Autoritate, pedeapsa si drepturile noastre

Ce legatura se afla intre aceste notiuni?

Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit, remarcati?

Autoritatea reprezinta putere. De ce avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti, pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?

Oare pentru ca nu stim ca o detinem si atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne vor implini niciodata?

Oare acesta autoritate e ceea ce cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj emotional, de a spune nu in fata a orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?

Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate din partea persoanelor adulte din viata noastra.

De ce ar avea nevoie un parinte sa isi exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului? Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.

Pedeapsa se vrea a fi o incercare de corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea, ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?

Chiar si atunci cand pare sa functioneze si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine” superficial, bazat pe frica.

Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.

Pedeapsa afecteaza mult legatura dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata de cineva care il raneste in mod deliberat.

Impunerea, fortarea autoritatii asupra copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti, cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii personale, frustrare, agresivitate mascata, pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).

Avem nevoie apoi toata viata sa ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti, exact ca in copilarie.

Nu ne mai aflam de mult timp sub tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim, asupra incalcarii drepturilor noastre intime.

De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei puteri adevarate.

Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata, sanatoasa, este cea care  deriva doar din puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.

„Every human being is born into the world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need to maintain life, to love and to be loved.”

Primim ceea ce ne dorim?

Primim ceea ce avem cu adevarat nevoie? De fapt, stim sa cerem?

Primul loc de experimentare cu nevoile noastre ar fi mediul familial. Sosim in aceasta lume “echipati” cu tot felul de sisteme mai mult sau mai putin complexe, pe care este necesar sa le deslusim pentru a putea sa ne manifestam plenar, autentic, si pentru a ne crea vietile dorite.

Un astfel de sistem este si cel al nevoilor emotionale de baza. Implinirea lor in perioada copilariei ne asigura supravietuirea, cresterea, formarea unor „programe” interioare sanatoase, ce ne permit sa relationam deschis, sa fim in contact cu noi insine, sa ne exprimam puterea creatoare in toate zonele existentei noastre, sa invatam sa ne iubim, sa fim sinceri si sa avem incredere in noi.

Setul de nevoi afective primare s-ar putea reduce la a fi primit, recunoscut si constientizat ca valoare unica si la a-ti fi permisa expresia unicitatii tale. Orice impiedicare, deturnare si nerecunoastere a valorii fiintei proprii constituite premisele unei existente incomplete, tulburate interior, blocate pe anumite paliere, in care ne simtim mai degraba derutati de conflictele emotionale din noi si de frustrari carora nu le gasim intelesul.( Insa, intelesul este unul singur, este acela cu care nu vom putea face pact niciodata cu adevarat: nu esti in totalitate Tu.)

Nuantele acestor nevoi de baza se regasesc intr-o paleta larga de trairi – a fi iubit neconditionat, respectat, ascultat, sustinut, protejat, a nu fi expus la conflictele si emotiile intense ale adultilor din jur, a fi tratat drept, a fi in siguranta, a fi apreciat...

Setul acesta de nevoi afective este structura de la care vor porni diferite particularitati ale modului in care vom functiona. De implinirea lor adecvata vor depinde, mai departe, sanatatea, autenticitatea, relationarea cu ceilalti, convingerile dupa care ne ghidam si evolutia noastra.

Cand nevoile tale nu sunt auzite, intelese si implinite, mesajul pe care il primesti indirect si care iti va determina conturarea imaginii de sine este: „nu esti destul de important”.

Acest lucru se intampla deoarece, in ciuda exprimarii si a cererilor tale primitive, de copil, adultii aflati alaturi si care se ocupa de cresterea ta nu cunosc sau, mai degraba, nu mai recunosc limbajul emotional si nu deslusesc existenta clara a nevoilor afective.  Sfera lor emotionala este o zona destul de confuza si blocata demult, de cand si ei au trecut prin aceleasi situatii de neintelegere. Asa ca, de multe ori pot avea o tactica cu care se simt mai comfortabil – de deturnare a atentiei copilului de la adevaratele sale nevoi, oferindu-i altceva in schimb, ceea ce sunt ei in stare sa ofere. Astfel, un haos interior va genera un alt haos interior.

Cum sa te descurci cu nevoie tale cand nici nu stii care sunt, cand nu simti decat un gol, ceva care nu se umple complet, dar care nu iti este clar cu ce anume s-ar putea umple? De exemplu: nevoia de atentie, exprimata cateodata galagios de catre copil, poate primi foarte usor, drept substitut pentru rezolvare, ceva de mancare, o prajitura, o bomboana sau un refuz, o interdictie de a se mai manifesta, ori pur si simplu ignorare, dupa vechile obiceiuri de raspuns la tipetele sau plansul copilului: „nu-l bag in seama prea mult, sa nu-l rasfat, las’ ca-i trece...” Da, plansul si cererea vor trece, dar va ramane ceva: negarea nevoii reale. Sau se vor crea asocieri anormale intre nevoi si comportamente care nu au legatura cu implinirea acestora: nevoia de iubire si mancare, nevoia de apropiere si dependente, nevoia de manifestare a vulnerabilitatii si comportamentele ce ne pun in pericol, nevoia de atentie si cautarea succesului cu orice chip, nevoia de valorizare si shopping...

Lipsa cunoasterii si observarii in plan mai subtil a manifestarilor copilului, lipsa empatiei reale, ii face pe unii dintre noi sa nu inteleaga ce anume, ce nevoi exprima copilul prin comportamentele sale. Astfel, nevoia copilului de apropiere, de siguranta, aratata intr-un mod care il deranjeaza pe parinte, poate fi intampinata cu duritate si respingere. Plansul, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune a unui baietel pot fi retezate direct prin raspunsuri de genul: „esti mare, nu te mai smiorcai”, „esti baiat, nu poti plange si nu te poti alinta ca o fetita”.

Traiul constant intr-un mediu incarcat emotional, chiar conflictual, in care copilul, resimtind toate dispozitiile parintilor este obligat sa faca fata si sa incerce sa gestioneze niste stari care nu sunt ale lui si pe care nu le intelege, isi va forma convingerea ca haosul acela emotional este al lui, ca il defineste pe el. Va fi deturnat de la adevaratul sine si, mai tarziu, va cauta inconstient situatii relationale in care va experimenta exact aceleasi salate afective traite in copilarie. Aceasta este un tip de inchisoare des intalnit, din care simtim ca nu putem scapa – cum se face ca eu, care sunt deschis, vulnerabil, sensibil si am nevoie de intelegere, iubire, sustinere, pace, ajung in relatii generatoare de conflicte si de durere?

Cand nu ne cunoastem propriile nevoi, ne este greu sa le satisfacem, sa cerem clar ceea ce ne dorim, sa cautam ceea ce ne-ar implini.

Invatam devreme cum sa acoperim mai mult si cum sa nu intelegem informatiile importante despre noi insine. Asta, pentru ca, la inceputul vietii noastre, avem nevoie sa se afle langa noi niste „ghizi” experimentati care sa ne dezvaluie ceea ce nu cunoastem inca, niste persoane cu o intelepciune, constiinta si empatie deosebite, care sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa ne descoperim.

In functie de ceea ce am primit acasa drept raspuns de satisfacere a nevoilor noastre, vom folosi si noi in continuare metode mai mult sau mai putin nepotrivite de cerere. Printre acestea: „am nevoie de afectiune, dar eu fac pe durul”, „am nevoie de intelegere, dar am mereu o atitudine critica si atac”, „am nevoie de atentie, dar ajung in comportamente exagerate ce ii pun pe fuga pe ceilalti de langa mine sau ma arat smecher”, „mi-e dor, dar fac pe insensibilul”, „doresc apropierea fata de cineva, dar ma retrag in carapace de teama respingerii”...

Cum am putea sa primim astfel ceea ce avem nevoie cu adevarat, cand nici noi insine nu ne recunoastem si nu ne acceptam trairile si necesitatile?

Ne afecteaza ca avem parte de lucruri pe care nu le dorim si ne straduim intens sa gasim tot felul de modalitati prin care sa obtinem ceea ce vrem, insa, de multe ori, nu merge... La o privire mai profunda am observa legaturile dintre experientele vechi, ramase in inconstient, si care, in prezent, ne determina orientarea prin viata.

Un exemplu legat de indisponibilitatea afectiva: deoarece am avut, natural, o foarte mare nevoie de apropiere si conectare cu cineva, in copilaria mica, iar acel cineva ori a raspuns cu lipsa de intelegere ori a fost absent fizic sau psihic, avem tendinta sa perpetuam modelul si, oricat de imensa va ramane nevoia noastra de iubire autentica si de conectare si oricat vom cauta constient sa o reparam, surprinzator, vom intra in relatie tot cu persoane indisponibile emotional, care chiar pe aceasta nevoie nu ne pot ajuta sa ne-o satisfacem... Avem de foarte multe ori inclinatia de a ne formula cererile specifice nevoilor noastre exact in fata persoanelor ce nu pot sa ne ofere ceea ce am avea nevoie. Oare de ce?

Implinirea nevoilor nu consta doar intr-un sentiment de bine, de satisfactie, ci ne deschide porti catre a experimenta si exprima aspecte diferite ale propriei fiinte. Cand suntem intr-o relatie in care putem comunica usor, cand simtim din partea cuiva un sentiment de valorizare si relaxarea ca putem fi noi insine, avem posibilitatea sa accesam mult mai usor zone din noi bogate si latente, potentiale neexplorate... La fel, cu un astfel de sprijin, vom afla cum sa ne stabilizam afectiv si cum sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, fara sa ne agatam continuu in cautari disperate de satisfacere.

Cu siguranta sunt multe raspunsuri de descoperit in noi, daca vom alege sa punem intrebarile.

Despre noi... copiii

Pentru ca doresc sa orientez atentia intr-un mod serios asupra aspectelor legate de copilaria noastra, asupra importantei si influentei majore a tot ceea ce traim in aceasta perioada a vietii pentru intreg viitorul nostru, va ofer niste repere exprimate foarte clar de o psihoterapeuta renumita – ce a sustinut prin activitatea sa indelungata dreptul copilului de a fi recunoscut, inteles, protejat, respectat si valorizat ca fiinta unica, independenta si vulnerabila – Alice Miller.

·       „Toti copiii sunt nascuti pentru a se dezvolta, a creste, a trai, a iubi si a-si articula nevoile si emotiile in scopul auto-protejarii.

·       Pentru dezvoltarea lor, copiii au nevoie de respectul si protectia adultilor care sa ii ia in serios, sa ii iubeasca si sa ii ajute sincer sa se orienteze in lume si in viata.

·       Cand aceste nevoi vitale sunt frustrate, iar copiii sunt, in schimb, abuzati de dragul nevoilor adultilor, fiind exploatati, batuti, pedepsiti, manipulati, neglijati, neascultati sau dezamagiti, fara interventia niciunui martor, atunci integritatea lor va fi afectata grav si pe termen lung.

·       Rectiile normale la asemenea rani sunt furia si durerea; dar, din moment ce copiilor ce cresc intr-un semenea mediu le este interzis sa isi exprime furia si din moment ce ar fi de neindurat pentru ei sa isi traiasca durerea in singuratate si neintelegere, vor fi nevoiti sa isi ignore si sa isi reprime emotiile si toate amintirile legate de traume si sa ii idealizeze pe cei vinovati de asemenea abuzuri. Mai tarziu, nu vor mai avea nici o amintire despre ce li s-a intamplat.

·       Disociate de cauzele originale, sentimentele de ura, neputinta, disperare, dorinta nesatisfacuta, anxietate si durere isi vor gasi expresia in acte distructive orientate impotriva altora (comportamente criminale) sau impotriva lor insile (dependenta de droguri, alcoolism, prostitutie, tulburari psihice, suicid).

·       Cand aceste persoane devin parinti, deseori vor directiona acte de razbunare impotriva nedreptatilor suferite in copilarie asupra propriilor copii, pe care ii vor folosi drept tapi ispasitori. Este tragic faptul ca, din necunoastere, parintii isi bat copiii, pentru a scapa de emotiile legate de felul in care au fost tratati ei insisi in copilarie de catre proprii parinti. (Aceste aspecte si motivele reale ale comportamentelor scapa de obicei nivelului constient.)

·       Daca copiii maltratati nu devin criminali sau bolnavi mental, este esential, ca macar o data in viata lor sa intre in contact cu o persoana care stie fara nici un dubiu, ca mediul familial, si nu copilul neputincios, batut, este de vina si sa ii sprijine in recunoasterea acestui lucru.

·       In realitate si in mod natural, copiii tind sa se invinovateasca pe ei insisi pentru cruzimea parintilor si sa ii absolve pe acestia de orice responsabilitate.

·       In ultimii ani s-a putut dovedi, datorita noilor metode terapeutice, faptul ca experientele traumatice din copilarie, reprimate, sunt stocate in interiorul corpului si, desi raman inconstiente, isi exercita influenta chiar si la maturitate.

·       Abuzul asupra copiilor se manifesta in multe forme, incluzand si pe aceasta: le dam sarcina copiilor, inca de la nastere, iar mai tarziu prin toata educatia, sa ne respecte, sa ne iubeasca, sa ne cinsteasca, sa reuseasca performante pentru noi, sa ne satisfaca ambitiile, pe scurt, sa ne dea tot ceea ce ne-au refuzat parintii nostri.

·       Cruzimea parinteasca nu se caracterizeaza intotdeauna prin bataie, ci mai ales prin lipsa de daruire prietenoasa, prin lipsa de comunicare, prin ignorarea nevoilor copilului si durerii psihice a acestuia, prin pedepse fara noima, perverse, prin abuzuri sexuale, emotionale, prin exploatarea iubirii sale neconditionate, prin santajul emotional, prin distrugerea sentimentului demnitatii si prin nenumaratele forme de exercitare a puterii. Copilul tolereaza absurditatile parintilor pentru ca le considera normale si pentru ca nu se poate apara de ele. Ei isi pun toata increderea si speranta in mainile adultilor ale caror comportamente, oricat de dureroase, strivitoare si absurde sunt, vor fi privite drept dovezi de iubire.

·       Oamenii a caror integritate nu a fost afectata in copilarie, care au fost protejati, respectati si tratati cu sinceritate si seriozitate de catre parinti vor fi in adolescenta si la maturitate inteligenti, deschisi, empatici, sensibili. Se vor bucura de viata si nu vor simti nevoia inconstienta sa isi produca suferinta lor si altora. Isi vor folosi puterea sa se apere, dar fara sa atace. Si nu vor putea face altfel decat sa respecte si sa protejeze la randul lor pe cei mai slabi ca ei, adica si pe proprii copii, pentru ca asta este ceea ce au invatat din experienta lor timpurie.

·       Un om care nu se poate aprecia, care nu se poate respecta, care nu isi permite propria creativitate si relaxare, care se autosaboteaza constant, nu face asta de bunavoie. Blocajele lui sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie sa o cunoasca cat mai exact posibil, trebuie sa o cunoasca din punct de vedere emotional, pentru a intelege cum a devenit asa cum este.” Si a incepe sa se elibereze.

Pe scurt, am incercat sa adun cateva informatii si sa formulez un material de reflectie... In acelasi scop sunt si intrebarile urmatoare:

Ce m-a chinuit in copilarie? Ce nu mi-am dat voie sa simt? Care era tonul afectiv predominant in care se desfasura viata mea zilnica?

Inconstientul

Atat de departe de constiinta noastra si, totusi, atat de aproape. Prietenul si dusmanul nostru deopotriva...

Chiar daca s-a relevat prezenta inconstientului in structura noastra psihica de foarte mult timp, avem inca tendinta de a-l evita cam in orice abordare legata de expresia fiintei noastre. Credem si vrem ca totul sa se bazeze pe fapte reale, aici si acum. Doar asta conteaza. Restul, trecutul, nu are nici o importanta. Oare?

Avem, de fapt, nevoie sa credem acest lucru, pentru a ne mentine iluzia de control asupra vietii noastre. Insa, a crede ca suntem in control peste ceva ce nici macar nu cunoastem inseamna sa ramanem in limitare si ignoranta. Din pacate, nu realizam ca, doar aducand lumina in zona aceasta necunoscuta, ascunsa, aflata in umbra, ne putem largi constiinta si putem capata in acelasi timp autonomia dorita si capacitatea de a ne lua in stapanire propria viata.

Pastrator al istoriei noastre (si nu doar de cand avem capacitatea redarii primelor amintiri, ci de mult mai devreme, poate chiar de cand ne aflam ca si intentie mai mult sau mai putin constienta in mintea si sufletul celor care ne-au adus pe lume), inconstientul este un rezervor urias de informatie care asteapta sa ne ofere multele piese de puzzle ce ne lipsesc, pentru a intregi cea mai importanta imagine pentru noi: a noastra. Fara completare si fara continuitate in povestea noastra, traim fragmentat, cu imposibilitatea de a intelege legaturile dintre prezent si trecut, cu incapacitatea de a ne intregi, de a ne cunoaste, de a invata, de a transforma ceva in noi cu adevarat.

Ce procent din viata noastra de zi cu zi credem ca ar reprezenta functionarea constienta? Probabil, ni se pare ca peste 90%, desi procentul e in realitate invers. Doar noi suntem cei care actionam, gandim, simtim continuu si nimeni altcineva in locul nostru. Dar ce sunt, atunci, starile pe care le simtim a N-a oara cand ajungem si in prezent in situatii, fata de cineva pe care il investim cu putere, asemanatoare cu cele in care, de exemplu, tata ne certa sau isi impunea totalitarist punctul de vedere, ce se intampla atunci cand ne trezim, fara sa ne dam seama, in acelasi tip de relationare disfunctionala, in acelasi gen de conflicte, in neputinta copilareasca de a gasi solutii pentru rezolvare  problemelor, in comportamente fata de copiii nostri identice cu cele ale propriilor parinti, in autosabotari ale implinirii nevoilor noastre afective? Ne intrebam vreodata „oare de unde vine asta si de ce?”, avand totodata deschiderea, dorinta si curajul sa si aflam raspunsul?

Sesizam probabil, de multe ori, ca ceva „iese” din noi, fara aportul nostru constient, si se manifesta ca si cand acea parte ar fi de fapt in control total asupra noastra. Si ne straduim, apoi, neplacandu-ne aceste efecte, sa urmam exercitii, sfaturi, autosugestii, gandire pozitiva, antrenamente de toate felurile, poate-poate vom potoli cumva "monstrii" din adancuri.

Ne gandim: ”acum sunt adult”. „Situatia asta o pot gestiona”, desi ni se inmoaie picioarele, „pot sa vorbesc si sa-mi sustin punctul de vedere”, desi suntem pe punctul de a lesina de teama sau de a ne infuria si izbucni agresiv, „pot avea partenerul pe care mi-l doresc”, desi in ascuns inca avem convingerea ca nu meritam sa fim ibiti, „pot sa iau o pauza de la treburile zilnice”, desi timpul petrecut in pauza ne nelinisteste si mai mult, pentru ca nu ne permitem relaxare...

De unde vin, totusi, toate acestea? Lanturi mici sau mari si scheme diverse ce ne tin prizonieri cu subtilitate...

Pana la varsta de 6 – 7 ani creierul copiilor functioneaza predominant intr-un registru de unde (delta, teta, alfa) specific relaxarii, reveriei, starii aproape hipnotice, in care planul imaginatiei si cel real se intrepatrund, permitand in cel mai mare grad influentarea, inductia, programarea directa; aceasta se datoreaza si faptului ca pana la aceasta varsta nu se manifesta gandirea critica. Ne adresam, astfel, direct inconstientului copiilor nostri.

Felul in care copiii receptioneaza si transforma sugestiile primite din partea parintilor (nu ma refer aici doar la: „ce bun si frumos esti!”, „ce incapabil esti!”, adica sugestii verbale, ci la toate comportamentele si modalitatile de perceptie si de raportare a acestora la lume si la proprii copii) sunt intr-adevar unice, fiind influentate si de zestrea copilului, de temperament, de tonusul energetic si alti factori. Toate aceste tipuri comportamentale ale adultilor pe care le preluam, precum si emotiile traite in copilarie, creeaza niste programe mentale, niste credinte adanci, ce vor coordona viata noastra dintr-un plan ce ne scapa. Cel al inconstientului. Programele odata formate si folosite constant cu greu se pot remodela sau inlocui cu altceva daca vor ramane pentru totdeauna ascunse constiintei.

Informatiile din inconstient sunt inlantuite intre ele, ca panza de paianjen. Ele nu pot fi insa atat de usor accesate, fara o orientare spre noi insine, fara cautarea de a descoperi si a intelege. Putem observa in plan real efectele acestor continuturi si programe inconstiente: emotii, senzatii fizice, imagini, simptome, vise, atasamente excesive, situatii repetitive, ganduri obsedante, comportamente de autosabotare...

Invatand cum sa le „apucam”, reusim sa intelegem si asocierile dintre ele, lucru ce va duce la o mai mare coerenta si continuitate intre trairi, ganduri, comportamente, trecut, prezent; ceea ce ne va deschide constiinta mai mult si ne va permite sa vedem cum totul se leaga si capata sens, ca o imagine ce se intregeste treptat.

Desi ne este greu sa acceptam, viata noastra nu este controlata, asa cum ne imaginam, de intentiile si dorintele noastre constiente. Cand mintea constienta e mereu ocupata cu ceva, nu mai observam comportamentele noastre programate. Si, din moment ce suntem in general orbiti de influenta acestora, ne credem in mod natural victime ale unor forte externe.

Cu cat aducem mai multa lumina in inconstient, prin cunoastere, introspectie si constientizare, cu atat vom capata o mai mare libertate si independenta in a ne modela viata dupa cum dorim. Pentru ca, altfel, nu putem schimba, debloca sau depasi ceva ce ne este total necunoscut.

Inconstientul ne poate fi prieten pe calea cresterii noastre, in masura in care cooperam cu el si ne folosim inteligent de resursele pe care ni le pune la dispozitie, deoarece, pe langa istorii si momente traite pe care avem nevoie sa le stim ca sa le integram, el contine si potentialele noastre aflate in stare latenta.

A aduce lumina constiintei in inconstient, inseamna a ne elibera de ceea ce este blocat si invechit si a ne bucura de bogatii despre care habar nu avem.