Pauza

"We need to create space if we desire to change and grow. Only in emptiness can meaning, intuitive guidance and truth arise. Let go of both resistance and force to allow yourself to connect more deeply to life."

„How can we hear our wise voice of intuition if we are always thinking, talking and distracted by outer events?”

Spatiu. Tacere. Nemiscare. Momente in care parca nu se intampla nimic. Si nu le vrem. Pentru ca stim faptul ca mereu trebuie sa se intample lucruri. Vizibile. Si stim, de asemenea, ca trebuie sa facem lucruri. Ceva, orice, important e sa se vada. Sa vada ceilalti, sa vedem noi si sa ne confirmam ca prin acest „a face” continuu punem in miscare totul, controlam rezultate, controlam viata, determinam diverse efecte dorite. „Trend-ul” din ultima vreme pare sa fie „succesiune rapida, fara pauze”. Ca e vorba despre activitatile de acasa, de la serviciu sau cele de „relaxare”, totul se realizeaza intr-o viteza ce face aproape imposibila constientizarea spatiului interior.

La ce foloseste spatiul interior si pauza necesara pentru a-l percepe?

Ne este mai usor sa sesizam miscarea, transformarile, daca acestea sunt insotite de semnale reperabile prin simturi. Suntem, e adevarat, intr-o perpetua miscare si schimbare, insa o mare parte din schimbarile noastre importante apartin spatiului interior, avand loc la un nivel ce nu transpare atat de usor, un nivel de unde nu se striga, nu se puncteaza, nu se semnalizeaza vizibil. Ci este nevoie de alte simturi pentru a percepe aceste modificari si pentru a le intari apoi prin actiuni. Simturile acestea sunt cele intuitive, de o finete si delicatete cum numai sufletul are, iar ele sunt, paradoxal, activate nu de vreo tehnica speciala, de vreo complexa modalitate de „a face” ceva, ci de simpla tacere, de liniste. Pentru ca intuitia nu functioneaza optim si nu are cum sa ne ajute decat in aceasta stare.

Spatiul interior este, de fapt, locul de conectare si de simtire a ceea ce suntem, a ceea ce traim in strafundurile noastre.

In general, supravietuim decuplati de miezul nostru, de acest spatiu necunoscut. Ne simtim interiorul mai mult sau mai putin, dar cu siguranta compensam simtirea reala cu gandirea despre acesta. Legatura se pierde treptat, treptat, fiind bruiati permanent si ancorati in cu totul alte locuri decat in noi insine. O oarecare senzatie de neplacere, tensiune, suferinta, iritare mai ajunge din cand in cand pana la noi, in incercarea de a ne comunica ceva. Insa, drept raspuns, simtindu-ne presati „sa facem” ceva cu ceea ce simtim, amplificam din ce in ce mai mult sfera mentala, generand continuu idei, intrebari, dialoguri si comentarii fara sfarsit. Pauza pentru a plonja in adancimile afectivitatii si a descoperi pe acolo intelesurile o evitam cu cea mai mare indemanare.

Fugim de pauze, de liniste, caci, aparent, nu ne aduc nici un beneficiu. Ne simtim incomfortabil fara stimuli cat mai bogati si mai variati, avem nevoie de acestia pentru ca altfel ne plictisim, ne este greu sa suportam tacerea, sa ne suportam pe noi insine, ne este greu sa ne oprim din activismul ametitor pentru a da nas in nas cu lucrurile pe care le evitam, in special cele aflate in noi si care, la cel mai mic semn de liniste, tind sa isi faca simtita prezenta si glasul.

Avem o sustinere de nadejde a rezistentei la pauza, din partea sferei socio-profesionale, care ne-a intarit legatura „pauza = timp pierdut, bani pierduti, eficienta scazuta, productivitate redusa”, precum si sentimentul de vinovatie, deja existent in noi, daca ne oprim din „a face”.

Ne este frica de tacere. De pauzele de vorbire. Ne-am „setat” sa ii privim pe cei care permit acele spatii in interiorul exprimarilor, drept nesiguri, incompetenti...

Diminuam si orele de somn, doar este o „pierdere de vreme” sa te odihnesti cand simti nevoia, sa dormi, cu atat de multe lucruri de facut.... Ne ia din timpul pentru alergat pe roata de soricel...

Nu mai avem rabdare. De ce sa asteptam? Cand suntem in era in care totul se pune in miscare cu un click...

Suntem atat de ocupati si din ce in ce mai „pe fuga”, incat nici nu mai observam frumusetea a ceea ce se afla in jurul nostru si in noi. Nu vedem decat tintele spre care trebuie sa ne indreptam cu viteza marita. Daca ajunge altcineva inaintea noastra? Daca tinta dispare, se disperseaza, cand nu suntem atenti? Daca ne ia prea mult timp sa o atingem? Daca, daca, daca...?

Ne pierdem in exterior, ne risipim mult din resurse. Si de unde ne incarcam? Din aparenta senzatie de succes cand atingem tinta. Un sentiment efemer, bazat doar pe atingerea unui punct, pe bifarea unei linii din agenda, urmat de aparitia unui alt punct ce ne reactiveaza foamea.

Pauza ne-ar oferi accesul la spatiul din interior, pentru adevarata hranire. Dar acesta ne trezeste teama prin intinderea sa, necunoscuta, neexplorata.

Imi vine in minte „Space: the final frontier...”, care, desi in film are alt inteles, acum imi suna mai mult ca si cand tolerarea spatiului, a spatiului vast din noi, ar fi ultima frontiera catre a ne reconecta cu noi insine...

Incercam sa umplem mereu spatiul. Din conversatii: „pompand” continuu impresii si completari ale frazelor interlocutorului, vorbe, vorbe, multe vorbe... Din mintea noastra: cand, cica, ne relaxam privind marea, dar rumegam intens ultimele intamplari ale prietenilor, felul cum aratam in costum de baie si ce regim sa mai urmam, cum sa rezolvam problema aparuta in proiectul nostru... Pana si in meditatie ne concentram mai mult pe cum stam, ce ascultam, cum ne luptam sa indepartam din minte gandurile razlete. Umplem la repezeala toate aparentele goluri. Insa nu realizam cata importanta au... Chiar si cele mai mici. Oare cum ar arata cuvintele scrise fara pauza intre ele? Cumamcitisicumamintelegeceamciti? Sicumarfisacitiminfelulacestanudouafrazecizecisisutedepagini? Obositor? Cam la fel cu ceea ce ne facem singuri zi de zi...

Pauza puncteaza valoarea a ceea ce urmeaza.

Pauza nu reprezinta chiar o nemiscare. Ci doar spatiu de regenerare. Ca si anotimpul iarna, cand pare sa existe o pauza de la viata vie, vizibila. Insa acolo, sub patura sau paturica de zapada, in frig si intuneric, germineaza si se pregateste de crestere o noua viata.

Pauza ne ofera un pic de linistire a zgomotului de fond pentru a putea percepe mai clar mesajele dinauntrul nostru si sa auzim ghidarea. Pauza ne ofera posibilitatea de a privi cu un alt nivel de profunzime spre noi si spre ceilalti. Pauza ne permite si noua regenerarea si refacerea necesara pentru a intampina cu forte proaspete valul potrivit, ce ne duce mai aproape de implinirea sufletului nostru. Pana la urmatoarea pauza. Si urmatorul val. Pauza ascunde in ea multe bogatii neaccesibile altfel. Pauza reala este cea in care esti cu tine, in tine.

Cand ti-ai luat o adevarata pauza, fara teama sau vinovatie?

Observatorul... din noi

„Nothing exists until or unless it is observed.”

Ai privit vreodata cu adevarat prin ochii sufletului tau? Prin ochii aceia patrunzatori, care vad adevarul si substanta dincolo de aparentele imediate. Prin ochii aceia care nu pot fi mintiti de explicatii puerile si de exprimarea a orice altceva in afara autenticitatii.

Cine priveste oare prin ochii nostri? Cine este, de fapt, observatorul real? Si credem cumva ca acest observator are nevoie, pentru a percepe, de ajutorul pupilelor noastre fizice?

Pe parcursul anilor ne-am antrenat in mod sustinut capacitatea de observare. Insa, in special de observare a realitatii inconjuratoare. Astfel, ne-am consolidat, cu siguranta, un observator vigilent – cel al personalitatii noastre. Care isi face treaba din plin. Cum altfel am mai gasi repere despre noi insine fara acesta, fara atatea comparatii, judecati, analize? Cine altcineva ne-ar mai ajuta sa vedem daca suntem mai frumoase sau mai destepte decat colega, mai priceputi decat colegul, mai de succes decat amicii, mai „evoluati” decat cei de langa noi?

Suntem intr-o preocupare constanta de a ne defini si valida in functie de nenumaratele criterii exterioare, pe care, cu o grija deosebita, societatea se straduieste sa le inmulteasca si sa ni le aduca in prim plan.

Observam, oservam, observam. Asa cum suntem obisnuiti. Cu simt critic.

Mai exista insa si o alta modalitate de a observa? Cand rolul observatorului este preluat de catre sufletul nostru, percepem in cu totul alt fel. Ne observam in primul rand pe noi insine, cu atentie, cu interes, cu compasiune: ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce vine din noi cu sinceritate si ne bate la portile inimii, nevoile, dorintele noastre cele mai intime, amintirile ascunse de mult. Le devenim martori si le primim in constiinta pentru a le lasa sa ne invete lucruri nestiute despre noi, pentru a le lasa sa ne aduca adevarata validare, cea izvorata din interior si bazata pe insasi simtirea autentica, singura in care ar trebui sa ne incredem.

Bineinteles, nu putem scapa nici in cazul acesta, privind observatorul nostru interior, de „exercitiu”, de exersare. O exersare necesar sa fie inceputa de timpuriu. Cu cat suntem mai autentic vazuti, recunoscuti si validati, cu atat ne vom activa si noi, in grad mai mare, privirea provenita din adancul sufletului, pentru a o indrepta asupra noastra si asupra celorlalti.

Privirea observatorului nostru adevarat nu judeca, nu critica, ci trece dincolo de straturile groase ale falsului Eu pe care l-am construit, pentru a ne revela ceea ce ferim chiar si de noi insine, miezul real, intelesuri si sensuri ingropate, frumusetea si fragillitatea, deopotriva cu neputinta si ranile. Si facand asta, martorul nostru interior incearca cumva sa ne ajute sa scoatem la suprafata, in lumina, ceea ce am acoperit si am invatat sa pastram cu frica, inlantuite de legile si regulile stupide ale lumii, multele trairi si continuturi afective provenite din istoriile noastre de viata, din nevoile noastre mai mult sau mai putin implinite si nu numai.

Aceasta privire agera si plina de sinceritate poate ajunge direct si in inima celui de langa noi. Strapunge ziduri de aparare, straturi superficiale, si rascoleste prin cotloanele prafuite, prin locurile interioare neumblate sau ascunse, printre bogatiile nestiute, pentru a scoate la iveala nucleul de adevar propriu.

Cand sufletul din mine, vede sufletul din tine... ce alta privire, legatura si comunicare mai reala ar putea sa existe?

Deci, cui alegem sa ii oferim rolul de observator?

Autoritate, pedeapsa si drepturile noastre

Ce legatura se afla intre aceste notiuni?

Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit, remarcati?

Autoritatea reprezinta putere. De ce avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti, pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?

Oare pentru ca nu stim ca o detinem si atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne vor implini niciodata?

Oare acesta autoritate e ceea ce cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj emotional, de a spune nu in fata a orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?

Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate din partea persoanelor adulte din viata noastra.

De ce ar avea nevoie un parinte sa isi exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului? Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.

Pedeapsa se vrea a fi o incercare de corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea, ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?

Chiar si atunci cand pare sa functioneze si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine” superficial, bazat pe frica.

Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.

Pedeapsa afecteaza mult legatura dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata de cineva care il raneste in mod deliberat.

Impunerea, fortarea autoritatii asupra copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti, cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii personale, frustrare, agresivitate mascata, pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).

Avem nevoie apoi toata viata sa ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti, exact ca in copilarie.

Nu ne mai aflam de mult timp sub tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim, asupra incalcarii drepturilor noastre intime.

De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei puteri adevarate.

Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata, sanatoasa, este cea care  deriva doar din puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.

„Every human being is born into the world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need to maintain life, to love and to be loved.”

Despre noi... copiii

Pentru ca doresc sa orientez atentia intr-un mod serios asupra aspectelor legate de copilaria noastra, asupra importantei si influentei majore a tot ceea ce traim in aceasta perioada a vietii pentru intreg viitorul nostru, va ofer niste repere exprimate foarte clar de o psihoterapeuta renumita – ce a sustinut prin activitatea sa indelungata dreptul copilului de a fi recunoscut, inteles, protejat, respectat si valorizat ca fiinta unica, independenta si vulnerabila – Alice Miller.

·       „Toti copiii sunt nascuti pentru a se dezvolta, a creste, a trai, a iubi si a-si articula nevoile si emotiile in scopul auto-protejarii.

·       Pentru dezvoltarea lor, copiii au nevoie de respectul si protectia adultilor care sa ii ia in serios, sa ii iubeasca si sa ii ajute sincer sa se orienteze in lume si in viata.

·       Cand aceste nevoi vitale sunt frustrate, iar copiii sunt, in schimb, abuzati de dragul nevoilor adultilor, fiind exploatati, batuti, pedepsiti, manipulati, neglijati, neascultati sau dezamagiti, fara interventia niciunui martor, atunci integritatea lor va fi afectata grav si pe termen lung.

·       Rectiile normale la asemenea rani sunt furia si durerea; dar, din moment ce copiilor ce cresc intr-un semenea mediu le este interzis sa isi exprime furia si din moment ce ar fi de neindurat pentru ei sa isi traiasca durerea in singuratate si neintelegere, vor fi nevoiti sa isi ignore si sa isi reprime emotiile si toate amintirile legate de traume si sa ii idealizeze pe cei vinovati de asemenea abuzuri. Mai tarziu, nu vor mai avea nici o amintire despre ce li s-a intamplat.

·       Disociate de cauzele originale, sentimentele de ura, neputinta, disperare, dorinta nesatisfacuta, anxietate si durere isi vor gasi expresia in acte distructive orientate impotriva altora (comportamente criminale) sau impotriva lor insile (dependenta de droguri, alcoolism, prostitutie, tulburari psihice, suicid).

·       Cand aceste persoane devin parinti, deseori vor directiona acte de razbunare impotriva nedreptatilor suferite in copilarie asupra propriilor copii, pe care ii vor folosi drept tapi ispasitori. Este tragic faptul ca, din necunoastere, parintii isi bat copiii, pentru a scapa de emotiile legate de felul in care au fost tratati ei insisi in copilarie de catre proprii parinti. (Aceste aspecte si motivele reale ale comportamentelor scapa de obicei nivelului constient.)

·       Daca copiii maltratati nu devin criminali sau bolnavi mental, este esential, ca macar o data in viata lor sa intre in contact cu o persoana care stie fara nici un dubiu, ca mediul familial, si nu copilul neputincios, batut, este de vina si sa ii sprijine in recunoasterea acestui lucru.

·       In realitate si in mod natural, copiii tind sa se invinovateasca pe ei insisi pentru cruzimea parintilor si sa ii absolve pe acestia de orice responsabilitate.

·       In ultimii ani s-a putut dovedi, datorita noilor metode terapeutice, faptul ca experientele traumatice din copilarie, reprimate, sunt stocate in interiorul corpului si, desi raman inconstiente, isi exercita influenta chiar si la maturitate.

·       Abuzul asupra copiilor se manifesta in multe forme, incluzand si pe aceasta: le dam sarcina copiilor, inca de la nastere, iar mai tarziu prin toata educatia, sa ne respecte, sa ne iubeasca, sa ne cinsteasca, sa reuseasca performante pentru noi, sa ne satisfaca ambitiile, pe scurt, sa ne dea tot ceea ce ne-au refuzat parintii nostri.

·       Cruzimea parinteasca nu se caracterizeaza intotdeauna prin bataie, ci mai ales prin lipsa de daruire prietenoasa, prin lipsa de comunicare, prin ignorarea nevoilor copilului si durerii psihice a acestuia, prin pedepse fara noima, perverse, prin abuzuri sexuale, emotionale, prin exploatarea iubirii sale neconditionate, prin santajul emotional, prin distrugerea sentimentului demnitatii si prin nenumaratele forme de exercitare a puterii. Copilul tolereaza absurditatile parintilor pentru ca le considera normale si pentru ca nu se poate apara de ele. Ei isi pun toata increderea si speranta in mainile adultilor ale caror comportamente, oricat de dureroase, strivitoare si absurde sunt, vor fi privite drept dovezi de iubire.

·       Oamenii a caror integritate nu a fost afectata in copilarie, care au fost protejati, respectati si tratati cu sinceritate si seriozitate de catre parinti vor fi in adolescenta si la maturitate inteligenti, deschisi, empatici, sensibili. Se vor bucura de viata si nu vor simti nevoia inconstienta sa isi produca suferinta lor si altora. Isi vor folosi puterea sa se apere, dar fara sa atace. Si nu vor putea face altfel decat sa respecte si sa protejeze la randul lor pe cei mai slabi ca ei, adica si pe proprii copii, pentru ca asta este ceea ce au invatat din experienta lor timpurie.

·       Un om care nu se poate aprecia, care nu se poate respecta, care nu isi permite propria creativitate si relaxare, care se autosaboteaza constant, nu face asta de bunavoie. Blocajele lui sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie sa o cunoasca cat mai exact posibil, trebuie sa o cunoasca din punct de vedere emotional, pentru a intelege cum a devenit asa cum este.” Si a incepe sa se elibereze.

Pe scurt, am incercat sa adun cateva informatii si sa formulez un material de reflectie... In acelasi scop sunt si intrebarile urmatoare:

Ce m-a chinuit in copilarie? Ce nu mi-am dat voie sa simt? Care era tonul afectiv predominant in care se desfasura viata mea zilnica?

Inconstientul

Atat de departe de constiinta noastra si, totusi, atat de aproape. Prietenul si dusmanul nostru deopotriva...

Chiar daca s-a relevat prezenta inconstientului in structura noastra psihica de foarte mult timp, avem inca tendinta de a-l evita cam in orice abordare legata de expresia fiintei noastre. Credem si vrem ca totul sa se bazeze pe fapte reale, aici si acum. Doar asta conteaza. Restul, trecutul, nu are nici o importanta. Oare?

Avem, de fapt, nevoie sa credem acest lucru, pentru a ne mentine iluzia de control asupra vietii noastre. Insa, a crede ca suntem in control peste ceva ce nici macar nu cunoastem inseamna sa ramanem in limitare si ignoranta. Din pacate, nu realizam ca, doar aducand lumina in zona aceasta necunoscuta, ascunsa, aflata in umbra, ne putem largi constiinta si putem capata in acelasi timp autonomia dorita si capacitatea de a ne lua in stapanire propria viata.

Pastrator al istoriei noastre (si nu doar de cand avem capacitatea redarii primelor amintiri, ci de mult mai devreme, poate chiar de cand ne aflam ca si intentie mai mult sau mai putin constienta in mintea si sufletul celor care ne-au adus pe lume), inconstientul este un rezervor urias de informatie care asteapta sa ne ofere multele piese de puzzle ce ne lipsesc, pentru a intregi cea mai importanta imagine pentru noi: a noastra. Fara completare si fara continuitate in povestea noastra, traim fragmentat, cu imposibilitatea de a intelege legaturile dintre prezent si trecut, cu incapacitatea de a ne intregi, de a ne cunoaste, de a invata, de a transforma ceva in noi cu adevarat.

Ce procent din viata noastra de zi cu zi credem ca ar reprezenta functionarea constienta? Probabil, ni se pare ca peste 90%, desi procentul e in realitate invers. Doar noi suntem cei care actionam, gandim, simtim continuu si nimeni altcineva in locul nostru. Dar ce sunt, atunci, starile pe care le simtim a N-a oara cand ajungem si in prezent in situatii, fata de cineva pe care il investim cu putere, asemanatoare cu cele in care, de exemplu, tata ne certa sau isi impunea totalitarist punctul de vedere, ce se intampla atunci cand ne trezim, fara sa ne dam seama, in acelasi tip de relationare disfunctionala, in acelasi gen de conflicte, in neputinta copilareasca de a gasi solutii pentru rezolvare  problemelor, in comportamente fata de copiii nostri identice cu cele ale propriilor parinti, in autosabotari ale implinirii nevoilor noastre afective? Ne intrebam vreodata „oare de unde vine asta si de ce?”, avand totodata deschiderea, dorinta si curajul sa si aflam raspunsul?

Sesizam probabil, de multe ori, ca ceva „iese” din noi, fara aportul nostru constient, si se manifesta ca si cand acea parte ar fi de fapt in control total asupra noastra. Si ne straduim, apoi, neplacandu-ne aceste efecte, sa urmam exercitii, sfaturi, autosugestii, gandire pozitiva, antrenamente de toate felurile, poate-poate vom potoli cumva "monstrii" din adancuri.

Ne gandim: ”acum sunt adult”. „Situatia asta o pot gestiona”, desi ni se inmoaie picioarele, „pot sa vorbesc si sa-mi sustin punctul de vedere”, desi suntem pe punctul de a lesina de teama sau de a ne infuria si izbucni agresiv, „pot avea partenerul pe care mi-l doresc”, desi in ascuns inca avem convingerea ca nu meritam sa fim ibiti, „pot sa iau o pauza de la treburile zilnice”, desi timpul petrecut in pauza ne nelinisteste si mai mult, pentru ca nu ne permitem relaxare...

De unde vin, totusi, toate acestea? Lanturi mici sau mari si scheme diverse ce ne tin prizonieri cu subtilitate...

Pana la varsta de 6 – 7 ani creierul copiilor functioneaza predominant intr-un registru de unde (delta, teta, alfa) specific relaxarii, reveriei, starii aproape hipnotice, in care planul imaginatiei si cel real se intrepatrund, permitand in cel mai mare grad influentarea, inductia, programarea directa; aceasta se datoreaza si faptului ca pana la aceasta varsta nu se manifesta gandirea critica. Ne adresam, astfel, direct inconstientului copiilor nostri.

Felul in care copiii receptioneaza si transforma sugestiile primite din partea parintilor (nu ma refer aici doar la: „ce bun si frumos esti!”, „ce incapabil esti!”, adica sugestii verbale, ci la toate comportamentele si modalitatile de perceptie si de raportare a acestora la lume si la proprii copii) sunt intr-adevar unice, fiind influentate si de zestrea copilului, de temperament, de tonusul energetic si alti factori. Toate aceste tipuri comportamentale ale adultilor pe care le preluam, precum si emotiile traite in copilarie, creeaza niste programe mentale, niste credinte adanci, ce vor coordona viata noastra dintr-un plan ce ne scapa. Cel al inconstientului. Programele odata formate si folosite constant cu greu se pot remodela sau inlocui cu altceva daca vor ramane pentru totdeauna ascunse constiintei.

Informatiile din inconstient sunt inlantuite intre ele, ca panza de paianjen. Ele nu pot fi insa atat de usor accesate, fara o orientare spre noi insine, fara cautarea de a descoperi si a intelege. Putem observa in plan real efectele acestor continuturi si programe inconstiente: emotii, senzatii fizice, imagini, simptome, vise, atasamente excesive, situatii repetitive, ganduri obsedante, comportamente de autosabotare...

Invatand cum sa le „apucam”, reusim sa intelegem si asocierile dintre ele, lucru ce va duce la o mai mare coerenta si continuitate intre trairi, ganduri, comportamente, trecut, prezent; ceea ce ne va deschide constiinta mai mult si ne va permite sa vedem cum totul se leaga si capata sens, ca o imagine ce se intregeste treptat.

Desi ne este greu sa acceptam, viata noastra nu este controlata, asa cum ne imaginam, de intentiile si dorintele noastre constiente. Cand mintea constienta e mereu ocupata cu ceva, nu mai observam comportamentele noastre programate. Si, din moment ce suntem in general orbiti de influenta acestora, ne credem in mod natural victime ale unor forte externe.

Cu cat aducem mai multa lumina in inconstient, prin cunoastere, introspectie si constientizare, cu atat vom capata o mai mare libertate si independenta in a ne modela viata dupa cum dorim. Pentru ca, altfel, nu putem schimba, debloca sau depasi ceva ce ne este total necunoscut.

Inconstientul ne poate fi prieten pe calea cresterii noastre, in masura in care cooperam cu el si ne folosim inteligent de resursele pe care ni le pune la dispozitie, deoarece, pe langa istorii si momente traite pe care avem nevoie sa le stim ca sa le integram, el contine si potentialele noastre aflate in stare latenta.

A aduce lumina constiintei in inconstient, inseamna a ne elibera de ceea ce este blocat si invechit si a ne bucura de bogatii despre care habar nu avem.

Fuga...

Dintre toate tipurile de  sporturi, exista unul la care am putea fi cu totii campioni mondiali. Fuga... de sine.

Si am elaborat atat de multe moduri de „a fugi”, incat fiecare dintre noi ar fi capabil sa castige un premiu suplimentar – pentru inventivitate, pentru rezistenta, pentru varietate, pentru distanta (distanta la care am ajuns fata de noi insine)...

Suntem foarte buni la asta, pentru ca suntem antrenati din copilarie. Iar acum aceasta practica face parte din noi, nici nu o mai putem observa.

Incepand de la mecanisme de aparare simple, mai mult sau mai putin constiente, si pana la activitati complexe si sustinute, fugim de autenticitatea noastra, poate fara sa ne dam seama, fugim de adevaratele noastre trairi si amintiri si credinte. Fugim de durerea initiala de a nu fi vazuti asa cum suntem si apreciati pentru asta. Fugim de neputinta de a sterge identificarea cu mastile noastre. Fugim de noi si ne lasam prinsi, absorbiti, fascinati de mirajul a tot ce ne inconjoara. Si, daca sesizam cum isi face aparitia, timid, in noi, o indoiala asupra tiparului in care suntem captivi, ne ascundem repede dupa diverse explicatii si interpretari, care sa ne dea un sentiment de confirmare ca e bine ceea ce facem.

Negare, reprimare, sarcasm, optimism impenetrabil, idolatrizare, mancare, alcool, droguri, sex, perfectionism, ostilitate, workaholism, shopping excesiv, dormit excesiv, victimizare, judecare, lupte de putere, disimulare, rationalizare, supunere, dependenta afectiva, medicatie pentru orice simptom, nevoie de control, nevoie de exercitare a autoritatii, incercare de a fi placut in orice situatie, religiozitate dogmatica, privitul excesiv la tv, falsitatea, angajare habotnica in diferite practici spirituale, identificare cu diverse imagini idealizate, activism exagerat, raportare continua la exterior si la ceilalti, manipulare, implicare in actiuni periculoase, cautare asidua a partenerului perfect, incercare continua de a demonstra diverse capacitati... si lista nu se opreste aici. Toate pot fi manifestari ale temerii de a privi in interior.

Parca ne este din ce in ce mai specifica stagnarea in iluzii si evitarea de a intelege, de a afla, de a descifra mai mult despre sine. Ritmul acesta alert in care traim si care nu lasa loc pauzei de reflectie sa fie de vina? Sau lipsa informarii, a educarii cu privire la felul nostru de functionare? Sau perpetuarea unor modele de percepere a vietii ce ne ingreuneaza constientizarea?

Ne dorim schimbari majore, transformari eliberatoare, relaxare, creativitate, incredere, bucurie... dar cum le putem concretiza fara a fi noi insine cu adevarat, ci doar o urma slaba a ceea ce suntem? Ne straduim sa lucram cat mai bine cu ceea ce avem si am construit, poate, de cand eram mici. Cu abilitati oarecum limitate si poate, unele, destul de disfunctionale. Dar daca ne-am reintregi? Daca ne-am permite sa refacem traseul de acolo, de unde l-am lasat in trecut, dand la o parte, prin constientizare, straturile pe care le-am cladit de-a lungul timpului, doar pentru a fi placuti sau a supravietui in aceasta lume, eliberandu-ne astfel potentialul real?

Calatoria spre sine necesita un oarecare efort, necesita dorinta, curiozitate, chiar entuziasm, si, da, este solicitanta, mai ales cand ne-am obisnuit de atata vreme sa nu ne ascultam, sa nu ne vedem.

Prin fugile noastre, pe langa evitarea durerii, cautam, insa, acea stare de bine, de implinire, de bucurie, de serenitate, adica exact starea ce ne caracterizeaza Fiinta. Nu sesizam inca paradoxul drumului si chinului nostru? Fugim, de fapt, exact de locul in care tanjim sa ajungem...

Oare ar fi chiar asa de tragic si de coplesitor, daca ne-am opri si ne-am uita in urma, ca sa realizam, totusi, de cine fugim cu atata determinare?

„We only consciously enter our inner reality when we, on some level, come to realize that there is nowhere else to go and nothing else worth accomplishing.”

Dependenta ~ inlantuirea sufletului

Un subiect ce poate ocupa sute si sute de pagini, dependenta este privita, in general, ca o conditie patologica severa, insa, ceea ce nu observam, desi se afla sub ochii nostri zilnic, este prezenta ei constanta in viata noastra, in modul de gandire, de relationare, de comportament.

Insasi auzirea termenului de „dependenta” determina o reactie de fuga, de evitare, de negare, deoarece arata ceva ingrozitor, o slabiciune imensa, o boala grava, un ceva ce demonstreaza probleme serioase, pe care noi nu le-am putea avea vreodata.

In linii mari, dependenta este, de fapt, modalitatea de a obtine fericirea, stabilitatea, linistea, siguranta, o imagine buna depre sine, de a ne implini nevoi afective, de valorizare si acceptare, doar bazandu-ne pe un sprijin exterior – pe situatii, oameni, gesturi, lucruri. Poate nu ne dam seama, insa, aceasta este adevarata dependenta, cea care ne leaga intr-o conditionare a sentimentului existentei proprii de aspecte ce tin de altceva si altcineva decat de noi insine.

Cand traim in aceasta conditionare, avem senzatia ca putem controla acest exterior, cu scopul de a produce exact ceea ce avem nevoie ca sa ne simtim bine. Este o iluzie. Care ne risipeste energia pe incercari inutile de a schimba evenimente si oameni, pentru a se conforma cat mai bine dorintelor noastre.

Doar cand se ajunge la cazuri grave, in care dependenta se manifesta fata de substante si comportamente periculoase, in asa afel incat ne poate periclita viata, ii luam in serios importanta si incercam sa ii ajutam si sa ii transformam pe cei care se afla in aceasta situatie; insa, eforturile vor fi uriase, deoarece dependenta a ajuns deja singurul lor mod de a fi.

Ne obisnuim si traim in dependenta chiar si dupa perioada copilariei mici, in care, in mod natural avem nevoie de ceilalti pentru a ne asigura supravietuirea. Fara sa realizeze, adultii ne orienteaza catre a ne lega si a ne dezvolta tot felul de dependente. Inca de atunci ne formam credintele ca: starile celorlalti depind de mine, trebuie sa fac sau sa fiu intr-un anumit fel ca ceilalti sa ma iubeasca, doar altcineva ma poate face fericit, doar daca voi avea acel lucru, relatie, etc, ma voi simti implinit, daca nu voi arata ceea ce simt, nu voi fi in pericol de a fi respins, trebuie sa gasesc mereu ceva de facut pentru a-mi domoli nelinistile...

Din „fericire”, societatea de astazi ne ajuta mai departe, dupa ce parasim cuibul parintesc, sa gasim alte si alte modalitati de agatare si conditionare a fericirii si implinirii noastre. Incepand de la produse „magice” ce iti promit indeplinirea celor mai variate nevoi si fantezii, pana la prezentarea si sugerarea unui stil de viata „cool”, „in trend”. Absolut toata industria de consum se bazeaza pe atragerea in iluzia ca ti se poate oferi mereu cate ceva pentru orice nevoie neimplinita – de la cele de hrana, la cele afective. „Doar consumand preparatul... sau vitaminele... te vei simti mai sanatos”, „ cand vei folosi... senzatia de prospetime te va insoti intreaga zi”, „cu ajutorul acestui parfum, vei fi cea mai seducatoare”, la fel ca si daca porti rochia, lenjeria sau rujul respectiv..., „ceasul acesta asigura purtatorului o imagine de siguranta si putere, James Bond”, „vinul... iti asigura o seara romantica, de neuitat”, „aceasta masina este tot ce trebuie sa ai, ca sa te simti cel mai tare, mai in siguranta, mai puternic, etc”...

Daca suntem atenti, putem observa cu usurinta cum niste nevoi emotionale primare, neimplinite la timpul lor, adica in copilarie, pot antrena cautari asidue de satisfacere, in afara noastra, prin modalitati superficiale si temporare, care nu ne vor alina senzatia de gol, de incomplet, de neliniste, decat pentru putina vreme.

Urmareste cand traiesti ceva de genul: „trebuie sa fac toate lucrurile perfect”, „numai aprobarea celorlalti ma motiveaza”, „nu suport sa stau singur”, „daca voi suporta asta, atunci partenerul ma va accepta, aprecia”, „mai bine nu-mi arat supararea, tristetea, furia, ca sa nu las impresia...”, „daca mananc ceva dulce, ma voi simti mai bine”, „daca folosesc outfit-ul asta, voi arata mai bine si mai instarita ca...”, „daca sunt prea deschis, voi fi vulnerabil”, „cand ma ocup de o multime de lucruri, ma simt valoros”, „sa ma relaxez e o pierdere de vreme”, „trebuie ca mereu ceilalti sa ma placa si sa ma aprobe ca sa am incredere in mine”, „incerc sa capat putina liniste sau sa-mi depasesc indoiala de sine consumand alcool”, „doar daca fac ceva important si daca imi indeplinesc sarcinile, responsabilitatile, merit sa ma bucur de ceva”, „doar relatia asta ma poate implini”, „poate rolul de mama ma va face sa ma simt completa sau imi va aduce un sens in viata”, „tigara asta imi ofera un moment de linistire, inspiratie, satisfactie”, „daca arat ca sunt puternic, o sa ma placa mai mult”... Si lista e nesfarsita, pentru ca vom gasi cu siguranta noi zale, pe care sa le adaugam lantului ce ne leaga atat de bine sufletul de conditionari exterioare si ne impiedica sa ne vedem pe noi insine si suferintele vechi si reale, aflate, de fapt, in spatele acestor dorinte, pentru a le scoate la suprafata si a le vindeca.

Imposibilitatea de intoarcere catre sine, pentru a descoperi acolo, prin insasi fiinta noastra, prin insusi faptul ca traim, acele aspecte pe care tot incercam sa le dobandim de undeva, ne lasa lipsiti de bogatiile adevarate, ne lasa epuizati de energia pe care o investim in nestire peste tot, pentru a primi un fragmentel infim din ceea ce detinem deja, dar nu constientizam. De ce ne multumim cu atat de putin? Si de ce doar conditionat?

Negarea ~ piesa de rezistenta a apararii

Cea mai cunoscuta si mai „la indemana” forma de aparare, folosita constient sau inconstient, negarea isi face mereu treaba cu succes, ne protejeaza de ceea ce nu ne place, de ceea ce vine din interior sau din exterior si ne deranjeaza prea mult, de ceea ce doare, in general (chiar daca poate deveni disfunctionala la un moment dat).

Primele ei manifestari apar in copilarie, atunci cand ne ajuta sa ne adaptam la o realitate, care poate fi nu atat de primitoare precum am avea nevoie. La varsta mica, pare a fi singura solutie pe care o imbratisam, pentru a putea face fata durerii de a nu fi recunscuti, iubiti neconditionat, valorizati. Mai mult, daca in mediul familial traim intr-o teama continua de a fi raniti, batuti, respinsi, nedreptatiti, abandonati, folosim negarea din plin, pentru a diminua cumva, macar in mintea noastra, gravitatea situatiilor si a putea suporta in continuare stresul si anxietatea.

(Reamintesc faptul ca, in copilarie, nu avem decat posibilitatea de a gasi si folosi tot felul de modalitati de aparare psihica, pentru a ne feri de ceea ce este greu de suportat pentru un copil. Ne aparam, deoarece alte solutii, cum e cea de a parasi conjuncturile traumatizante, nu avem inca, fiind la varsta la care nu ne putem descurca singuri in nici o imprejurare, avand nevoie de prezenta adultilor alaturi, oricum ar fi acestia.)

Ajungand la maturitate, avem tendinta de a utiliza, pentru a ne descurca in viata, exact aceleasi tipuri de mecanisme de aparare, ca si in copilarie. Insa, deosebirea este ca, desi atunci cand eram mici aceste aparari ne-au permis supravietuirea, acum aceleasi aparari nu ne mai folosesc atat de mult, ci, din contra, ne impiedica sa traim plenar, sa ne dezvoltam, sa ne expansionam, sa ne vindecam, sa gasim solutii creative pentru a ne parcurge viata folosindu-ne cu bucurie si incredere puterea personala.

Ele ne imping in continuare sa ramanem ascunsi, in defensiva, in spatele unor ziduri groase de aparare. Dar asta ne limiteaza cresterea si recunoasterea acelei forte interioare, care ne spune ca suntem perfect in control asupra noastra si ca in momentul actual nu mai suntem nevoiti sa ne supunem cuiva pentru a ne asigura supravietuirea.

A renunta la apararile noastre infantile pentru a imbratisa autonomia totala presupune parcurgerea sustinuta a unei cai de introspectie si constientizare profunde. Nu putem face schimbari adevarate in lipsa capacitatii de a observa si a realiza ceea ce ni se intampla in interior.

Negarea este, insa, si la varsta adulta singurul mod in care unele persoane fac fata experientelor zilnice care le displac, care nu le reprezinta, care le traumatizeaza. Sa spui ca lucrurile sunt mai bune sau mai putin daunatoare decat sunt in realitate ne permite multora dintre noi sa meargem mai departe, supusi, uitand de capacitatile innascute pe care le avem, de a ne transforma realitatea, pentru a se potrivi mai bine nevoilor noastre de crestere si evolutie autentica.

Negarea te opreste sa vezi, sa auzi, sa iti sustii adevarul interior. Deoarece nici nu il mai recunoastem. Nu mai stim care este propriul adevar, fiind mereu ingropat in adancurile noastre de straturi si straturi de aparari, pentru a ne proteja de durerea neputintei de a-l scoate la suprafata. Cand nu ti se permite sa te afirmi, sa te arati, sa iti sustii cu incredere adevarul, pentru ca deranjeaza pe ceilalti, invatam sa il ascundem...

Asa ca, ajungem sa ne mintim cu naivitate ca evenimentul ce ne-a afectat nu s-a produs niciodata, ca nu am fost respinsi, ca nu ne-au durut palma sau bataia primita, ca nu ne-a facut sa suferim indiferenta celor apropiati, ca nu ne-au intristat comparatiile permanente cu ceilalti care erau „mai buni”, ca nu ne-a usturat nedreptatea, ca nu am simtit furia justificata fata de adultii care ne-au sufocat fiinta.

Contrar aspectului sau de protejare a supravietuirii psihice in perioada copilariei, folosirea constanta a negarii in viata de adult ne poate pune in pericol, prin neacceptarea realitatii.

Astfel, putem ramane in relatii abuzive ce ne afecteaza nu numai psihicul, ci si sanatatea, putem accepta situatii constrangatoare la asemenea nivel incat ne impiedica dezvoltarea normala, putem continua comportamente adictive serioase, cu implicatii mari pentru sanatatea fizica, putem functiona mai departe ca victime vesnice ale trecutului sau prezentului, putem lua asupra noastra vina pentru comportamentele si starile celorlalti, putem trai limitat incercand sa ne convingem ca nu avem puterea de a schimba lucrurile...

Pentru a ne folosi discernamantul corect asupra evaluarii situatiilor din viata noastra, este nevoie sa indepartam perdeaua groasa din fata ochilor, sa vedem lucrurile in realitate, sa ne vedem limitele personale si nevoile emotionale adevarate, sa incercam sa ne cunoastem mai mult, sa constientizam legaturile dintre momentele pe care le traim in prezent si istoria noastra proprie.

In acest fel vom fi mai vigilenti atunci cand ne vom spune:

„Nu e asa de rau cum pare”, desi in sufletul nostru tristetea si durerea striga pentru a fi auzite. („Negarea face ca o situatie rea sa para buna, iar una intolerabila sa para a fi una plina de sperante.”)

„Din cauza mea face asta” (se infurie, bea), desi putem vedea constant ca nu e o cauzalitate asa directa cum credem.

„Daca as fi mai bun si m-as stradui mai mult, totul ar fi mai bine”, desi ne observam chinuindu-ne in van sa facem tot felul de schimbari la noi pentru a ne modela dupa placul altora.

„De fapt, ma iubeste foarte mult”, desi „iubirea” se manifesta ca umilinta, santaj afectiv, dependenta emotionala, lipsa de comunicare, control, gelozie, indisponibilitate afectiva...

„Sa am rabdare, ca lucrurile vor merge spre bine, de la sine”, desi asteptam aceasta directie de ani de zile.

„Dar nu am nici o problema”, desi continuam sa ne certam sau sa ne batem si apoi sa ne impacam cu partenerii intr-un ritm sustinut, sa mancam excesiv, sa consumam alcool sau alte substante adictive in mod constant, sa facem shopping compulsiv, sa intram repetitiv in relatii disfunctionale, sa ignoram ceea ce simtim de fapt.

Astfel, dintr-un partener de nadejde, care ne apara, atitudinea de negare folosita prea mult, se poate transforma intr-un sabotor al vietii noastre, al vindecarii si evolutiei personale.

Indraznind sa spargem coaja oului in care dormim protejati, la caldurica, vom descoperi o cu totul alta lume si ne vom putea revendica si folosi puterea proprie pentru a explora si a ne bucura de existenta.

Aparari...

Le folosim zi de zi, chiar fara sa fim constienti de ele, si sunt sustinatorii nostri de nadejde... Ne ajuta sa trecem prin viata mentinandu-ne supravietuirea, adaptarea. Insa, supravietuirea nu este totul. Dar multi dintre noi nu stim inca asta. Suntem atat de invatati sa ne ferim de adevaruri interioare bune sau rele, dar greu de acceptat, incat, daca am fi intrebati „ce ai face daca ai afla dintr-o data ca esti mult mai mult decat credeai?”, probabil ca ne-am apara. Negand, ignorand, necrezand. E primul impuls.

A ne apara este primul lucru pe care il invatam. Cum ar fi oare daca prima invatatura ar fi increderea, deschiderea, naturaletea de a fi tu insuti?

La inceput suntem mici si neajutorati, insa, atitudini repetate ale celor din jur ne tintuiesc in aceasta perceptie despre noi insine care ne calauzeste intreaga viata. Dar din „subsol”.  Nu vom realiza poate niciodata ca asta e adevarata imagine care ne ghideaza.

Si ne aparam, ori incercand mereu sa demonstram ca suntem mari si puternici, ca putem deveni cei mai valorosi, apreciati, de necombatut oameni, ori ne vom lasa dirijati, presati, anulati de catre ceilalti, printr-o eficienta actiune de autosabotare. Totusi, in ambele cazuri, inca nu putem vedea fuga din fata a ceea ce traim cu adevarat in interior. Decat cand hotaram noi. In general cand suntem nevoiti...

Initial ne ferim de durere. Durerea de a nu fi recunoscuti si primiti pentru ceea ce suntem. Durerea de a nu fi ascultati si sprijiniti cu intelepciune. Durerea de a ne fi ignorate nevoile afective. Apoi durerea de a fi mereu directionati si conditionati sa lasam propria cale pentru a imprumuta alta, care satisface nevoi si dorinte, dar nu ale noastre, ci ale celorlalti. Insa cum am putea trai cu aceasta durere? Este prea mare. Mai ales pentru un copil care vine doar cu inocenta si deschiderea de a-si manifesta fiinta unica si speciala si cu nevoia de a fi recunoscut drept aceasta fiinta distincta si valoroasa. Asa ca, cel mai la indemana lucru este sa renuntam la adevaratul Sine, care nu este oricum vazut, pentru a suporta cumva durerea si a nu fi respins de tot.

A pierde suportul oferit de adulti la inceputul vietii este echivalent cu moartea. Si orice copil este parca echipat pentru a-si asigura cumva acest minim de supravietuire. El poate face orice, mult mai multe decat ne imaginam, pentru a primi un pic de afectiune, apreciere, acceptare. Chiar si sa se transforme in altcineva. De dragul celor care il cresc. Deschidem astfel calea catre formarea unui „fals sine”, fara sa avem macar habar de asta.

Treptat invatam cum sa nu mai acceptam nici un fel de dureri, chiar daca ele sunt doar niste semne de atentionare. Disimulam din ce in ce mai mult, zambim cand de fapt ne doare, facem pe durii cand de fapt ne simtim vulnerabili, respingem cand avem de fapt nevoie de tandrete si apropiere, ne ocupam timpul pana la refuz, pentru a nu mai avea momente de reflectie. Si asta pentru ca ne-am obisnuit deja sa nu mai aratam cum suntem.

Strategii complexe puse in actiune de timpuriu incearca sa ne pazeasca de suferinta interioara, care mai ajunge cateodata la noi doar prin intermediul semnalelor emotionale – acele „emotii negative”, pe care ne straduim cu atata efort sa le tinem sub pragul de constientizare si carora le dam repede „in cap”, ca sa nu ne mai deranjeze.

Ingropam atat de adanc amintirile dureroase, incat ajungem sa credem ca nu le-am avut niciodata, negam ceea ce simtim pentru a nu trezi „monstrii” ascunsi in inconstient, reprimam informatiile din emotii pentru a nu face legaturi ce ne-ar dezvalui lucruri care par imposibil de acceptat. Mai bine fugim in cele mai diverse activitati, credinte, relatii pentru a nu simti adevarul greu de gestionat. Cata risipa de energie!

Da, scopul principal al apararilor, si al celor constiente, pe care le fabricam acum, si al celor inconstiente, formate in copilarie, este sa tina la distanta si sa diminueze simtirea afectelor negative.

Modalitatile de control al emotiilor reprezinta primul pas gresit pe care il facem, pentru ca ne inchidem astfel comunicarea cu noi insine, cu Sinele nostru. Daca ne-am pastra deschisi, am sesiza cand ne abatem de la calea noastra, cand ne blocam energia, cand ne tradam, cand ne epuizam, pentru ca emotiile noastre ne-ar spune-o. Insa aceasta deschidere nu ne-o putem mentine, pentru a o integra si a o manifesta permanent, decat cu ajutorul primordial al parintilor, al adultilor. Ei ar trebui sa stie sa ne ghideze catre a descifra si gestiona ceea ce simtim, pentru a realiza apoi modificarile sanatoase.

Ne aparam, de multe ori, ascunzandu-ne dupa ziduri solide, ce sperie pe oricine s-ar apropia, dar nutrind dorinta copilareasca si nespusa de a fi descoperiti de cineva, de cineva indraznet si limpede, care sa ne vada cu adevarat, sa ne reflecteze frumusetea, sa ne accepte, sa ne primeasca cu dragoste neconditionata, pentru a ne recapata in sfarsit increderea ca ne putem oricand dezvalui, fara teama ca am mai fi vreodata respinsi pentru ceea ce suntem.

Tanjim mereu dupa onestitate, dar mesajul primit de mult prea devreme, cum ca e neaparat nevoie sa fim modelati de altii pentru a putea fi cum trebuie, ne opreste, prin teama de respingere, accesul la autenticitate. Si ne lasa incompleti.

In masura in care le permitem copiilor naturaletea si ii apreciem pentru manifestarile sincere, ii ajutam sa isi descopere adevaratul potential si sa creasca cu bucurie si lejeritate.

Drama noastra pana la momentul trezirii: ne aparam cat putem de bine de durerea de a nu fi vazuti sub masca pe care am fost nevoiti sa o purtam (pentru a trece cu bine de perioada vulnerabila), iar tristetii ce provine din aceasta nerecunoastere ii facem fata incercand sa o dam uitarii pentru a merge mai departe, resemnandu-ne cu rolul de anonimi pe cararile vietii.

Pana cand merita sa o mai facem?

Intrebarile ~ instrumente ale autocunoasterii

Putem sa cunoastem ceva cu adevarat fara sa punem intrebari, fara sa ne orientam cu luciditate si curiozitate in profunzimea acelui lucru? Se pare ca nu. La fel se intampla si in cazul cunoasterii de Sine. Portile sale se deschid celor care indraznesc sa se intrebe, sa cerceteze, sa caute.

La ce ne foloseste sa cunoastem atatea despre noi? Simplu. Sa ne re-amintim de noi insine. De noi, cei adevarati, ascunsi in spatele mastilor colorate si fabricate cu straduinta ani de zile. Sa dobandim claritate in a privi sub aparentele oarecum haotice ale vietii noastre, pentru a constientiza inlantuirile dintre modurile de comportament, situatiile de viata prin care trecem si credintele pe care le avem cu privire la noi insine. Sa aflam cum sa traim constient, centrati si mereu in contact cu Sine, si cum sa ne coordonam optim energia, puterea noastra.

Pe masura ce ne adancim in descoperirea noastra interioara, intrebarile capata valente complexe si cu ajutorul lor ni se reveleaza aspecte al caror inteles nici nu il banuiam. Intrebarile ne ajuta sa descoperim piesele de puzzle care se asociaza intr-un mod perfect, pentru a ne oferi imaginea cu sens a ceea ce suntem. Si, uimitor, din momentul in care devenim sincer interesati sa intelegem mai mult, in fata noastra vor aparea din ce in ce mai des, aranjate parca de o mana nevazuta, evenimente, persoane, relatii ce aduc cu ele o bogatie de indicii care ne sprijina cautarea.

Daca suntem atenti, gasim peste tot in jurul nostru catalizatori pentru intrebari revelatoare. In orice lucru se afla un mic miracol, o mica scanteie, o mica oglinda ce reflecta spre noi raspunsuri cautate, chiar si inconstient, de multa vreme. Secretul pentru a le descoperi consta in a ne opri, a lua o pauza de la zgomotul perpetuu din noi si din exterior si a privi cu atentie.

Aspectul cel mai important, insa, legat de aceasta deschidere catre auto-interogare, este cel de a pune intrebarile potrivite. Intrebarile puse cu seriozitate, cu onestitate, au potentialul de a activa intuitia si de a amplifica numarul de mesaje provenite din interior, de la senzatiile, emotiile, simptomele, amintirile si visele noastre. Mesaje ce se cer apoi descifrate...

Deschideti calea catre voi insiva cu cele mai la indemana instrumente de autocunoastere: intrebarile.

Cum ma simt acum?
De ce ma aflu in aceasta situatie?
Ce aleg sa fac din frica in detrimentul a ceea ce doresc de fapt?
Cand am mai trecut printr-o stare asemanatoare? Si alaturi de cine?...

"It's strange how a single question, asked in just the right way at just the right time, can crystallize a belief that we may have had trouble putting words to in the past."