, este sa apelam la sfatul prietenilor, familiei, la cei care par a ne cunoaste cel mai bine. Doar ne stiu aproape de o viata… Terapia este privita drept ultima solutie, in cazul in care problemele sunt mai “grave”, sau consideram ca poate este pentru altii, asa zisii dezechilibrati mental si emotional vizibil, nebunii… Insa ceea ce nu stim este ca ne putem invarti in iluzii, gasind alinare temporar pentru suferintele si dificultatile prin care trecem,  fara sa ne dam seama cat de aproape de noi insine pot fi solutiile adevarate.

Ascultandu-te cu rabdare si cu atentie, terapeutul deschide portile receptivitatii sale, oferindu-ti un spatiu interior sigur si sustinator, necesar pentru verbalizare si introspectie, care te ajuta sa inveti si  tu la randul tau sa te asculti si sa te descifrezi.  

Diferenta majora fata de o conversatie obisnuita, sociala, este aceea ca dialogul social include foarte mult “zgomot”, creat de faptul ca ambii parteneri ai conversatiei au nevoie de a se exprima si de a fi intelesi de catre celalalt. Prietenii pot intrerupe, pot vorbi unii peste altii si pot schimba subiectul oricand, lucru care nu confera spatiu de reflectie si constientizare. 

Doar schimbul de idei si de sfaturi cu o persoana este adeseori ineficient in determinarea unei transformari reale si durabile. 

A fi ascultat intr-un mod profesionist reprezinta o activitate disciplinata, meditativa si receptiva emotional, in care nevoia de exprimare de sine a terapeutului se subordoneaza nevoilor psihologice ale clientului, in asa fel incat conversatia nu este intrerupta pentru ca terapeutul sa impartaseasca experiente sau sa dea sfaturi.

In terapie, a asculta este mult mai important decat a vorbi. Majoritatea dintre noi poate intelege acest proces; ne amintim cu siguranta momente de transformare si insight, atunci cand am simtit efectele atentiei totale a cuiva caruia ii pasa, cand am simtit ca suntem intelesi cu adevarat si cand am putut beneficia de clipe de liniste interioara si repaus in prezenta cuiva. 

Spatiul sigur si liber care este creat in terapie iti permite exprimarea sincera si impartasirea deschisa a experientelor, emotiilor si gandurilor tale. De fapt, un important scop in terapie este incurajarea exprimarii libere, prin aceasta oferindu-se clientului experienta unei relatii in care onestitatea este posibila, este incurajata si este valorificata. Terapeutul se raporteaza la tine fara idei preconcepute, fara judecati si fara constrangeri.

O diferenta de baza, fata de orice alta abordare de comunicare din viata noastra, este aceea ca terapeutul a parcurs si el acest drum de descoperire interioara si constientizare, in asa fel incat, in relatia cu clientul, el nu vine incarcat de angoase, limitari si necunoscute, asa cum presupun relatiile obisnuite, prin urmare, fluiditatea sa psihica poate sustine si acompania clientul in procesul transformarii interioare. Relatia dintre cei doi este una de cooperare. 

Psihoterapia  nu inseamna aplicarea unei teorii, sub forma unei retete, asupra tuturor. Cartile, sfaturile, seminariile si alte forme de tratament, care nu sunt individualizate reprezinta niste generalizari, compuse din elemente comune majoritatii oamenilor. Desi sunt valoroase, de multe ori se pot situa doar la suprafata problematicii individuale, ele iti spun ceea ce se intampla cu cei mai multi dintre oameni, insa in fiecare caz particular raspunsurile pot fi foarte diferite. Empatia terapeutului si modul de relationare al acestuia cu clientul permite abordarea fiecarei persoane exact asa cum este ea – unica. 

Terapia pe care o practic abordeaza simptomele intr-o maniera de profunzime, interpretandu-le drept semnale si simboluri ale unor aspecte interioare necunoscute, inconstiente. De aceea, sensul adevarat al trairilor si evenimentelor din viata noastra ne poate scapa, fara o privire mai adanca asupra lor. 

Un aspect fundamental al fiintarii noastre echilibrate il reprezinta acceptarea de sine; descoperirea, integrarea si acceptarea a ceea ce suntem noi cu adevarat se afla la bazele unei existente libere si implinite. Desi acestea sunt atitudini interioare ce ar trebui invatate din primii ani ai vietii, de la parinti, educatia timpurie inca nu ofera acea stabilitate emotionala, necesara explorarii, cresterii si dezvoltarii psihice armonioase, in primul rand datorita lipsei informarii asupra acestor procese interioare si apoi a modului si valorilor prin care a fost mereu structurata viata la nivel social. De aceea, prin intregul demers terapeutic se urmareste, de fapt, oferirea contextului afectiv adecvat pentru a atinge nivelul de acceptare si intelegere, ce ne permite sa actionam in viata noastra cu incredere si curaj si sa operam modificari importante ale aspectelor personale. 

Oamenii cauta pana la urma psihoterapia, atunci cand resursele obisnuite nu mai sunt suficiente pentru a sustine tipul de adaptare pe care trebuie sa il realizeze. 

Rolul terapeutului este acela de a-i ajuta pe oameni sa isi gaseasca si sa isi valorifice puterea personala interioara. Abtinandu-se de la a da sfaturi si de la a-si exercita vreo influenta personala, terapeutii isi exprima implicit increderea ca pacientii pot sa-si descopere raspunsurile proprii, odata ce incep sa se inteleaga mai bine. 

Durata terapiei presupune mai multe sedinte, deoarece a face schimbari si a modifica perceptii inradacinate de ani de zile constituie un demers, care se realizeaza in timp si care necesita invatarea unor modalitati noi de lucru cu sine.

Psihoterapia reprezinta un proces de constientizare; si aceasta constientizare este importanta deoarece, cu cat functionam mai putin constienti de gandurile, emotiile, actiunile noastre si ale celorlalti, cu atat acestea vor avea o putere de control mai mare asupra noastra si vom ramane blocati astfel in pattern-uri care nu mai sunt valabile, care nu ne mai folosesc de fapt. 

Terapeutul te ajuta sa vezi cum diferite aspecte si evenimente din viata ta sunt legate in moduri pe care pana atunci nu le-ai luat in considerare. 

In psihoterapie, invatam cum sa ne indreptam lumina constiintei spre zonele de umbra din noi, cele necunoscute, uitate, blocate, cele care ne produc diferite frici, invatam cum sa facem "curatenie" in interiorul nostru, cum sa scoatem si sa eliberam de "sub pres" lucruri ingropate si ascunse vederii si care de acolo, de unde se afla, ne deranjeaza si ne influenteaza fara sa ne dam seama, invatam sa fim atenti si prezenti in noi insine, in psihismul nostru, in corpul nostru, in miezul nostru, in asa fel incat sa fim vigilenti si sa actionam, atunci cand suntem deturnati de la drumul si echilibrul nostru. 

Putem simti efectele terapiei atunci cand incepem sa observam ca am devenit mai centrati in noi insine, mai clari, mai energici, mai increzatori in sine si in viata si cand simptomele dispar, deoarece le-am auzit, le-am dat atentie, le-am ascultat si descifrat mesajul. 

Desi putem crede ca aceste realizari majore ar fi cam capatul drumului explorarii interioare, calatoria noastra nu se incheie insa aici, deoarece descoperirea de sine si atingerea coerentei interioare fac loc, la un moment dat, pentru ceva mult mai maret, constientizarea dimensiunii noastre spirituale, a vastitatii a ceea ce reprezentam noi insine ca esenta, iar din acest punct urmeaza deschiderea catre o noua viziune asupra Vietii ce presupune intelesuri mai inalte.

Totul se afla in tine!

Invata sa te asculti! Si descifreaza-ti limbajul unic prin care te exprimi si prin care iti creezi viata. 

Daca evenimentele din viata ta ti se prezinta uneori sub forma unei boli, a unei suferinte sau a unei crize personale , esti invitat, de fapt, prin acestea sa iti indrepti privirea catre tine, sa te asculti cu adevarat, sa te explorezi si sa initiezi transformari interioare. 

Psihoterapia de profunzime te ghideaza in aceste descoperiri si te ajuta sa reiei contactul cu tine insuti, pentru a-ti descatusa puterea interioara si a-ti manifesta resurse nebanuite.

“Never stop searching for the depths of your soul.”