luni, 17 septembrie 2012

Fake

 

De cate ori aratam altceva decat ceea ce simtim? De cate ori ne „coloram” fata cu zambete aparent relaxate, desi inima ne este stransa si grea sub povara unei dezamagiri sau a unei tristeti profunde? De cate ori ne extragem cu toate fortele dintr-un moment de reverie, dintr-o nevoie acuta de interiorizare, doar pentru a urma caile expansive, ale unei asa numite „normalitati” pretuita de anturajul in care ne aflam?
De ce simtim nevoia sa ne ascundem unii de altii, desi cu totii purtam in interior aceleasi tonuri afective?
Cat de tare ne straduim sa invatam cum sa folosim mai bine, mai nuantat, mai adaptat, mai convingator mastile si aparentele cele mai valorizate. Si invatam atat de bine sa radem cand in noi sufletul plange, sa parem indiferenti, cand ne topim de dor, sa aratam siguranta si duritate, cand tremuram de teama... incat nu mai realizam ca am invatat, de fapt, cel mai distrugator lucru: sa ne mintim. Si sa ii mintim si pe ceilalti. Pentru a salva imagini, sabloane considerate „potrivite”, „normale”, „adecvate”, „necesare”, „apreciate”. De catre cine? De catre alti oameni, care, la randul lor, exceleaza in aceasta auto-pacalire fara sens.
Suntem cu totii la fel, emotional. Trairile personale vor atinge mereu coardele sensibile ale unui altcineva. E felul nostru uitat de comunicare. De ce nu il mai privim asa? Poate pentru ca nu vedem asocierea dintre limbaj si emotii. Emotia, trairea este in primul rand un mesaj despre altceva, ceva mai greu de aratat direct, de multe ori necunoscut. Convingeri extrem de vechi, urme ale unor evenimente ingropate, modalitati de aparare ascunse in inconstient, nevoi afective ignorate... Toate produc emotii. Toate incearca sa se faca cunoscute noua prin emotiile pe care le resimtim. De ce le-am taia cuvantul, dreptul la exprimare? Dorim si sustinem mereu in exterior aceasta libertate de exprimare, dar ce facem cu libertatea de exprimare a atator aspecte ale noastre, proprii, acoperite prin necunoastere si ignoranta si ne-lasate sa ne intregeasca fiintarea?
Incet, incet, devenim decuplati de la sistemul nostru inteligent si intelept de functionare. Intuitiva. Traseul, pana la un asemenea nivel de deconectare fata noi insine, este destul de lung. Si el se construieste in multi ani, fara macar sa sesizam, cu fiecare pas pe care il facem spre incercarea de a obtine un control cat mai mare asupra a ceea ce simtim. Si spre ascunderea cat mai perfecta a adevaratelor sentimente, mai ales a celor „negative”.
Incercam sa controlam si sa jonglam cu emotiile in moduri din ce in ce mai complexe. Realizam transformari spectaculoase ale unor stari in altele. Insa, fara sa stim atat de bine ceea ce facem, fara sa intelegem si sa decodificam intai care era, de fapt, rostul acelor stari.
Ne este frica sa simtim anumite lucruri in prezenta altor persoane, de teama sa nu le molipsim, sau evitam diverse contacte de teama sa nu ne molipsim noi de la altii. Necunoscandu-ne prea bine interior, ne este greu sa facem delimitari, sa discernem intre trairile noastre si ale celorlalti.
Ne simtim coplesiti de starile prin care trec alti oameni, pentru ca ele activeaza in noi exact aceleasi tipuri de emotii. Care devin foarte greu de gestionat, mai ales daca acestea sunt prezente in interiorul nostru, de multa vreme, dar sunt respinse constant.
Nu suportam durerea celorlalti, ne-o agata, ne-o aminteste si ne-o subliniaza prea tare pe a noastra. In special cand aceasta este negata. Alergam dupa companii de multe ori superficiale, ce afiseaza buna dispozitie, o relaxare aparenta si un umor bine exersat. Ascundem plictiseala, dezinteresul, dispozitia noastra autentica, in spatele unor masti binevoitoare, seducatoare, doar pentru a obtine aprobari, valorizari, diverse avantaje si diverse pareri, pe care dorim ca ceilalti sa le aiba despre noi. Si facem toate aceste jonglerii motivati de necesitatea unei cat mai bune adaptari la normele sociale.
A, avem pana si „reguli de seductie” – pentru o cucerire de succes ar fi bine sa ne aratam la un moment dat mai indiferenti sau indisponibili, pentru a beneficia de mai multa atentie si a determina mai multa atractie in celalalt. Oare chiar e nevoie sa ne jucam „de-a v-ati ascunselea” pentru a fi mai interesanti?
Ne costa atat de mult onestitatea? Ne este atat de frig si teama fara hainele impestritate ce distrag atentia de la formele noastre naturale?
Suntem un manunchi de vibratii. Rezonam atat de fin la cele mai delicate atingeri ce ne patrund simturile din afara sau care se nasc in adancurile noastre. Traim simtind. Nu putem sa ne ferim de asta, oricat ne doare. Suntem sensibili. Si vulnerabili. Iar inima noastra nu mai vrea sa se ascunda, ci vrea sa fie privita si recunoscuta cu sinceritate si intelegere si bucurie. De catre noi si de catre ceilalti. Pentru ca este autentica si face ceea ce stie ea cel mai bine sa faca. Sa simta. Si sa ne informeze. Si sa ne ajute.
Ce riscam, de fapt, daca ne este vazuta sensibilitatea, adevaratele trairi?


luni, 3 septembrie 2012

Sensibilitate...

 

Sau, mai degraba, sensibilitate mare... De care ne ferim. O stigmatizam? Doar este cauza clara a atator esecuri, pe diverse planuri, a atator rani, tulburari...
Mii de senzori si antene fine radiaza din noi formand o aureola bogata, diafana. Receptionam incontinuu, fara pauza, iar canalele noastre sunt inundate de informatii. Din afara, dinauntru.
Insa, nu doar primim ci si reactionam la aceste informatii, in functie de ceea ce ne atinge, pentru ca ceea ce ne atinge, ne misca. Interior. Si cunoastem destul de bine efectele acestor miscari, inca de cand suntem mici :”esti prea emotiv, timid, plangacios, sensibil...”, adica, in nici un caz nu te poti descurca asa prin viata, cu o asemenea receptivitate. Succesul este al celor care arata putere, iar puterea si sensibilitatea... credem ca nu prea sunt usor de adus impreuna.
Asa ca, pe ici pe colo, ne straduim cat putem sa mai blocam din antenutele noastre vigilente. Uneori incercam sa le inchidem ca urmare a propriilor experiente dureroase, cand a simti prea mult include nu numai primirea de mangaieri si emotii placute, ci si a unor „sageti” ce patrund usor pana in miezul nostru, ranindu-ne.
Sensibilitatea este inca un termen confuz, ce atrage in jurul sau multe judecati.
Una dintre ele presupune ca barbatii sa nu o posede, decat in cele mai mici cantitati. Doamne fereste sa o si arate!
Iar barbati si femei deopotriva sunt incurajati sa nu si-o recunoasca. Sa nu o foloseasca. Sa o considere chiar ceva rusinos. Pentru ca nu prea este compatibila cu starea de stabilitate, de echilibru, pe care ne-ar placea sa o afisam mereu.
Sensibilitatea mare isi are radacinile adanc infipte in fiinta noastra. Fara sa ne dam seama acum, cu siguranta ne-a fost de ajutor in situatii timpurii, cand aveam nevoie sa cunoastem mai bine mediul, sa ne adaptam cat mai perfect la solicitarile din jur, sa ii simtim pe cei din preajma pentru a ne putea apara sau a ne orienta.
Ca orice copil, de fapt, ne-am trezit cu aceasta capacitate de deschidere imensa, greu de gestionat. Tot ceea ce stim in acea perioada este ca simtim. Din plin. Totul. Mult si divers. Daca nu ni s-a explicat sau nu am fost ajutati sa traducem intr-un limbaj coerent ceea ce simteam, pentru a putea prelucra informatiile primite, am ramas cu aceste simturi amplificate si coplesite mereu de stimuli nenumarati si de neinteles. Tendinta care se naste apoi va fi cea de a diminua cumva aceasta mult prea mare receptivitate. Prin inchiderea canalelor, prin deturnarea atentiei, prin gasirea unor modalitati de contracarare a sensibilitatii, sufocand-o in spatele unor paravane de armonie, siguranta si stapanire de sine fortate.

In cazul in care suntem sustinuti din timp sa fim atenti la ceea ce simtim si sa interpretam semnalele, sensibilitatea noastra nu ni se mai pare o povara, nu ne mai tulbura atat de mult. Si ii putem realiza semnificatia si importanta incredibila pe care o are in viata noastra.
Sa fim sensibili este cel mai frumos si pretios dar pe care il purtam in noi. Vibram mereu. Si nu este nici o rusine sau slabiciune sa recunoastem ca vibram astfel si rezonam atat de fin.
De exemplu, unui sef furios este normal sa ii percepem frecventele agresive si sa resimtim un efect neplacut, de retragere, de intimidare, dar in acelasi timp ar fi perfect normal sa putem si sa transmitem celuilalt efectul pe care o astfel de atitudine il are asupra noastra, fara teama. Ascultand o muzica duioasa este la fel de normal sa ii simtim acordurile pana in adancul nostru si, daca au miscat ceva profund, sa lasam picaturile cristaline sa ni se rostogoleasca pe obraji. Cand vorbim unui grup de persoane de ce ar trebui sa ne ascundem emotiile si sa ne prefacem ca nu simtim impactul atator ochi, asteptari, judecati, trairi indreptate catre noi, pe care e imposibil sa nu le preluam si sa nu le impletim cu ale noastre?
Simpla acceptare a propriei sensibilitati in fata altcuiva si recunoasterea sensibilitatii celuilalt, ne deschide fantastic, fara nevoia de aparare, catre o comunicare adevarata, mult mai autentica decat suntem obisnuiti sa o facem, atunci cand functionam gandindu-ne ce, cat si cum sa aratam din noi pentru a nu ne fi vazuta fragilitatea si a nu fi raniti.
Incercand sa fim altfel decat suntem nu facem decat sa determinam tot felul de conflicte interioare, epuizante, care sigur vor deveni vizibile in cele mai neasteptate moduri – vom rosi in tot felul de situatii, ne vom pierde vorbele sau vom exprima verbal cu totul altceva decat ne propuseseram, ne vom balbai, ne vom bloca, toate pentru ca vom insista cu forta mintii asupra noastra sa nu simtim, sa nu simtim, sa nu simtim... Si sa nu recunoastem.

Suntem cu totii deosebit de sensibili. Insa, multi dintre noi stam ascunsi in cochilii rezistente, ce nu pot fi strapunse de duritatile din jur, dar, din pacate, nici topite de atingerile calde ale frumusetii, luminii, iubirii.
Ce aduce sensibilitatea?
Intuitie. Creativitate. Pasiune. Atentie. Introspectie. Informatie. Profunzime. Constientizare. Cunoastere de sine. Cunoastere a celorlalti. Empatie. Contact. Comunicare. Deschidere. Senzualitate. Bogatie de nuante. Bucurie de a trai.

E putin?