La intalnire cu Tine



„Our inability to see our beauty doesn’t suggest in the slightest that beauty is not there.”

„You gaze at your reflection in a mirror without seeing that you are beautiful, unique, perfect. When will you see that?”

In noi se afla o dorinta. Nerostita. Negandita. Neinteleasa. Doar simtita. Ce ne impinge intr-o cautare a ceva fara nume. Nu ii putem atribui o eticheta mentala, decat o senzatie, un sentiment. Sentimentul de "ajungere acasa”. Sentimentul ca, in sfarsit, ai ajuns in locul ce iti permite sa te relaxezi cu adevarat, sa te opresti si sa te inunzi cu bucuria ca nu mai ai nimic de demonstrat. Decat de existat. Dorinta aceasta nerostita este dorinta de a ne conecta cu esenta noastra. Ii stim gustul cumva dintotdeauna si nimic nu ne poate pacali. Odihnirea in acea stare de pace, echilibru si continere sigura nu poate fi confundata cu nimic altceva. Si ea provine din regasirea de Sine.

Nu ne vorbeste, insa, nimeni despre aceasta dorinta. De aceea, nu stim sa o reperam prea bine inauntrul nostru. Si ramane doar ca o tanjire dupa ceva nedefinit, dar care stim ca ne va aduce linistea. Asa ca, pornim in cautare, de multe ori intr-o cautare inconstienta, framantandu-ne si scotocind prin cele mai felurite locuri din afara noastra. Poate o relatie noua de prietenie, poate un alt hobby, poate un copil, poate o casa sau o noua achizitie, poate un partener diferit, poate..., poate... ceva ne va aduce implinirea aceea, sentimentul inegalabil de gasire sau re-gasire.

Am putea sa acceptam oare ca raspunsul acestei framantari se afla, de fapt, intr-un gest atat de simplu precum oglindirea? Pare greu de crezut, pentru ca ne aflam, de cand ne nastem, intr-un fel de joc format dintr-un spatiu plin de oglinzi. Mai mult sau mai putin tulburi, cu grade mai mari sau mai mici de distorsionare. Si tot ce facem intreaga viata este sa ne tot oglindim. Unii pe altii. Si incercam in mod stupid sa ne aducem continuu ajustari, pentru a obtine macar intr-una dintre oglinzi, o imagine mai coerenta si mai frumoasa, fara sa stim de unde am pornit de fapt, de la ce imagine originala, si fara sa stim la ce forma vom ajunge astfel. Necunoscandu-ne unicitatea, ajungem sa anulam efectiv ceea ce suntem, folosind cel mai utilizat instrument de tortura pentru sufletul nostru: comparatia.

Oglinda curata in care ar trebui sa ne reflectam, pentru a ne privi pe noi insine in intreaga splendoare si pentru a ne ostoi setea de cautare a propriei Fiinte, este doar transparenta unui alt suflet trezit si regasit pe sine. Destul de greu... Caci primele oglindiri sunt in ochii de multe ori confuzi ai parintilor, tulburati de propriile trairi si conflicte interioare. Imaginea distorsionata pe care o primim inapoi ne sperie si ne zapaceste, iar sentimentul de neadecvare pe care il traim va fi, desigur, intarit si de privirea incetosata a celorlalti, care nu au cum sa ne vada clar. Acest lucru ne face sa incercam, pe parcursul vietii, multiple transformari, modificari, taieri si adaugari, in scopul de a ajunge la o reflectie cat de cat acceptabila si la o imagine aprobata de cat mai multi.

Insa, desi nu realizam prea usor, in noi se afla un atat de vigilent si fin sistem de informare despre noi insine, incat el detecteaza si cele mai mici abateri de la ceea ce ar trebui sa fie expresia imaginii noastre originale. Astfel ca, desi obtinem o imagine valorizata de multi ochi aflati in jurul nostru, deci care sa ne ofere o oarecare satisfactie, in interior se poate declansa un conflict imens datorita nepotrivirii dintre reprezentarea la care am ajuns si ceea ce suntem noi de fapt. Ceva, din interiorul nostru, nu ne va lasa niciodata sa ne amagim imbratisand o alta forma decat a noastra proprie. Suntem „trasi de maneca” uneori mai subtil, alteori mai vizibil si poate chiar mai dureros. Bineinteles, suntem experti in a reduce la tacere acest sistem de ghidare interior, precum si a vocii Fiintei noastre care cere sa se arate si sa se desfasoare in maretia ei, revarsandu-si cu generozitate darurile in aceasta lume.

Daca suntem destul de atenti la felul in care se desfasoara viata noastra, vom putea sa zarim la un moment dat semnalele ce ne indica nevoia de trezire. De trezire la noi insine. Ceva puternic, din spiritul nostru, ne impinge spre a indeparta barierele fricilor, apararilor, conventiilor, credintelor limitante pentru a ne deschide total manifestarii potentialelor noastre deosebite.

Ar parea destul de simplu si clar traseul nostru spre autodescoperire, insa, in ritmul haotic de astazi avem nevoie de sprijin. Ni-l putem oferi si singuri, cu hotarare, responsabilitate si constanta. Dar fara aceasta perseverenta ne trezim deseori pierduti si distrasi de la calea noastra. Un impediment pentru majoritatea dintre noi este si faptul ca nu am avut de unde sa invatam in mod concret, prin exemplu si sprijin, felul in care sa ne dezvaluim cu incredere sau, mai degraba, cum sa nu cream acele staturi groase ce ne impiedica lumina proprie sa radieze.

Relatia terapeutica, asa cum o consider si o practic, este un astfel de instrument ajutator, ce are rolul de a ne oferi in primul rand un spatiu, in care sa ne regasim propriul spatiu interior si o reflectare cat mai curata a ceea ce suntem. Ritmul naucitor in care traim si distragerile de tot felul ingreuneaza din ce in ce mai mult conectarea cu Sinele. De aceea, un spatiu si un timp rezervat exclusiv pentru a fi cu noi insine si a ne autocunoaste a devenit foarte necesar.

Modalitatea de sustinere intr-o terapie se realizeaza prin cele doua aspecte ce sprijina eficient cresterea: contactul si spatiul. In acest context, contactul ofera siguranta ca esti vazut si reflectat de cineva care nu-ti tulbura reflectia cu judecati si propriile probleme nerezolvate, iar spatiul ofera libertatea si relaxarea de a-ti simti si a te acomoda cu propria-ti prezenta. Autodescoperirea se realizeaza treptat, iar terapia ar trebui sa fie, de fapt, o exersare a capacitatii de baza pe care o vei folosi pentru tot restul vietii: conectarea cu tine insuti.

Spre ce anume va duce aceasta intalnire cu Sine este explicit si frumos ilustrata de cuvintele lui Martin Buber: „Fiecare om reprezinta ceva nou in lume si este chemat pentru a-si manifesta particularitatile in acest univers. Cea mai importanta sarcina a fiecarei persoane este sa-si descopere si sa-si manifeste capacitatile unice, care nu au mai existat si nu vor mai exista in aceeasi forma vreodata...”
 

Pauza

"We need to create space if we desire to change and grow. Only in emptiness can meaning, intuitive guidance and truth arise. Let go of both resistance and force to allow yourself to connect more deeply to life."

„How can we hear our wise voice of intuition if we are always thinking, talking and distracted by outer events?”

Spatiu. Tacere. Nemiscare. Momente in care parca nu se intampla nimic. Si nu le vrem. Pentru ca stim faptul ca mereu trebuie sa se intample lucruri. Vizibile. Si stim, de asemenea, ca trebuie sa facem lucruri. Ceva, orice, important e sa se vada. Sa vada ceilalti, sa vedem noi si sa ne confirmam ca prin acest „a face” continuu punem in miscare totul, controlam rezultate, controlam viata, determinam diverse efecte dorite. „Trend-ul” din ultima vreme pare sa fie „succesiune rapida, fara pauze”. Ca e vorba despre activitatile de acasa, de la serviciu sau cele de „relaxare”, totul se realizeaza intr-o viteza ce face aproape imposibila constientizarea spatiului interior.

La ce foloseste spatiul interior si pauza necesara pentru a-l percepe?

Ne este mai usor sa sesizam miscarea, transformarile, daca acestea sunt insotite de semnale reperabile prin simturi. Suntem, e adevarat, intr-o perpetua miscare si schimbare, insa o mare parte din schimbarile noastre importante apartin spatiului interior, avand loc la un nivel ce nu transpare atat de usor, un nivel de unde nu se striga, nu se puncteaza, nu se semnalizeaza vizibil. Ci este nevoie de alte simturi pentru a percepe aceste modificari si pentru a le intari apoi prin actiuni. Simturile acestea sunt cele intuitive, de o finete si delicatete cum numai sufletul are, iar ele sunt, paradoxal, activate nu de vreo tehnica speciala, de vreo complexa modalitate de „a face” ceva, ci de simpla tacere, de liniste. Pentru ca intuitia nu functioneaza optim si nu are cum sa ne ajute decat in aceasta stare.

Spatiul interior este, de fapt, locul de conectare si de simtire a ceea ce suntem, a ceea ce traim in strafundurile noastre.

In general, supravietuim decuplati de miezul nostru, de acest spatiu necunoscut. Ne simtim interiorul mai mult sau mai putin, dar cu siguranta compensam simtirea reala cu gandirea despre acesta. Legatura se pierde treptat, treptat, fiind bruiati permanent si ancorati in cu totul alte locuri decat in noi insine. O oarecare senzatie de neplacere, tensiune, suferinta, iritare mai ajunge din cand in cand pana la noi, in incercarea de a ne comunica ceva. Insa, drept raspuns, simtindu-ne presati „sa facem” ceva cu ceea ce simtim, amplificam din ce in ce mai mult sfera mentala, generand continuu idei, intrebari, dialoguri si comentarii fara sfarsit. Pauza pentru a plonja in adancimile afectivitatii si a descoperi pe acolo intelesurile o evitam cu cea mai mare indemanare.

Fugim de pauze, de liniste, caci, aparent, nu ne aduc nici un beneficiu. Ne simtim incomfortabil fara stimuli cat mai bogati si mai variati, avem nevoie de acestia pentru ca altfel ne plictisim, ne este greu sa suportam tacerea, sa ne suportam pe noi insine, ne este greu sa ne oprim din activismul ametitor pentru a da nas in nas cu lucrurile pe care le evitam, in special cele aflate in noi si care, la cel mai mic semn de liniste, tind sa isi faca simtita prezenta si glasul.

Avem o sustinere de nadejde a rezistentei la pauza, din partea sferei socio-profesionale, care ne-a intarit legatura „pauza = timp pierdut, bani pierduti, eficienta scazuta, productivitate redusa”, precum si sentimentul de vinovatie, deja existent in noi, daca ne oprim din „a face”.

Ne este frica de tacere. De pauzele de vorbire. Ne-am „setat” sa ii privim pe cei care permit acele spatii in interiorul exprimarilor, drept nesiguri, incompetenti...

Diminuam si orele de somn, doar este o „pierdere de vreme” sa te odihnesti cand simti nevoia, sa dormi, cu atat de multe lucruri de facut.... Ne ia din timpul pentru alergat pe roata de soricel...

Nu mai avem rabdare. De ce sa asteptam? Cand suntem in era in care totul se pune in miscare cu un click...

Suntem atat de ocupati si din ce in ce mai „pe fuga”, incat nici nu mai observam frumusetea a ceea ce se afla in jurul nostru si in noi. Nu vedem decat tintele spre care trebuie sa ne indreptam cu viteza marita. Daca ajunge altcineva inaintea noastra? Daca tinta dispare, se disperseaza, cand nu suntem atenti? Daca ne ia prea mult timp sa o atingem? Daca, daca, daca...?

Ne pierdem in exterior, ne risipim mult din resurse. Si de unde ne incarcam? Din aparenta senzatie de succes cand atingem tinta. Un sentiment efemer, bazat doar pe atingerea unui punct, pe bifarea unei linii din agenda, urmat de aparitia unui alt punct ce ne reactiveaza foamea.

Pauza ne-ar oferi accesul la spatiul din interior, pentru adevarata hranire. Dar acesta ne trezeste teama prin intinderea sa, necunoscuta, neexplorata.

Imi vine in minte „Space: the final frontier...”, care, desi in film are alt inteles, acum imi suna mai mult ca si cand tolerarea spatiului, a spatiului vast din noi, ar fi ultima frontiera catre a ne reconecta cu noi insine...

Incercam sa umplem mereu spatiul. Din conversatii: „pompand” continuu impresii si completari ale frazelor interlocutorului, vorbe, vorbe, multe vorbe... Din mintea noastra: cand, cica, ne relaxam privind marea, dar rumegam intens ultimele intamplari ale prietenilor, felul cum aratam in costum de baie si ce regim sa mai urmam, cum sa rezolvam problema aparuta in proiectul nostru... Pana si in meditatie ne concentram mai mult pe cum stam, ce ascultam, cum ne luptam sa indepartam din minte gandurile razlete. Umplem la repezeala toate aparentele goluri. Insa nu realizam cata importanta au... Chiar si cele mai mici. Oare cum ar arata cuvintele scrise fara pauza intre ele? Cumamcitisicumamintelegeceamciti? Sicumarfisacitiminfelulacestanudouafrazecizecisisutedepagini? Obositor? Cam la fel cu ceea ce ne facem singuri zi de zi...

Pauza puncteaza valoarea a ceea ce urmeaza.

Pauza nu reprezinta chiar o nemiscare. Ci doar spatiu de regenerare. Ca si anotimpul iarna, cand pare sa existe o pauza de la viata vie, vizibila. Insa acolo, sub patura sau paturica de zapada, in frig si intuneric, germineaza si se pregateste de crestere o noua viata.

Pauza ne ofera un pic de linistire a zgomotului de fond pentru a putea percepe mai clar mesajele dinauntrul nostru si sa auzim ghidarea. Pauza ne ofera posibilitatea de a privi cu un alt nivel de profunzime spre noi si spre ceilalti. Pauza ne permite si noua regenerarea si refacerea necesara pentru a intampina cu forte proaspete valul potrivit, ce ne duce mai aproape de implinirea sufletului nostru. Pana la urmatoarea pauza. Si urmatorul val. Pauza ascunde in ea multe bogatii neaccesibile altfel. Pauza reala este cea in care esti cu tine, in tine.

Cand ti-ai luat o adevarata pauza, fara teama sau vinovatie?

Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?

De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?

Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.

Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?

Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.

Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.

Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.

Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.

Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.

A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?

Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?

Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.

Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?



Sensibilitate...

 

Sau, mai degraba, sensibilitate mare... De care ne ferim. O stigmatizam? Doar este cauza clara a atator esecuri, pe diverse planuri, a atator rani, tulburari...

Mii de senzori si antene fine radiaza din noi formand o aureola bogata, diafana. Receptionam incontinuu, fara pauza, iar canalele noastre sunt inundate de informatii. Din afara, dinauntru.

Insa, nu doar primim ci si reactionam la aceste informatii, in functie de ceea ce ne atinge, pentru ca ceea ce ne atinge, ne misca. Interior. Si cunoastem destul de bine efectele acestor miscari, inca de cand suntem mici :”esti prea emotiv, timid, plangacios, sensibil...”, adica, in nici un caz nu te poti descurca asa prin viata, cu o asemenea receptivitate. Succesul este al celor care arata putere, iar puterea si sensibilitatea... credem ca nu prea sunt usor de adus impreuna.

Asa ca, pe ici pe colo, ne straduim cat putem sa mai blocam din antenutele noastre vigilente. Uneori incercam sa le inchidem ca urmare a propriilor experiente dureroase, cand a simti prea mult include nu numai primirea de mangaieri si emotii placute, ci si a unor „sageti” ce patrund usor pana in miezul nostru, ranindu-ne.

Sensibilitatea este inca un termen confuz, ce atrage in jurul sau multe judecati.

Una dintre ele presupune ca barbatii sa nu o posede, decat in cele mai mici cantitati. Doamne fereste sa o si arate!

Iar barbati si femei deopotriva sunt incurajati sa nu si-o recunoasca. Sa nu o foloseasca. Sa o considere chiar ceva rusinos. Pentru ca nu prea este compatibila cu starea de stabilitate, de echilibru, pe care ne-ar placea sa o afisam mereu.

Sensibilitatea mare isi are radacinile adanc infipte in fiinta noastra. Fara sa ne dam seama acum, cu siguranta ne-a fost de ajutor in situatii timpurii, cand aveam nevoie sa cunoastem mai bine mediul, sa ne adaptam cat mai perfect la solicitarile din jur, sa ii simtim pe cei din preajma pentru a ne putea apara sau a ne orienta.

Ca orice copil, de fapt, ne-am trezit cu aceasta capacitate de deschidere imensa, greu de gestionat. Tot ceea ce stim in acea perioada este ca simtim. Din plin. Totul. Mult si divers. Daca nu ni s-a explicat sau nu am fost ajutati sa traducem intr-un limbaj coerent ceea ce simteam, pentru a putea prelucra informatiile primite, am ramas cu aceste simturi amplificate si coplesite mereu de stimuli nenumarati si de neinteles. Tendinta care se naste apoi va fi cea de a diminua cumva aceasta mult prea mare receptivitate. Prin inchiderea canalelor, prin deturnarea atentiei, prin gasirea unor modalitati de contracarare a sensibilitatii, sufocand-o in spatele unor paravane de armonie, siguranta si stapanire de sine fortate.

In cazul in care suntem sustinuti din timp sa fim atenti la ceea ce simtim si sa interpretam semnalele, sensibilitatea noastra nu ni se mai pare o povara, nu ne mai tulbura atat de mult. Si ii putem realiza semnificatia si importanta incredibila pe care o are in viata noastra.

Sa fim sensibili este cel mai frumos si pretios dar pe care il purtam in noi. Vibram mereu. Si nu este nici o rusine sau slabiciune sa recunoastem ca vibram astfel si rezonam atat de fin.

De exemplu, unui sef furios este normal sa ii percepem frecventele agresive si sa resimtim un efect neplacut, de retragere, de intimidare, dar in acelasi timp ar fi perfect normal sa putem si sa transmitem celuilalt efectul pe care o astfel de atitudine il are asupra noastra, fara teama. Ascultand o muzica duioasa este la fel de normal sa ii simtim acordurile pana in adancul nostru si, daca au miscat ceva profund, sa lasam picaturile cristaline sa ni se rostogoleasca pe obraji. Cand vorbim unui grup de persoane de ce ar trebui sa ne ascundem emotiile si sa ne prefacem ca nu simtim impactul atator ochi, asteptari, judecati, trairi indreptate catre noi, pe care e imposibil sa nu le preluam si sa nu le impletim cu ale noastre?

Simpla acceptare a propriei sensibilitati in fata altcuiva si recunoasterea sensibilitatii celuilalt, ne deschide fantastic, fara nevoia de aparare, catre o comunicare adevarata, mult mai autentica decat suntem obisnuiti sa o facem, atunci cand functionam gandindu-ne ce, cat si cum sa aratam din noi pentru a nu ne fi vazuta fragilitatea si a nu fi raniti.

Incercand sa fim altfel decat suntem nu facem decat sa determinam tot felul de conflicte interioare, epuizante, care sigur vor deveni vizibile in cele mai neasteptate moduri – vom rosi in tot felul de situatii, ne vom pierde vorbele sau vom exprima verbal cu totul altceva decat ne propuseseram, ne vom balbai, ne vom bloca, toate pentru ca vom insista cu forta mintii asupra noastra sa nu simtim, sa nu simtim, sa nu simtim... Si sa nu recunoastem.

Suntem cu totii deosebit de sensibili. Insa, multi dintre noi stam ascunsi in cochilii rezistente, ce nu pot fi strapunse de duritatile din jur, dar, din pacate, nici topite de atingerile calde ale frumusetii, luminii, iubirii.

Ce aduce sensibilitatea?

Intuitie. Creativitate. Pasiune. Atentie. Introspectie. Informatie. Profunzime. Constientizare. Cunoastere de sine. Cunoastere a celorlalti. Empatie. Contact. Comunicare. Deschidere. Senzualitate. Bogatie de nuante. Bucurie de a trai.

E putin?