Pauza

"We need to create space if we desire to change and grow. Only in emptiness can meaning, intuitive guidance and truth arise. Let go of both resistance and force to allow yourself to connect more deeply to life."

„How can we hear our wise voice of intuition if we are always thinking, talking and distracted by outer events?”

Spatiu. Tacere. Nemiscare. Momente in care parca nu se intampla nimic. Si nu le vrem. Pentru ca stim faptul ca mereu trebuie sa se intample lucruri. Vizibile. Si stim, de asemenea, ca trebuie sa facem lucruri. Ceva, orice, important e sa se vada. Sa vada ceilalti, sa vedem noi si sa ne confirmam ca prin acest „a face” continuu punem in miscare totul, controlam rezultate, controlam viata, determinam diverse efecte dorite. „Trend-ul” din ultima vreme pare sa fie „succesiune rapida, fara pauze”. Ca e vorba despre activitatile de acasa, de la serviciu sau cele de „relaxare”, totul se realizeaza intr-o viteza ce face aproape imposibila constientizarea spatiului interior.

La ce foloseste spatiul interior si pauza necesara pentru a-l percepe?

Ne este mai usor sa sesizam miscarea, transformarile, daca acestea sunt insotite de semnale reperabile prin simturi. Suntem, e adevarat, intr-o perpetua miscare si schimbare, insa o mare parte din schimbarile noastre importante apartin spatiului interior, avand loc la un nivel ce nu transpare atat de usor, un nivel de unde nu se striga, nu se puncteaza, nu se semnalizeaza vizibil. Ci este nevoie de alte simturi pentru a percepe aceste modificari si pentru a le intari apoi prin actiuni. Simturile acestea sunt cele intuitive, de o finete si delicatete cum numai sufletul are, iar ele sunt, paradoxal, activate nu de vreo tehnica speciala, de vreo complexa modalitate de „a face” ceva, ci de simpla tacere, de liniste. Pentru ca intuitia nu functioneaza optim si nu are cum sa ne ajute decat in aceasta stare.

Spatiul interior este, de fapt, locul de conectare si de simtire a ceea ce suntem, a ceea ce traim in strafundurile noastre.

In general, supravietuim decuplati de miezul nostru, de acest spatiu necunoscut. Ne simtim interiorul mai mult sau mai putin, dar cu siguranta compensam simtirea reala cu gandirea despre acesta. Legatura se pierde treptat, treptat, fiind bruiati permanent si ancorati in cu totul alte locuri decat in noi insine. O oarecare senzatie de neplacere, tensiune, suferinta, iritare mai ajunge din cand in cand pana la noi, in incercarea de a ne comunica ceva. Insa, drept raspuns, simtindu-ne presati „sa facem” ceva cu ceea ce simtim, amplificam din ce in ce mai mult sfera mentala, generand continuu idei, intrebari, dialoguri si comentarii fara sfarsit. Pauza pentru a plonja in adancimile afectivitatii si a descoperi pe acolo intelesurile o evitam cu cea mai mare indemanare.

Fugim de pauze, de liniste, caci, aparent, nu ne aduc nici un beneficiu. Ne simtim incomfortabil fara stimuli cat mai bogati si mai variati, avem nevoie de acestia pentru ca altfel ne plictisim, ne este greu sa suportam tacerea, sa ne suportam pe noi insine, ne este greu sa ne oprim din activismul ametitor pentru a da nas in nas cu lucrurile pe care le evitam, in special cele aflate in noi si care, la cel mai mic semn de liniste, tind sa isi faca simtita prezenta si glasul.

Avem o sustinere de nadejde a rezistentei la pauza, din partea sferei socio-profesionale, care ne-a intarit legatura „pauza = timp pierdut, bani pierduti, eficienta scazuta, productivitate redusa”, precum si sentimentul de vinovatie, deja existent in noi, daca ne oprim din „a face”.

Ne este frica de tacere. De pauzele de vorbire. Ne-am „setat” sa ii privim pe cei care permit acele spatii in interiorul exprimarilor, drept nesiguri, incompetenti...

Diminuam si orele de somn, doar este o „pierdere de vreme” sa te odihnesti cand simti nevoia, sa dormi, cu atat de multe lucruri de facut.... Ne ia din timpul pentru alergat pe roata de soricel...

Nu mai avem rabdare. De ce sa asteptam? Cand suntem in era in care totul se pune in miscare cu un click...

Suntem atat de ocupati si din ce in ce mai „pe fuga”, incat nici nu mai observam frumusetea a ceea ce se afla in jurul nostru si in noi. Nu vedem decat tintele spre care trebuie sa ne indreptam cu viteza marita. Daca ajunge altcineva inaintea noastra? Daca tinta dispare, se disperseaza, cand nu suntem atenti? Daca ne ia prea mult timp sa o atingem? Daca, daca, daca...?

Ne pierdem in exterior, ne risipim mult din resurse. Si de unde ne incarcam? Din aparenta senzatie de succes cand atingem tinta. Un sentiment efemer, bazat doar pe atingerea unui punct, pe bifarea unei linii din agenda, urmat de aparitia unui alt punct ce ne reactiveaza foamea.

Pauza ne-ar oferi accesul la spatiul din interior, pentru adevarata hranire. Dar acesta ne trezeste teama prin intinderea sa, necunoscuta, neexplorata.

Imi vine in minte „Space: the final frontier...”, care, desi in film are alt inteles, acum imi suna mai mult ca si cand tolerarea spatiului, a spatiului vast din noi, ar fi ultima frontiera catre a ne reconecta cu noi insine...

Incercam sa umplem mereu spatiul. Din conversatii: „pompand” continuu impresii si completari ale frazelor interlocutorului, vorbe, vorbe, multe vorbe... Din mintea noastra: cand, cica, ne relaxam privind marea, dar rumegam intens ultimele intamplari ale prietenilor, felul cum aratam in costum de baie si ce regim sa mai urmam, cum sa rezolvam problema aparuta in proiectul nostru... Pana si in meditatie ne concentram mai mult pe cum stam, ce ascultam, cum ne luptam sa indepartam din minte gandurile razlete. Umplem la repezeala toate aparentele goluri. Insa nu realizam cata importanta au... Chiar si cele mai mici. Oare cum ar arata cuvintele scrise fara pauza intre ele? Cumamcitisicumamintelegeceamciti? Sicumarfisacitiminfelulacestanudouafrazecizecisisutedepagini? Obositor? Cam la fel cu ceea ce ne facem singuri zi de zi...

Pauza puncteaza valoarea a ceea ce urmeaza.

Pauza nu reprezinta chiar o nemiscare. Ci doar spatiu de regenerare. Ca si anotimpul iarna, cand pare sa existe o pauza de la viata vie, vizibila. Insa acolo, sub patura sau paturica de zapada, in frig si intuneric, germineaza si se pregateste de crestere o noua viata.

Pauza ne ofera un pic de linistire a zgomotului de fond pentru a putea percepe mai clar mesajele dinauntrul nostru si sa auzim ghidarea. Pauza ne ofera posibilitatea de a privi cu un alt nivel de profunzime spre noi si spre ceilalti. Pauza ne permite si noua regenerarea si refacerea necesara pentru a intampina cu forte proaspete valul potrivit, ce ne duce mai aproape de implinirea sufletului nostru. Pana la urmatoarea pauza. Si urmatorul val. Pauza ascunde in ea multe bogatii neaccesibile altfel. Pauza reala este cea in care esti cu tine, in tine.

Cand ti-ai luat o adevarata pauza, fara teama sau vinovatie?

Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?

De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?

Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.

Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?

Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.

Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.

Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.

Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.

Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.

A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?

Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?

Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.

Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?



Sensibilitate...

 

Sau, mai degraba, sensibilitate mare... De care ne ferim. O stigmatizam? Doar este cauza clara a atator esecuri, pe diverse planuri, a atator rani, tulburari...

Mii de senzori si antene fine radiaza din noi formand o aureola bogata, diafana. Receptionam incontinuu, fara pauza, iar canalele noastre sunt inundate de informatii. Din afara, dinauntru.

Insa, nu doar primim ci si reactionam la aceste informatii, in functie de ceea ce ne atinge, pentru ca ceea ce ne atinge, ne misca. Interior. Si cunoastem destul de bine efectele acestor miscari, inca de cand suntem mici :”esti prea emotiv, timid, plangacios, sensibil...”, adica, in nici un caz nu te poti descurca asa prin viata, cu o asemenea receptivitate. Succesul este al celor care arata putere, iar puterea si sensibilitatea... credem ca nu prea sunt usor de adus impreuna.

Asa ca, pe ici pe colo, ne straduim cat putem sa mai blocam din antenutele noastre vigilente. Uneori incercam sa le inchidem ca urmare a propriilor experiente dureroase, cand a simti prea mult include nu numai primirea de mangaieri si emotii placute, ci si a unor „sageti” ce patrund usor pana in miezul nostru, ranindu-ne.

Sensibilitatea este inca un termen confuz, ce atrage in jurul sau multe judecati.

Una dintre ele presupune ca barbatii sa nu o posede, decat in cele mai mici cantitati. Doamne fereste sa o si arate!

Iar barbati si femei deopotriva sunt incurajati sa nu si-o recunoasca. Sa nu o foloseasca. Sa o considere chiar ceva rusinos. Pentru ca nu prea este compatibila cu starea de stabilitate, de echilibru, pe care ne-ar placea sa o afisam mereu.

Sensibilitatea mare isi are radacinile adanc infipte in fiinta noastra. Fara sa ne dam seama acum, cu siguranta ne-a fost de ajutor in situatii timpurii, cand aveam nevoie sa cunoastem mai bine mediul, sa ne adaptam cat mai perfect la solicitarile din jur, sa ii simtim pe cei din preajma pentru a ne putea apara sau a ne orienta.

Ca orice copil, de fapt, ne-am trezit cu aceasta capacitate de deschidere imensa, greu de gestionat. Tot ceea ce stim in acea perioada este ca simtim. Din plin. Totul. Mult si divers. Daca nu ni s-a explicat sau nu am fost ajutati sa traducem intr-un limbaj coerent ceea ce simteam, pentru a putea prelucra informatiile primite, am ramas cu aceste simturi amplificate si coplesite mereu de stimuli nenumarati si de neinteles. Tendinta care se naste apoi va fi cea de a diminua cumva aceasta mult prea mare receptivitate. Prin inchiderea canalelor, prin deturnarea atentiei, prin gasirea unor modalitati de contracarare a sensibilitatii, sufocand-o in spatele unor paravane de armonie, siguranta si stapanire de sine fortate.

In cazul in care suntem sustinuti din timp sa fim atenti la ceea ce simtim si sa interpretam semnalele, sensibilitatea noastra nu ni se mai pare o povara, nu ne mai tulbura atat de mult. Si ii putem realiza semnificatia si importanta incredibila pe care o are in viata noastra.

Sa fim sensibili este cel mai frumos si pretios dar pe care il purtam in noi. Vibram mereu. Si nu este nici o rusine sau slabiciune sa recunoastem ca vibram astfel si rezonam atat de fin.

De exemplu, unui sef furios este normal sa ii percepem frecventele agresive si sa resimtim un efect neplacut, de retragere, de intimidare, dar in acelasi timp ar fi perfect normal sa putem si sa transmitem celuilalt efectul pe care o astfel de atitudine il are asupra noastra, fara teama. Ascultand o muzica duioasa este la fel de normal sa ii simtim acordurile pana in adancul nostru si, daca au miscat ceva profund, sa lasam picaturile cristaline sa ni se rostogoleasca pe obraji. Cand vorbim unui grup de persoane de ce ar trebui sa ne ascundem emotiile si sa ne prefacem ca nu simtim impactul atator ochi, asteptari, judecati, trairi indreptate catre noi, pe care e imposibil sa nu le preluam si sa nu le impletim cu ale noastre?

Simpla acceptare a propriei sensibilitati in fata altcuiva si recunoasterea sensibilitatii celuilalt, ne deschide fantastic, fara nevoia de aparare, catre o comunicare adevarata, mult mai autentica decat suntem obisnuiti sa o facem, atunci cand functionam gandindu-ne ce, cat si cum sa aratam din noi pentru a nu ne fi vazuta fragilitatea si a nu fi raniti.

Incercand sa fim altfel decat suntem nu facem decat sa determinam tot felul de conflicte interioare, epuizante, care sigur vor deveni vizibile in cele mai neasteptate moduri – vom rosi in tot felul de situatii, ne vom pierde vorbele sau vom exprima verbal cu totul altceva decat ne propuseseram, ne vom balbai, ne vom bloca, toate pentru ca vom insista cu forta mintii asupra noastra sa nu simtim, sa nu simtim, sa nu simtim... Si sa nu recunoastem.

Suntem cu totii deosebit de sensibili. Insa, multi dintre noi stam ascunsi in cochilii rezistente, ce nu pot fi strapunse de duritatile din jur, dar, din pacate, nici topite de atingerile calde ale frumusetii, luminii, iubirii.

Ce aduce sensibilitatea?

Intuitie. Creativitate. Pasiune. Atentie. Introspectie. Informatie. Profunzime. Constientizare. Cunoastere de sine. Cunoastere a celorlalti. Empatie. Contact. Comunicare. Deschidere. Senzualitate. Bogatie de nuante. Bucurie de a trai.

E putin?

Follow your heart...

Indemnul de a ne urma inima. Il cunoastem cu totii. Il aplicam, insa? Cum il aplicam? Sau pare ceva prea plin de sentimentalism?

Ce stim despre inima noastra?

A fost considerata din vremuri stravechi drept sediul sufletului. Este locul identificarii cu Sine. Ducem mana la piept cand spunem „eu”, la fel, „juram cu mana pe inima” pentru a ne demonstra onestitatea. Este considerata, insa, si sediul emotiilor. De aceea, proiectam asupra ei o imagine conforma cu ceea ce credem noi ca sunt emotiile – partea cam sensibila din noi, usor de influentat si de dezechilibrat, astfel, nu prea indicat de ascultat...

Fiind in asa mare legatura cu emotiile, carora suntem invatati sa le desconsideram de multe ori importanta si intelesul, perceptia noastra asupra inimii urmeaza aceeasi conceptie limitata. La nivel psihologic o vedem ca pe ceva ce tine de sfera afectiva, cam neclara si instabila; la nivel fiziologic, anatomic, o vedem ca pe o pompa eficienta in a distribui sangele in intregul corp.

Insa, inima reprezinta mult mai mult decat stim si credem.

Studii extinse realizate in ultimii ani in jurul functionarii cardiace ne prezinta rezultate uimitoare, ce vor reusi cu siguranta sa pozitioneze inima in locul central a tot ceea ce inseamna fiintarea noastra.

Inima este mai mult decat o simpla pompa. Ea este, de fapt, „un centru complex si organizat de procesare a informatiilor, prezentand un creier propriu, functional, care comunica cu si influenteaza creierul cranian prin intermediul sistemului nervos, al celui hormonal, precum si prin intermediul altor cai. Aceste influente, provenite de la inima, afecteaza functionarea creierului si a majoritatii organelor interne, determinand astfel calitatea vietii”.(HeartMath Institute) De asemenea, cercetarile recente au evidentiat faptul ca inima actioneaza si ca o glanda endocrina, producand si secretand diferiti hormoni cu rol esential in echilibrul psiho-fizic.

Desi ne sfiim inca sa aducem impreuna si sa corelam termeni ce par a tine de discipline mai mult ezoterice (cum este cel de „energie”), cu teoriile si explicatiile din domeniul psihologiei si nu numai, devine din ce in ce mai evidenta necesitatea de a realiza ca nu putem extinde intelegerea fenomenelor vietii, fara a ne largi aria de perceptie si sistemele de referinta.

Astfel, nu se poate nega descoperirea ce plaseaza inima in rolul central al perceperii subtile a campurilor magnetice si a frecventelor energetice emanate din propria persoana si de catre cei din jur. Campul electro-magnetic al inimii, care este de 5000 de ori mai puternic decat cel generat de creier, actioneaza ca un sistem de receptie a multor informatii energetice provenite din noi si din exteriorul nostru. Aceste informatii sunt resimtite si traduse in sistemele interne drept emotii.

Este greu inca sa intelegem la ce ne ajuta simtirea emotiilor?

Cu ajutorul lor „culegem” date despre noi insine si despre ceilalti. Aceste date ne orienteaza mai departe si ne ghideaza catre a produce modificari in propriile programe de functionare psihica, mentala, energetica, pentru a atinge armonia si echilibrul interior.

Informatiile pe care inima, prin campul ei, le preia sunt transmise apoi creierului, unde se activeaza pattern-uri, adica scheme si cai deja formate si intarite, care ne vor coordona perceptiile, comportamentele, activitatea organelor interne si a proceselor mentale.

„Inima poate fi considerata o puternica poarta de intrare in reteaua de comunicare ce conecteaza corpul, mintea, emotiile si spiritul.”(HeartMath Institute)

Starile pozitive sunt reprezentate, la nivelul inimii, de o ritmicitate coerenta, iar cele negative, de o frecventa cardiaca mai dezorganizata.

Cu cat cunoastem mai bine modul in care functionam psihic, devenind atenti la ce anume din programele noastre mentale genereaza in noi anumite emotii, si invatam totodata sa descifram aceste emotii, cu atat vom reusi sa ne ghidam mai usor catre a schimba acele programe vechi, daca este cazul, si a construi unele care sunt in acord cu propria fiinta, cu profunzimile noastre, cu nevoile personale de crestere si evolutie, programe care ne vor permite sa traim intr-un mai mare echilibru fizic si psihic.

Starile de echilibru, centrare si armonie, ce produc coerenta interioara, ne amplifica si abilitatile empatice, reusind astfel sa discernem si sa decodam mai usor emotiile celor cu care interactionam.

Mediul emotional in care traim este foarte important pentru activarea, generarea si stabilizarea programelor care vor deveni in timp pattern-uri puternice si care ne vor calauzi de-a lungul vietii.

Ceea ce traim constant in interior ne predispune la a rezona mai mult si a amplifica frecventele emotionale de acelasi tip cu care intram in contact, adica emotii provenite de la ceilalti. De exemplu, atunci cand suntem tulburati, nu putem fi atat de receptivi la vibratiile pozitive, ale bucuriei, relaxarii, frumusetii... Insa nu este neaparat o solutie potrivita nici sa alergam cautand si generand superficial, mereu din exterior, emotii placute. Pentru ca, cea mai eficienta si constanta armonie ne este data de autogenerarea acestor emotii din interior, din propria fiinta, prin activarea si functionarea pe baza programelor (credinte si conceptii) ce sustin iubirea, increderea, siguranta, autenticitatea... Astfel, trairile pozitive vor fi un efect stabil al starii reale de bine, de curgere.

Inima nu ne minte, nu ne induce in eroare, ea doar primeste si transmite informatii vitale pentru orientarea proprie si pentru intelegerea a ceea ce se intampla in noi si in afara.

Cand sa ne incredem in inima noastra si sa o urmam? Cand invatam sa o ascultam cu adevarat. Cand incepem sa ne largim constiinta.