Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?

De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?

Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.

Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?

Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.

Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.

Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.

Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.

Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.

A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?

Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?

Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.

Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?