Follow your heart...

Indemnul de a ne urma inima. Il cunoastem cu totii. Il aplicam, insa? Cum il aplicam? Sau pare ceva prea plin de sentimentalism?

Ce stim despre inima noastra?

A fost considerata din vremuri stravechi drept sediul sufletului. Este locul identificarii cu Sine. Ducem mana la piept cand spunem „eu”, la fel, „juram cu mana pe inima” pentru a ne demonstra onestitatea. Este considerata, insa, si sediul emotiilor. De aceea, proiectam asupra ei o imagine conforma cu ceea ce credem noi ca sunt emotiile – partea cam sensibila din noi, usor de influentat si de dezechilibrat, astfel, nu prea indicat de ascultat...

Fiind in asa mare legatura cu emotiile, carora suntem invatati sa le desconsideram de multe ori importanta si intelesul, perceptia noastra asupra inimii urmeaza aceeasi conceptie limitata. La nivel psihologic o vedem ca pe ceva ce tine de sfera afectiva, cam neclara si instabila; la nivel fiziologic, anatomic, o vedem ca pe o pompa eficienta in a distribui sangele in intregul corp.

Insa, inima reprezinta mult mai mult decat stim si credem.

Studii extinse realizate in ultimii ani in jurul functionarii cardiace ne prezinta rezultate uimitoare, ce vor reusi cu siguranta sa pozitioneze inima in locul central a tot ceea ce inseamna fiintarea noastra.

Inima este mai mult decat o simpla pompa. Ea este, de fapt, „un centru complex si organizat de procesare a informatiilor, prezentand un creier propriu, functional, care comunica cu si influenteaza creierul cranian prin intermediul sistemului nervos, al celui hormonal, precum si prin intermediul altor cai. Aceste influente, provenite de la inima, afecteaza functionarea creierului si a majoritatii organelor interne, determinand astfel calitatea vietii”.(HeartMath Institute) De asemenea, cercetarile recente au evidentiat faptul ca inima actioneaza si ca o glanda endocrina, producand si secretand diferiti hormoni cu rol esential in echilibrul psiho-fizic.

Desi ne sfiim inca sa aducem impreuna si sa corelam termeni ce par a tine de discipline mai mult ezoterice (cum este cel de „energie”), cu teoriile si explicatiile din domeniul psihologiei si nu numai, devine din ce in ce mai evidenta necesitatea de a realiza ca nu putem extinde intelegerea fenomenelor vietii, fara a ne largi aria de perceptie si sistemele de referinta.

Astfel, nu se poate nega descoperirea ce plaseaza inima in rolul central al perceperii subtile a campurilor magnetice si a frecventelor energetice emanate din propria persoana si de catre cei din jur. Campul electro-magnetic al inimii, care este de 5000 de ori mai puternic decat cel generat de creier, actioneaza ca un sistem de receptie a multor informatii energetice provenite din noi si din exteriorul nostru. Aceste informatii sunt resimtite si traduse in sistemele interne drept emotii.

Este greu inca sa intelegem la ce ne ajuta simtirea emotiilor?

Cu ajutorul lor „culegem” date despre noi insine si despre ceilalti. Aceste date ne orienteaza mai departe si ne ghideaza catre a produce modificari in propriile programe de functionare psihica, mentala, energetica, pentru a atinge armonia si echilibrul interior.

Informatiile pe care inima, prin campul ei, le preia sunt transmise apoi creierului, unde se activeaza pattern-uri, adica scheme si cai deja formate si intarite, care ne vor coordona perceptiile, comportamentele, activitatea organelor interne si a proceselor mentale.

„Inima poate fi considerata o puternica poarta de intrare in reteaua de comunicare ce conecteaza corpul, mintea, emotiile si spiritul.”(HeartMath Institute)

Starile pozitive sunt reprezentate, la nivelul inimii, de o ritmicitate coerenta, iar cele negative, de o frecventa cardiaca mai dezorganizata.

Cu cat cunoastem mai bine modul in care functionam psihic, devenind atenti la ce anume din programele noastre mentale genereaza in noi anumite emotii, si invatam totodata sa descifram aceste emotii, cu atat vom reusi sa ne ghidam mai usor catre a schimba acele programe vechi, daca este cazul, si a construi unele care sunt in acord cu propria fiinta, cu profunzimile noastre, cu nevoile personale de crestere si evolutie, programe care ne vor permite sa traim intr-un mai mare echilibru fizic si psihic.

Starile de echilibru, centrare si armonie, ce produc coerenta interioara, ne amplifica si abilitatile empatice, reusind astfel sa discernem si sa decodam mai usor emotiile celor cu care interactionam.

Mediul emotional in care traim este foarte important pentru activarea, generarea si stabilizarea programelor care vor deveni in timp pattern-uri puternice si care ne vor calauzi de-a lungul vietii.

Ceea ce traim constant in interior ne predispune la a rezona mai mult si a amplifica frecventele emotionale de acelasi tip cu care intram in contact, adica emotii provenite de la ceilalti. De exemplu, atunci cand suntem tulburati, nu putem fi atat de receptivi la vibratiile pozitive, ale bucuriei, relaxarii, frumusetii... Insa nu este neaparat o solutie potrivita nici sa alergam cautand si generand superficial, mereu din exterior, emotii placute. Pentru ca, cea mai eficienta si constanta armonie ne este data de autogenerarea acestor emotii din interior, din propria fiinta, prin activarea si functionarea pe baza programelor (credinte si conceptii) ce sustin iubirea, increderea, siguranta, autenticitatea... Astfel, trairile pozitive vor fi un efect stabil al starii reale de bine, de curgere.

Inima nu ne minte, nu ne induce in eroare, ea doar primeste si transmite informatii vitale pentru orientarea proprie si pentru intelegerea a ceea ce se intampla in noi si in afara.

Cand sa ne incredem in inima noastra si sa o urmam? Cand invatam sa o ascultam cu adevarat. Cand incepem sa ne largim constiinta.

Observatorul... din noi

„Nothing exists until or unless it is observed.”

Ai privit vreodata cu adevarat prin ochii sufletului tau? Prin ochii aceia patrunzatori, care vad adevarul si substanta dincolo de aparentele imediate. Prin ochii aceia care nu pot fi mintiti de explicatii puerile si de exprimarea a orice altceva in afara autenticitatii.

Cine priveste oare prin ochii nostri? Cine este, de fapt, observatorul real? Si credem cumva ca acest observator are nevoie, pentru a percepe, de ajutorul pupilelor noastre fizice?

Pe parcursul anilor ne-am antrenat in mod sustinut capacitatea de observare. Insa, in special de observare a realitatii inconjuratoare. Astfel, ne-am consolidat, cu siguranta, un observator vigilent – cel al personalitatii noastre. Care isi face treaba din plin. Cum altfel am mai gasi repere despre noi insine fara acesta, fara atatea comparatii, judecati, analize? Cine altcineva ne-ar mai ajuta sa vedem daca suntem mai frumoase sau mai destepte decat colega, mai priceputi decat colegul, mai de succes decat amicii, mai „evoluati” decat cei de langa noi?

Suntem intr-o preocupare constanta de a ne defini si valida in functie de nenumaratele criterii exterioare, pe care, cu o grija deosebita, societatea se straduieste sa le inmulteasca si sa ni le aduca in prim plan.

Observam, oservam, observam. Asa cum suntem obisnuiti. Cu simt critic.

Mai exista insa si o alta modalitate de a observa? Cand rolul observatorului este preluat de catre sufletul nostru, percepem in cu totul alt fel. Ne observam in primul rand pe noi insine, cu atentie, cu interes, cu compasiune: ceea ce simtim, ceea ce gandim, ceea ce vine din noi cu sinceritate si ne bate la portile inimii, nevoile, dorintele noastre cele mai intime, amintirile ascunse de mult. Le devenim martori si le primim in constiinta pentru a le lasa sa ne invete lucruri nestiute despre noi, pentru a le lasa sa ne aduca adevarata validare, cea izvorata din interior si bazata pe insasi simtirea autentica, singura in care ar trebui sa ne incredem.

Bineinteles, nu putem scapa nici in cazul acesta, privind observatorul nostru interior, de „exercitiu”, de exersare. O exersare necesar sa fie inceputa de timpuriu. Cu cat suntem mai autentic vazuti, recunoscuti si validati, cu atat ne vom activa si noi, in grad mai mare, privirea provenita din adancul sufletului, pentru a o indrepta asupra noastra si asupra celorlalti.

Privirea observatorului nostru adevarat nu judeca, nu critica, ci trece dincolo de straturile groase ale falsului Eu pe care l-am construit, pentru a ne revela ceea ce ferim chiar si de noi insine, miezul real, intelesuri si sensuri ingropate, frumusetea si fragillitatea, deopotriva cu neputinta si ranile. Si facand asta, martorul nostru interior incearca cumva sa ne ajute sa scoatem la suprafata, in lumina, ceea ce am acoperit si am invatat sa pastram cu frica, inlantuite de legile si regulile stupide ale lumii, multele trairi si continuturi afective provenite din istoriile noastre de viata, din nevoile noastre mai mult sau mai putin implinite si nu numai.

Aceasta privire agera si plina de sinceritate poate ajunge direct si in inima celui de langa noi. Strapunge ziduri de aparare, straturi superficiale, si rascoleste prin cotloanele prafuite, prin locurile interioare neumblate sau ascunse, printre bogatiile nestiute, pentru a scoate la iveala nucleul de adevar propriu.

Cand sufletul din mine, vede sufletul din tine... ce alta privire, legatura si comunicare mai reala ar putea sa existe?

Deci, cui alegem sa ii oferim rolul de observator?

Autoritate, pedeapsa si drepturile noastre

Ce legatura se afla intre aceste notiuni?

Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit, remarcati?

Autoritatea reprezinta putere. De ce avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti, pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?

Oare pentru ca nu stim ca o detinem si atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne vor implini niciodata?

Oare acesta autoritate e ceea ce cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj emotional, de a spune nu in fata a orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?

Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate din partea persoanelor adulte din viata noastra.

De ce ar avea nevoie un parinte sa isi exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului? Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.

Pedeapsa se vrea a fi o incercare de corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea, ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?

Chiar si atunci cand pare sa functioneze si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine” superficial, bazat pe frica.

Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.

Pedeapsa afecteaza mult legatura dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata de cineva care il raneste in mod deliberat.

Impunerea, fortarea autoritatii asupra copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti, cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii personale, frustrare, agresivitate mascata, pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).

Avem nevoie apoi toata viata sa ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti, exact ca in copilarie.

Nu ne mai aflam de mult timp sub tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim, asupra incalcarii drepturilor noastre intime.

De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei puteri adevarate.

Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata, sanatoasa, este cea care  deriva doar din puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.

„Every human being is born into the world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need to maintain life, to love and to be loved.”

Primim ceea ce ne dorim?

Primim ceea ce avem cu adevarat nevoie? De fapt, stim sa cerem?

Primul loc de experimentare cu nevoile noastre ar fi mediul familial. Sosim in aceasta lume “echipati” cu tot felul de sisteme mai mult sau mai putin complexe, pe care este necesar sa le deslusim pentru a putea sa ne manifestam plenar, autentic, si pentru a ne crea vietile dorite.

Un astfel de sistem este si cel al nevoilor emotionale de baza. Implinirea lor in perioada copilariei ne asigura supravietuirea, cresterea, formarea unor „programe” interioare sanatoase, ce ne permit sa relationam deschis, sa fim in contact cu noi insine, sa ne exprimam puterea creatoare in toate zonele existentei noastre, sa invatam sa ne iubim, sa fim sinceri si sa avem incredere in noi.

Setul de nevoi afective primare s-ar putea reduce la a fi primit, recunoscut si constientizat ca valoare unica si la a-ti fi permisa expresia unicitatii tale. Orice impiedicare, deturnare si nerecunoastere a valorii fiintei proprii constituite premisele unei existente incomplete, tulburate interior, blocate pe anumite paliere, in care ne simtim mai degraba derutati de conflictele emotionale din noi si de frustrari carora nu le gasim intelesul.( Insa, intelesul este unul singur, este acela cu care nu vom putea face pact niciodata cu adevarat: nu esti in totalitate Tu.)

Nuantele acestor nevoi de baza se regasesc intr-o paleta larga de trairi – a fi iubit neconditionat, respectat, ascultat, sustinut, protejat, a nu fi expus la conflictele si emotiile intense ale adultilor din jur, a fi tratat drept, a fi in siguranta, a fi apreciat...

Setul acesta de nevoi afective este structura de la care vor porni diferite particularitati ale modului in care vom functiona. De implinirea lor adecvata vor depinde, mai departe, sanatatea, autenticitatea, relationarea cu ceilalti, convingerile dupa care ne ghidam si evolutia noastra.

Cand nevoile tale nu sunt auzite, intelese si implinite, mesajul pe care il primesti indirect si care iti va determina conturarea imaginii de sine este: „nu esti destul de important”.

Acest lucru se intampla deoarece, in ciuda exprimarii si a cererilor tale primitive, de copil, adultii aflati alaturi si care se ocupa de cresterea ta nu cunosc sau, mai degraba, nu mai recunosc limbajul emotional si nu deslusesc existenta clara a nevoilor afective.  Sfera lor emotionala este o zona destul de confuza si blocata demult, de cand si ei au trecut prin aceleasi situatii de neintelegere. Asa ca, de multe ori pot avea o tactica cu care se simt mai comfortabil – de deturnare a atentiei copilului de la adevaratele sale nevoi, oferindu-i altceva in schimb, ceea ce sunt ei in stare sa ofere. Astfel, un haos interior va genera un alt haos interior.

Cum sa te descurci cu nevoie tale cand nici nu stii care sunt, cand nu simti decat un gol, ceva care nu se umple complet, dar care nu iti este clar cu ce anume s-ar putea umple? De exemplu: nevoia de atentie, exprimata cateodata galagios de catre copil, poate primi foarte usor, drept substitut pentru rezolvare, ceva de mancare, o prajitura, o bomboana sau un refuz, o interdictie de a se mai manifesta, ori pur si simplu ignorare, dupa vechile obiceiuri de raspuns la tipetele sau plansul copilului: „nu-l bag in seama prea mult, sa nu-l rasfat, las’ ca-i trece...” Da, plansul si cererea vor trece, dar va ramane ceva: negarea nevoii reale. Sau se vor crea asocieri anormale intre nevoi si comportamente care nu au legatura cu implinirea acestora: nevoia de iubire si mancare, nevoia de apropiere si dependente, nevoia de manifestare a vulnerabilitatii si comportamentele ce ne pun in pericol, nevoia de atentie si cautarea succesului cu orice chip, nevoia de valorizare si shopping...

Lipsa cunoasterii si observarii in plan mai subtil a manifestarilor copilului, lipsa empatiei reale, ii face pe unii dintre noi sa nu inteleaga ce anume, ce nevoi exprima copilul prin comportamentele sale. Astfel, nevoia copilului de apropiere, de siguranta, aratata intr-un mod care il deranjeaza pe parinte, poate fi intampinata cu duritate si respingere. Plansul, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune a unui baietel pot fi retezate direct prin raspunsuri de genul: „esti mare, nu te mai smiorcai”, „esti baiat, nu poti plange si nu te poti alinta ca o fetita”.

Traiul constant intr-un mediu incarcat emotional, chiar conflictual, in care copilul, resimtind toate dispozitiile parintilor este obligat sa faca fata si sa incerce sa gestioneze niste stari care nu sunt ale lui si pe care nu le intelege, isi va forma convingerea ca haosul acela emotional este al lui, ca il defineste pe el. Va fi deturnat de la adevaratul sine si, mai tarziu, va cauta inconstient situatii relationale in care va experimenta exact aceleasi salate afective traite in copilarie. Aceasta este un tip de inchisoare des intalnit, din care simtim ca nu putem scapa – cum se face ca eu, care sunt deschis, vulnerabil, sensibil si am nevoie de intelegere, iubire, sustinere, pace, ajung in relatii generatoare de conflicte si de durere?

Cand nu ne cunoastem propriile nevoi, ne este greu sa le satisfacem, sa cerem clar ceea ce ne dorim, sa cautam ceea ce ne-ar implini.

Invatam devreme cum sa acoperim mai mult si cum sa nu intelegem informatiile importante despre noi insine. Asta, pentru ca, la inceputul vietii noastre, avem nevoie sa se afle langa noi niste „ghizi” experimentati care sa ne dezvaluie ceea ce nu cunoastem inca, niste persoane cu o intelepciune, constiinta si empatie deosebite, care sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa ne descoperim.

In functie de ceea ce am primit acasa drept raspuns de satisfacere a nevoilor noastre, vom folosi si noi in continuare metode mai mult sau mai putin nepotrivite de cerere. Printre acestea: „am nevoie de afectiune, dar eu fac pe durul”, „am nevoie de intelegere, dar am mereu o atitudine critica si atac”, „am nevoie de atentie, dar ajung in comportamente exagerate ce ii pun pe fuga pe ceilalti de langa mine sau ma arat smecher”, „mi-e dor, dar fac pe insensibilul”, „doresc apropierea fata de cineva, dar ma retrag in carapace de teama respingerii”...

Cum am putea sa primim astfel ceea ce avem nevoie cu adevarat, cand nici noi insine nu ne recunoastem si nu ne acceptam trairile si necesitatile?

Ne afecteaza ca avem parte de lucruri pe care nu le dorim si ne straduim intens sa gasim tot felul de modalitati prin care sa obtinem ceea ce vrem, insa, de multe ori, nu merge... La o privire mai profunda am observa legaturile dintre experientele vechi, ramase in inconstient, si care, in prezent, ne determina orientarea prin viata.

Un exemplu legat de indisponibilitatea afectiva: deoarece am avut, natural, o foarte mare nevoie de apropiere si conectare cu cineva, in copilaria mica, iar acel cineva ori a raspuns cu lipsa de intelegere ori a fost absent fizic sau psihic, avem tendinta sa perpetuam modelul si, oricat de imensa va ramane nevoia noastra de iubire autentica si de conectare si oricat vom cauta constient sa o reparam, surprinzator, vom intra in relatie tot cu persoane indisponibile emotional, care chiar pe aceasta nevoie nu ne pot ajuta sa ne-o satisfacem... Avem de foarte multe ori inclinatia de a ne formula cererile specifice nevoilor noastre exact in fata persoanelor ce nu pot sa ne ofere ceea ce am avea nevoie. Oare de ce?

Implinirea nevoilor nu consta doar intr-un sentiment de bine, de satisfactie, ci ne deschide porti catre a experimenta si exprima aspecte diferite ale propriei fiinte. Cand suntem intr-o relatie in care putem comunica usor, cand simtim din partea cuiva un sentiment de valorizare si relaxarea ca putem fi noi insine, avem posibilitatea sa accesam mult mai usor zone din noi bogate si latente, potentiale neexplorate... La fel, cu un astfel de sprijin, vom afla cum sa ne stabilizam afectiv si cum sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, fara sa ne agatam continuu in cautari disperate de satisfacere.

Cu siguranta sunt multe raspunsuri de descoperit in noi, daca vom alege sa punem intrebarile.