Dimensiunea iubirii

„A romantic relationship is an adventure in growth.”

„If we are not respecting, honoring, and loving our self - then it doesn't matter how much someone else loves or respects us - it won't work to make us happy and at peace.”

Pot reda o mare, incomensurabila lista de citate. Despre iubire. Inimi si minti mai mult sau mai putin deschise au incercat sa ne transmita adevarul perceput prin experientele traversate... Ne recunoastem si noi parerile in multe dintre ele. Chiar ne place sa descoperim rezonanta pe care ne-o trezeste un anumit manunchi de cuvinte, pe care noi n-am fi putut sa il conturam parca atat de bine.

Dar daca nu doar am vorbi despre asta? Daca nu am mai cauta doar sa formulam explicatii, sa tragem concluzii, sa facem comparatii si astfel sa mai adaugam conflict in noi si intre noi? Daca in primul si cel mai important rand am simti? Daca ne-am conecta la niste nivele aflate dincolo de o conceptualizare exacta, nivele pe care le stim intuitiv, pentru a experimenta trairea deschiderii, bucuriei, lipsei de teama, increderii, comuniunii si libertatii, toate in acelasi timp? Este tot ceea ce cautam, de fapt, toata viata... In adancuri, in afara, in noi si in ceilalti... Dimensiunea Iubirii.

Nu prezint retete pentru gasirea ei. „Reteta” se afla chiar in structura noastra. In nucleul nostru, ca un cod ADN. Insa depinde de noi sa il activam. Ca sa o traim.

Dimensiunea iubirii este o realitate pe care o cunoastem cumva, pentru ca face parte din noi atat de intim, incat nu avem cum sa o pierdem de tot vreodata. Este o stare indescriptibila, in care puterea si deschiderea totala se impletesc desavarsit.

Dimensiunea iubirii nu reprezinta iubirea romantica, iubirea temporara, problematica, dureroasa, cu care o confundam deseori. Da, o experimentam temporar si fragmentat atunci cand ne indragostim, cand ne conectam cu cineva, cand ne topim in admiratia si pacea din timpul contemplarii. Dar clipele acestea atat de pline si minunate in care spunem „gata, am gasit, asta e!” ni se strecoara printre degete si fug, lasandu-ne sa tanjim dupa acel „ceva” pana gasim urmatoarea experienta revelatoare.

A fost denumita in multe feluri, iar modurile in care a fost denumita ne-au intarit convingerea ca se afla, daca exista cu adevarat, foarte, foarte departe de contactul nostru - „paradisul pierdut”, „sentimentul oceanic”, „pantecele matern”...

Insa, chiar daca percepem atat de putin din ea, pare sa fie o stare autentica si atat de eliberatoare...si parca atat de aproape... O stare care ne-ar implini si ne-ar hrani vesnic. Cum sa nu o cauti? Cum sa nu o vrei? Asa ca ne lansam in a gasi macar franturi sau imitatii mai bune sau mai slabe ale ei, orice ne-ar putea reda sentimentul de intregire, pace si „acasa”.

Luam la rand: relatia cu mama, cu tata, cu fratele, bunica, prietena, catelul, iubitul, copilul, maestrul, natura, pasiunile, job-ul...Si gasim in fiecare fragmente de: dragoste, bucurie, creatie, libertate, entuziasm, implinire, incredere, putere, contopire... pe care ni le aduc aceste relationari. Si toate ne ofera momente de extaz, de completare perfecta, momente pe care ni le legam puternic de suflet, ca sa dureze o vesnicie – „poate, de data asta, este pentru totdeauna”. Momentele acestea, cand simtim ca am gasit iubirea, prin orice chip ni s-ar revela, in orice forma, romantica sau amicala sau parentala, le traim ca pe o speranta ca acea cautare s-a incheiat, ca ne-am gasit sufletul-pereche mult dorit care ne-a adus „acasa”. Pentru ca el, intr-un mod magic, ne-a facut sa luam contact din nou cu dimensiunea iubirii. Si atunci, devenim convinsi ca pe el nu trebuie sa il pierdem vreodata, deoarece ne-am pierde astfel si accesul catre starea de bine indelung asteptata.

Da, sunt incitante si semnificative si inaltatoare toate relatiile noastre ce ne aduc in inima si ne prezinta, ca sub un reflector urias, aspecte ale iubirii totale pe care o cautam; insa dimensiunea iubirii este o stare prezenta in noi si engramata in esenta noastra. Iar prin tot ceea ce cautam, exersam de fapt conectarea cu ea, trairea ei, reamintirea ei.

Oarecum paradoxala este raportarea noastra la aceasta stare. Incerc o metafora. Sa ne imaginam ca dorim sa luminam o camera superba, cea mai importanta, mai deosebita si reprezentativa din casa noastra, cea care ne pune in valoare casa. Si alegem sa o facem cu ajutorul unei lanterne. Care ne permite o iluminare pe bucatele, in functie de locul spre care o indreptam. Si ne atasam atat de tare de lanterna noastra, incat ne simtim pierduti, daca nu o mai avem sau ni se strica...cautam repede alta, sa nu ramanem cumva fara lumina. Insa, ceea ce am uitat in mod miraculos, este faptul ca noi insine pastram camera in intuneric, parca fara sa ne mai dam seama, lasand trase peste ferestrele imense draperii groase si grele, si alegem inconstient sa depindem de micuta lanterna pentru a ne bucura de frumusetea si stralucirea pretioasei incaperi.

Dimensiunea iubirii este aici, in noi, si a fost dintotdeauna, iar singurul lucru pe care il putem face este sa ii permitem fara teama sa se manifeste, sa ne umple fiinta, sa radieze, pentru ca este insasi dimensiunea existentei noastre. Nu pot sa prezint retete pentru a o atinge si a o pastra etern. Nu le stiu. Insa inima noastra stie...

Onestitatea emotionala

" Getting emotionally honest with ourselves in relationship to our childhoods is absolutely vital in order to be able to start having healthier relationships today."

Onestitatea emotionala incepe cu noi insine.

Ce ne-ar costa sa fim onesti cu noi insine? Probabil o prea mare durere de a accepta ca nu ne simtim bine cu noi, in noi, ca ne tradam la cea mai mica temere ca s-ar putea sa nu ne ridicam la inaltimea unei judecati de valoare din partea celorlalti, probabil am suferi o neplacere considerabila parasind comoditatea si ignoranta ce ne pazeste de cutremurele interioare, de zbuciumul care incearca sa ne trezeasca. Sa ne trezeasca la adevarul din noi.

Sa fii sincer. Fara teama. Ce relaxare poate aduce! Sa iti asculti vocea. Si adevarul. Dar cum ne-am putea auzi adevarul cand nu e nimeni alaturi sa ni-l asculte, sa ni-l valideze, sa ni-l oglindeasca pentru a-l putea percepe mai bine si sa ne ghideze in a-l exersa prin ascultarea de sine?

Avem nevoie sa ne cunoastem adevarul din simtirile noastre. Si daca simtirile noastre tresar si exprima poate teama de a fi parasit, teama de a fi incapabil, teama ca am putea fi raniti, in situatii ce par banale, sa nu le mai trecem cu vederea si sa nu ne mai mintim linistindu-ne ca „nu e nimic”, „e doar o inchipuire, o stare de moment care se duce” sau gandind ca „nu imi face bine sa simt asta, asa ca incerc sa ignor”, pentru ca e clar ca a sosit momentul sa auzim mai mult, sa ne intrebam, sa vedem despre ce dureri vechi si ascunse ne vorbesc de fapt.

Avem nevoie sa descoperim adevarul din simtirile noastre, pentru ca, pana la urma, tot cu ajutorul simtirii il putem recunoaste. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi trait macar o data sentimentul de recunoastere a unui adevar – sclipirea, insight-ul, aha-ul...

Acel „aha” poate veni si cand ne indreptam atentia asupra trairilor noastre, cand le intelegem sensul („emotia asta, pe care o am atat de des, vrea sa imi spuna ca...”) sau cand cuplam senzatiile fiziologice cu o stare psihica (tensiune fizica, palpitatii, hipertensiune, pot arata o nesiguranta reprimata), ori cand recunoastem ca ne impiedicam sa simtim ceva „nepermis”, ceva reprimat de multa vreme, adica, atunci cand recunoastem ca folosim aparari diverse pentru a ne indeparta de adevarul unor sentimente dureroase.

Nu suntem sinceri deoarece ne aparam pana si de noi insine. Ne-ar durea prea tare daca am recunoaste ceea ce simtim cu adevarat. Deoarece am fost smulsi din starea armonioasa pe care o genera sufletul nostru la inceput si aruncati in jocul emotional haotic al mediului familal si apoi social.

Invatam sa nu mai fim onesti cu noi insine inca din copilarie. Pentru ca ajungem de fapt sa nici nu mai stim ce simtim. Daca ne intoarcem spre cineva apropiat pentru a ne ajuta sa ne identificam trairile, ascultandu-ne si validandu-le, primim ceva de genul: „daca mai esti nervos, te pedepsesc”, „copiii nu au griji si probleme, asa ca n-ai de ce sa fii suparat”, „plangi ca o fetita, tu trebuie sa fii barbat, puternic”, „esti trist, hai sa te inveselesc, iti cumpar ceva bun”, „vino sa o pupi pe mama ca sa o linistesti”, „nu te mai agita atat, ca sunt suparat si obosit de la serviciu”, „lasa-ma in pace cu smiorcaielile tale”, „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”... si lista poate continua la nesfarsit, pentru ca fiecare dintre noi a primit astfel de reactii din partea adultilor.

Ce ar putea sa inteleaga un copil din toate astea? Oare altceva in afara de a avea incredere in ceea ce ii spune parintele si, deci, ca ar fi mai bine sa nu mai arate ceea ce simte, sa ignore ce traieste, pentru ca, poate, nu e asa de important sau e mai bine sa tina totul acoperit, ca sa nu supere...? In plus, detinem la loc de cinste sentimentul ca „ceea ce simt nu e adevarat”, la fel si pe cel legat de asumarea responsabilitatii pentru emotiile celorlalti, responsabilitate incredibil de grea si de absurda pentru umerii unui copil. Responsabilitate falsa, pe care o folosim de-a lungul vietii drept filtru prin care percepem relatiile cu ceilalti.

Mediul afectiv in care am trait formeaza un fel de aura in jurul nostru, care ne predispune la a rezona cel mai bine cu starile cele mai cunoscute, cele care emana cumva din aceasta sfera. In acelasi timp, acest mediu afectiv isi pune amprenta asupra decodificarii mentale pe care o facem legat de ceea ce simtim, proces din care rezulta acele scheme si conceptii despre sine si viata.

Nu ne plac conflictele si tensiunile, suferinta, si totusi, ceva mai puternic decat noi ne impinge in situatii si relatii prin care sa le retraim, daca emotiile din gama abuzului, vinovatiei, umilintei, neputintei, au facut parte din viata noastra. Insa ne putem elibera doar treptat de ceea ce ne limiteaza si ne distorsioneaza experienta. Straturi si straturi de constructii, avand la baza experiente din copilarie, rani afective care ne-au modelat si peste care am cladit perceptii, conceptii, comportamente, nu se pot desface decat treptat. Pentru ca, altfel, am fi coplesiti, striviti, nimiciti de greutatea daramaturilor.

Suntem receptivi la emotiile cunoscute si perpetuam scheme invatate la inceputul vietii. Din nefericire, acest lucru ne blocheaza accesul spre un orizont larg, spre o libertate de miscare, de dezvoltare, de afirmare, de cunoastere si de folosire a complexitatii, frumusetii si unicitatii care ne reprezinta ca fiinte.

Ceea ce simtim este real si nu este intamplator. Emotiile nu ne definesc, dar ele sunt o forma de comunicare esentiala ce ne ajuta sa ne intelegem, de aceea sunt atat de importante, pentru ca reprezinta o parte vitala a fiintei noastre. Ele nu mint. Insa e nevoie sa stim cum sa le ascultam si sa le interpretam mesajul.

O disponibilitate mai mare de a ne indrepta spre intelegerea afectivitatii noastre deschide calea catre acea limpezire obtinuta prin descifrarea sensurilor si a legaturilor emotionale pe care le-am trait si le traim. Acest lucru aduce cu sine posibilitatea de a privi in trecut cu sinceritate si fara teama sau vinovatie, pentru a vedea traseele sinuoase ce ne-au adus in prezent, precum si increderea ca am purtat si vom purta neincetat in noi adevarul pe care acum avem curajul sa ni-l asumam. De fapt, descoperim auto-validarea si necesitatea de a nu mai cauta confirmari in exterior, pentru a trai plenar experienta vietii noastre.

Onestitatea emotionala presupune o re-unire cu sine. Onestitatea emotionala inseamna o relatie deschisa si sanatoasa cu sine, o modalitate clara prin care ne putem ghida in viata, primind, prin intermediul ei, informatii din noi si din jurul nostru, pentru a le decodifica. Pe masura ce ne cunoastem, ne conectam cu noi si ne identificam mai fin trairile, devenim mai constienti si atingem un discernamant mai bun pentru a diferentia intre propriile emotii si pe cele ale celorlalti, pe care le receptionam in interior.

Onestitatea emotionala ne permite intelegerea mesajelor pe care ni le prezinta emotiile, ne indica pe unde ne aflam in drumul vindecarii si eliberarii din vechile rani afective, pentru a nu mai fi influentati de acestea in alegerile si experientele noastre, ne ajuta sa ne ascultam nevoile, sa stim cum sa stabilim limite sanatoase si sa ne afirmam dreptul de a vorbi pentru noi insine.

Inca prinsi in Vechi?

Ancorati in vechi moduri de a ne percepe existenta, in vechi scheme de construire a identitatii, in vechi imagini si conceptii despre sine… 

Suntem obisnuiti sa ne definim prin roluri. In afara lor intampinam greutati in a ne simti, in a ne bucura de noi insine doar pentru ca existam. Parinte, sot, manager, copil, iubit, angajat, profesor, elev, suntem mereu intr-o raportare la o imagine cu care ne identificam si la a carei inaltime ne straduim sa ne ridicam cu orice pret – pentru a primi aprecierea.

Dar de unde incep aceste fixatii?

In general, abordarile despre dezvoltarea copilului (care intereseaza sfera psihologica) se opresc in principal asupra proceselor de individualizare, de structurare a personalitatii, de educare in raport cu anumite reguli sociale si de adaptare optima la mediu.

Conturarea cat mai clara a personalitatii, bazata pe valorile sociale comune si mai putin pe unicitatea fiintei, reprezinta succesul in educarea unei persoane. Inca.

Foarte putin se pune accentul pe zona care face posibila cresterea interioara cu adevarat – zona afectiva. Reglarea si maturizarea acestei zone, de care depindem in primul rand,  ramane, paradoxal, in urma, in fata prioritatilor ce tin de dezvoltarea intelectuala, fizica, sociala, culturala. Cine oare ne invata vreodata sa fim atenti la ce simtim, sa deslusim sensurile bogatiei de trairi, sa ne descoperim entuziasmul, creativitatea si puterea interioara de a ne modela viata?

Ajungem sa investim foarte mult in personalitatea adaptata social, acea “masca” pe care ne straduim sa o construim cat mai frumos, pentru a ne permite sa atingem un succes mai mare decat al altora.

Interfata noastra devine din ce in ce mai conturata pe masura ce gasim o imagine mai atragatoare cu care sa ne identificam. Aceste roluri si imagini poarta in ele promisiunea ca, la un moment dat, vom fi si noi mai valorosi, mai iubiti, mai respectati, daca le atingem, daca facem ca… sau daca avem… Pentru ca ranile si incercarile emotionale prin care am trecut ne-au deconectat de la valoarea, increderea, frumusetea si perfectiunea pe care le purtam in noi, ne implicam asiduu in a cauta recunoasterea exterioara. Si asa suntem invatati sa facem de generatii si generatii.

Copiii si adolescentii zilelor noastre se afla intr-o cautare mai intensa a “cine sunt”, deoarece explozia de modele si lipsa indrumarii din partea unor persoane mai constiente si mai evoluate, ii plaseaza intr-o dezorientare puternica.

Ceea ce vedem in noi si in jurul nostru si nu ne place sunt doar efecte; efectele unor incercari zadarnice de a ne cunoaste, de a ne simti bine in pielea noastra, de a ne exercita controlul asupra vietii, insa dintr-o pozitionare gresita, dintr-un loc exterior noua.

Cum ar fi daca am primi la timpul potrivit ghidarea necesara, plina de compasiune si intelegere, cea care ne pune in prim plan unicitatea, cea care ne sustine deschiderea, cea care ne incurajeaza sa trecem de barierele absurde ce ingradesc libertatea de expresie a sufletului, cea care ne ajuta sa vedem increderea, iubirea si echilibrul in miezul nostru, la fel ca si in al celorlalti oameni?

Un prim pas catre directia “noi insine” il putem face prin intrebarile pe care ni le punem.

De ce inca orbecaim dupa noi in exterior?

De ce inca alegem sa nu vedem mai mult decat aparentele?

De ce inca ne ghideaza sabloane depasite si limitante de a ne percepe viata si pe noi insine?

E-motion (3) ~ Forma emotiilor - Construirea tiparelor emotionale

"If the doors of perception were cleansed everything would appear to man as it is, infinite.”

De ce este atat de important sa vorbim despre aceste tipare? De ce este important sa ni le cunoastem? Ce reprezinta ele?

Ca si conditie a dezvoltarii noastre plenare, sta capacitatea de a canaliza energia cresterii intr-un mod armonios, curgator. De felul in care permitem acestei energii sa treaca libera prin noi, depinde starea noastra de sanatate fizica si echilibru emotional.

Cum se realizeaza acest lucru? Pentru a intelege mai bine, ne putem raporta la felul in care percepem emotiile sau, mai degraba, efectele acestora. Pe scurt, emotiile considerate pozitive sunt resimtite ca producand relaxare, deschidere, activare, echilibru, conectare, creativitate, senzatia de curgere, de a fi in flux (adica ne permit sa canalizam lejer energia vietii si sa fim in contact si centrati in noi insine), iar emotiile considerate negative sunt resimtite neplacut, ca determinand agitatie, deconectare, dezechilibru, confuzie (adica ne imping intr-o stare in care nu mai suntem centrati si conectati, o stare de haos, nenaturala, dureroasa).

Nu este de mirare ca ajungem sa ascundem, sa ignoram, sa fugim de aceste trairi neplacute, dureroase, prin gasirea mai multor modalitati de aparare (mecanisme de aparare). De aceea ni le cream din copilarie, in mod inconstient, cu scopul de a ne adapta cumva la situatiile carora nu putem sa le facem fata. Le folosim pentru a tine la distanta de constiinta noastra ceea ce ne-ar putea deranja si afecta foarte tare, in incercarea de a regasi din nou starea noastra de baza, naturala si normala, de a fi si de a trai in echilibru, deschidere si curgere. Fara oprire, fara teama.

Aceste mecanisme de aparare isi fac treaba destul de bine protejandu-ne de intensitatea emotiilor neplacute. Insa, odata cu atingerea maturitatii, avem nevoie sa lasam in urma aceste modalitati invatate, infantile, care ajung sa fie depasite si care, de multe ori, ne blocheaza in niste scheme nepotrivite cu situatiile actuale, pentru a ne angaja constienti in modelarea vietii noastre.

De cand ne nastem, si chiar inainte de acest moment, inconstientul nostru este expus unor programe sau sisteme de credinta provenite de la parinti si din mediul social. Pe langa aceste tipare mentale, suntem bombardati incontinuu de trairile celor care ne ingrijesc.

Desi nu se pune inca atat de mare accent in educatie,  pe cat ar trebui, pe cunostintele avansate si informatiile recente despre dezvoltarea copilului, ar fi de dorit ca fiecare dintre noi sa aiba curiozitatea de a intelege felul in care se structureaza un copil in primii ani ai vietii si importanta acestei perioade pentru desfasurarea experientelor ulterioare.

Receptivitatea si deschiderea foarte mare a copilului il face sa treaca succesiv prin emotii diferite – ale sale (provenite din starile fiziologice de satietate, liniste, securitate, foame, frig, singuratate, cele provenite din implinirea sau nu a nevoilor afective) si ale celor apropiati (stari de ingrijorare, neliniste, furie, tristete sau bucurie, relaxare, incredere, iubire).

Cu cat un copil traieste mai des anumite stari, cu atat acestea isi pun amprenta asupra functionarii sale, pana cand el ajunge sa le interiorizeze si sa le integreze in sine, sa le considere ale lui si sa actioneze in consecinta, manifestandu-le si permitandu-le sa ii modifice dispozitia, desi aceste trairi pot apartine, de fapt, unor persoane din mediul sau apropiat. Mai departe, acestea determina pattern-uri ce se contureaza mental si formeaza conceptiile despre sine, care activeaza, in general, din zona inconstientului, ramanand ascunse vederii. (Daca traim mult timp intr-un mediu dezechilibrat emotional, nu avem cum sa invatam moduri sanatoase de reglare a emotiilor, de re-echilibrare, ci ne refugiem, in incercarea de a ne linisti, in diverse comportamente de fuga sau disfunctionale, care sa ne ofere macar pentru putin timp starea de pace interioara, o stare aparenta si bazata doar pe suport exterior.)

Ca sa ne intelegem mai bine si sa vedem care sunt schemele mentale blocante, dispunem insa de niste indicii - emotiile noastre. Care ne arata ce relatie avem cu noi insine, cum ne privim, ce gandim despre noi, cat de mult ne pretuim, cata incredere avem in noi insine, cata siguranta resimtim in lume, cat de conectati sau deconectati suntem cu noi insine.

Deoarece a devenit ceva foarte obisnuit sa ne suprimam starile neplacute prin medicatie sau alte comportamente, ne-am pierdut din ce in ce mai mult conexiunea cu acest mod de comunicare interior.

Emotiile au rolul unor tipare, ca niste forme, ce reflecta in planul simtirii tiparele mentale (ca si cum am proiecta ceva pe un ecran - emotia este proiectia, iar imaginea de baza este conceptia noastra) - de exemplu: intr-o situatie, sunt nervos, agresiv, critic, aceasta combinatie de trairi poate arata, de fapt, credinta mea despre mine "sunt neputincios de a schimba ceva in bine pentru mine sau ceilalti", credinta construita si reintarita de-a lungul timpului. In acelasi timp, emotiile ne informeaza despre ce se intampla cu energia noastra interioara (este fluida, echilibrata, suntem deschisi si in acord cu noi sau este dezechilibrata, bruiata, blocata si suntem inchisi si deconectati de noi) sau despre ce se intampla cu energia celorlalti, pe care o receptionam. De altfel, resimtim emotii si atunci cand anumite organe au functiile tulburate. Pentru a discerne fin si a interpreta mesajele corect este nevoie de mult exercitiu cu sine.

Este greu, insa, sa ne dam seama de aceste aspecte inainte de a explora putin sub suprafata si aparenta a ceea ce traim. Pentru acest lucru avem nevoie de cunostinte despre functionarea noastra, de disponibilitatea de a ne analiza in profunzime, de curiozitatea de a ne descoperi.

Deoarece nu avem acces atat de usor la zona noastra inconstienta, emotiile fac primul pas catre noi pentru a ne ajuta sa constientizam conflictele interne, blocajele, dar si armonia, increderea si deschiderea. Oare suntem dispusi sa le ascultam si sa le folosim pentru a ne intelege si a ne transforma?

Exemplu: trairea abandonului – acesta poate proveni indirect, din impregnarea afectivitatii copilului cu emotii ce exprima teama, nesiguranta, tristete, lipsa, stari pe care le-ar putea trai un parinte ce se afla intr-o suferinta emotionala si pe care le-ar transmite copilului, bineinteles involuntar, sau poate proveni direct, din privarea copilului de siguranta, iubire, atentie, intelegere, ingrijire. Rezultatul va fi acelasi – traind aceasta “salata” de emotii, denumita generic “abandon”, copilul va experimenta o stare de dezechilibru, agitatie, neliniste. Pe care o va integra ca facand parte din el si care va genera o convingere: “nu ma simt bine, nu primesc ceea ce am nevoie, deci nu merit, nimic nu e sigur, pot fi parasit oricand” – copilul nu poate intelege care este motivul pentru care se simte asa, in suferinta, si orienteaza cauza spre el. Apoi cauta moduri in care sa se fereasca cumva de trairea acestor stari. Insa sensibilitatea ramane si ori de cate ori va simti ulterior, in anumite situatii, unele parti din aceasta “salata de emotii”, ii va intari sentimentul dureros ca poate fi abandonat oricand, la fel cum aceasta conceptie, din umbra, il va face sensibil la orice rezoneaza cu sentimentele de nesiguranta, respingere, neintelegere, neatentie, adica emotiile specifice abandonului.

Fiecare tipar mental genereaza si se bazeaza pe cate un “buchet” de emotii specific acelei scheme.

Multe scheme construite au rol adaptativ, adica il protejeaza pe copil de pericolul respingerii, care, la varsta copilariei, i-ar putea afecta supravietuirea : “nu ma revolt in fata nedreptatii, pentru a nu pierde iubirea”, “mai bine tac si inghit, pentru a nu mai genera conflicte in jur”, “renunt la nevoile mele pentru a nu supara”, “nu manifest ceea ce simt pentru a nu fi respins”. Insa aceste “idei” au la baza niste emotii greu de indurat (agresivitate, tristete, deconectare, durere) pe care le ascundem si le blocam in spatele unor comportamente placute social. Astfel, ne pierdem autenticitatea.

Cu timpul, emotiile acoperite se intensifica si incearca sa gaseasca supape de iesire: din pacate, in multe cazuri, ajung sa se manifeste prin simptome somatice, prin boli. Sau, in alte cazur,i sunt stimulate de alte trairi neplacute si genereaza niste explozii afective, niste descarcari violente.

Descarcarea rapida a emotiilor face imposibila observarea si constientizarea pattern-urilor ce se afla la baza lor.

Emotiile sunt transmisibile si, in acelasi timp, receptionabile destul de usor. Cand o persoana resimte o emotie, fiinta sa o retransmite in jur. Noi o captam si, in functie de felul in care rezoneaza cu ceva asemanator din noi, o resimtim mai intens sau nu, o manifestam, o lasam sa ne afecteze sau o observam acceptand-o si lasand-o sa treaca. Suntem niste perfecte receptoare si emitatoare de emotii, insa, atunci cand traim prea puternic niste stari neplacute, greu de dus, dureroase, putem ajunge sa ne inchidem. In acest fel nu mai suntem receptivi la emotiile celor din jur si nici la ale noastre – nu mai acceptam sa fim miscati de starile lor negative, insa nici nu ne mai putem bucura de cele pozitive. Suntem inchisi. Blocati. Ne aparam. Aceasta este starea de stagnare, care nu ne mai ajuta sa fim conectati la fluxul vietii si care ne condamna la o existenta de aparare continua, ce ne limiteaza dezvoltarea.

Ceea ce avem de fapt nevoie, ca si copii ce fac primii pasi in aceasta lume, este sa simtim sentimentul de siguranta, de echilibru, de comfort si deschidere, pentru a permite energiei vietii sa treaca prin noi fara a fi blocata, pentru a ne inunda cu forta ei de crestere, pentru a ne dezvolta abilitatile, pentru a crea si a ne bucura de existenta.

Putem stabiliza acest sentiment in noi, insa, doar fiind sprijiniti de un mediu primitor, de niste parinti echilibrati emotional, care stiu sa-si gestioneze trairile, care sunt constienti, plini de acceptare si iubire neconditionata, care se iubesc pe ei insisi, care au incredere in sine pentru a reusi sa transmita aceasta armonie in jurul lor. La varsta adulta il putem dobandi, dar cu mai multa munca de introspectie, de vindecare, de constientizare.

Daca invatam de mici cum sa atingem acel echilibru interior, acea incredere puternica in noi insine, si facem din asta starea noastra de baza, atunci vom sti cum sa ne reglam emotional in orice situatie.

Nevoile emotionale din copilarie sunt niste repere care ar trebui sa ii ajute pe parinti sa se orienteze in cresterea armonioasa a copilului, facilitandu-i acestuia, prin implinirea lor, dobandirea unei stari stabile de incredere si echilibru. Astfel se formeaza pattern-uri sanatoase (“sunt iubit”, “sunt in siguranta”, “sunt valoros”), ce sustin evolutia noastra pe toate planurile.

Tipul de mediu in care am fost imersati mai mult determina modalitati de comportament care ne vor asigura in continuare, chiar daca aparent schimbam "scena" si "personajele", acelasi tip de mediu emotional - pana in momentul in care incepem sa privim constienti vechile scheme pentru a renunta la cele nesatisfacatoare. Exemplu: traim intr-un mediu saturat de conflicte, agresivitate, durere si, chiar daca ne afecteaza si ne deranjeaza, invatam sa determinam cumva situatii ce ne pun in aceeasi postura (alegem parteneri cu care sa repetam traumele, starile conflictuale, etc).

Pana cand nu ajungem sa privim in fata aceste tipare construite si reconfirmate de-a lungul anilor, nu vom putea iesi din inchisoarea pe care am creat-o in jurul nostru si care ne impinge la repetarea acelorasi scenarii cu care ne-am obisnuit.

Recunoasterea si acceptarea permit o relaxare a acestor pattern-uri si permit, de asemenea, o mai mare libertate de miscare, precum si alegeri constiente ce ne indreapta catre aceasta libertate.

Curatarea pattern-urilor emotionale ne deschide catre transformare, incepand sa experimentam si altceva decat caile pe care le-am batatorit atatia ani, si ne ajuta sa fim mai pregatiti si dornici sa exploram si alte aspecte ale ceea ce suntem.


*  Exercitiu de constientizare emotionala:

1)    Identifica emotia, pentru ca ea sa devina o parte a constiintei tale (ex: furia);

2)    Odata ce ai identificat emotia, incearca sa o percepi mai bine, nu o indeparta, ci vezi de unde ar proveni, cu ce fel de schema mentala se asociaza, adica spre ce fel de conceptie despre tine te indreapta (ex: nu sunt suficient de bun).