Autoritate, pedeapsa si drepturile noastre

Ce legatura se afla intre aceste notiuni?

Ce inseamna si de ce simtim nevoia sa avem autoritate in fata celorlalti? Ca sa ce? Ca sa impunem ce? Ca sa avem impresia ca acum nu mai suntem mici si supusi unor oameni mari si puternici, ce au drepturi totale asupra fiintelor noastre? Ca sa avem impresia ca suntem mai... si mai... decat ceilalti? Sau ca sa avem impresia ca suntem, in sfarsit, remarcati?

Autoritatea reprezinta putere. De ce avem nevoie de o putere care sa fie vazuta si resimtita de catre ceilalti, pentru a putea apoi sa ne-o acceptam si noua insine?

Oare pentru ca nu stim ca o detinem si atunci incercam sa o obtinem cu indarjire din afara, chiar daca la modul iluzoriu, prin dobandirea si identificarea cu imagini ale puterii, care nu ne vor implini niciodata?

Oare acesta autoritate e ceea ce cautam si ne dorim, de fapt, pentru a ne recapata drepturile noastre innascute si nerecunoscute de a fi vazuti, ascultati, de a urma propriile valori si standarde, de a fi respectati, de a lua propriile decizii, de a ne exprima propriile trairi si ganduri, de a trai intr-un mediu neabuziv, de a da si a primi iubire neconditionata, de a avea un spatiu si un timp personal, de a fi deschisi, a creste si evolua in libertate, fara constangeri, temeri si santaj emotional, de a spune nu in fata a orice este nesigur, ne violeaza valorile si nu ne este potrivit...?

Ce ne impiedica sa afirmam si sa urmam nevoia si dorinta sufletului nostru de a creste in libertate si de a face alegeri potrivite cu ceea ce simtim? Urmele nevoilor de validare si aprobare din trecutul nostru ne urmeaza si astazi si ne activeaza subtil indoiala vesnica „dar daca nu sunt destul de...?”, pe care incercam sa o evitam imbratisand noi insine rolul de autoritate in fata altora. In termenii mecanismelor de aparare – o identificare cu agresorul, obtinuta traind in abuz de autoritate din partea persoanelor adulte din viata noastra.

De ce ar avea nevoie un parinte sa isi exercite autoritatea? Ca este mai bun sau mai sus decat copilul? Ca este neaparat nevoie sa faca uz de aceasta „forta” a sa pentru a „dresa” cat mai bine sufletul proaspat, spontan, activ, nonconformist, sensibil si creativ al copilului? Pedeapsa face parte din instrumentele de baza ale „dresarii”, chiar si a copiilor.

Pedeapsa se vrea a fi o incercare de corectare a unui comportament indezirabil. Dar ce astfel de comportament indezirabil al copilului merita sa fie pedepsit vreodata? Curajul de a se exprima, manifestarea emotiilor, incercarile mai mult sau mai putin reusite de invatare, nevoia de autonomie, nevoia de valorizare, ne-supunerea fata de norme ce ii incalca limitele sanatoase si ii blocheaza puterea si creativitatea, ne-subordonarea totala fata de regulile si deciziile adultului?

Chiar si atunci cand pare sa functioneze si e folosita, cica, pentru ghidare, pedeapsa, de fapt, produce doar un „bine” superficial, bazat pe frica.

Ce ne invata pedeapsa? Simplu. Sa ne pierdem increderea in cei apropiati. Sa ne pierdem increderea in noi insine.

Pedeapsa afecteaza mult legatura dintre parinte si copil, tocmai pentru ca nici un om nu poate simti iubire fata de cineva care il raneste in mod deliberat.

Impunerea, fortarea autoritatii asupra copiilor le traseaza cu mare claritate tendinta la supunere, pe care sistemul educational si cel social vor avea grija sa o amplifice si sa o cizeleze de-a lungul vietii. Supunerea inseamna abolire a propriei fiinte, a caii proprii, a posibilitatilor nemasurate de dezvoltare. Traind in supunere nu mai stii ce simti, de ce simti, cine esti, ce vrei, ce iti place si iti face bine sau nu, iti pierzi contactul cu adevaratul Sine si iti construiesti un alt Sine, cel obedient, creat dupa dorintele si asteptarile adultilor. Supunerea cauzeaza multe, foarte multe traume si dureri. De la neincredere, nesiguranta, lipsa constientizarii valorii personale, frustrare, agresivitate mascata, pana la alienarea si ruperea legaturii cu Sinele. Ea provine din dependenta naturala a copilului fata de parinti, pe care se sprijina ca sa il ghideze, si din frica invatata de mici, din frica de a pierde iubirea, oricum ar fi ea exprimata de catre figurile parentale (pentru ca oricum ar arata aceasta, copilul nu-si poate permite sa o piarda).

Avem nevoie apoi toata viata sa ascultam de cineva, sa ne valideze cineva trairile, ideile, calitatile, pentru ca intotdeauna o alta persoana stie mai bine ce avem nevoie, cum suntem, ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine, etc, sau ne lansam direct in a ne supune orbeste, din frica. De a nu supara, de a nu fi respinsi, de a nu fi iubiti, exact ca in copilarie.

Nu ne mai aflam de mult timp sub tutela parintilor, insa, inca nu indraznim sa contestam, nu obiectam prea mult asupra a tot felul de reguli mai mult sau mai putin absurde pe care le intalnim, asupra incalcarii drepturilor noastre intime.

De ce ne luptam atat pentru putere? Pentru a castiga o autoritate derivata dintr-o pozitie sociala, politica, financiara? Pntru a scapa de teama de a ramane mici si neinsemnati si vulnerabili in fata unor persoane care sa profite de pe urma slabiciunii noastre, punandu-ne intr-o pozitie de supunere si anulare a propriei valori? Dar suntem deja mari. Si nimeni nu ne mai poate face asta. Si nimeni nu mai are dreptul sa ne striveasca prin vreo pozitie de asa zisa superioritate. Si nici noi nu avem nevoie sa o exercitam la randul nostru asupra altora, pentru a obtine ceea ce avem deja. A-ti manifesta fizic si verbal autoritatea, nu este in nici un caz expresia unei puteri adevarate.

Cautam autoritatea. Insa autoritatea adevarata, sanatoasa, este cea care  deriva doar din puterea de a afirma respect fata de sine si ceilalti, verticalitate, incredere in sine, stima de sine, constientizare a valorii proprii, recunoastere a valorii celorlalti. In cautarea noastra suntem, de fapt, cu totii la fel, avand aceeasi dorinta profunda de dezvaluire si exprimare autentica.

„Every human being is born into the world without bad intentions, and with the clear, strong, and unambivalent need to maintain life, to love and to be loved.”

Primim ceea ce ne dorim?

Primim ceea ce avem cu adevarat nevoie? De fapt, stim sa cerem?

Primul loc de experimentare cu nevoile noastre ar fi mediul familial. Sosim in aceasta lume “echipati” cu tot felul de sisteme mai mult sau mai putin complexe, pe care este necesar sa le deslusim pentru a putea sa ne manifestam plenar, autentic, si pentru a ne crea vietile dorite.

Un astfel de sistem este si cel al nevoilor emotionale de baza. Implinirea lor in perioada copilariei ne asigura supravietuirea, cresterea, formarea unor „programe” interioare sanatoase, ce ne permit sa relationam deschis, sa fim in contact cu noi insine, sa ne exprimam puterea creatoare in toate zonele existentei noastre, sa invatam sa ne iubim, sa fim sinceri si sa avem incredere in noi.

Setul de nevoi afective primare s-ar putea reduce la a fi primit, recunoscut si constientizat ca valoare unica si la a-ti fi permisa expresia unicitatii tale. Orice impiedicare, deturnare si nerecunoastere a valorii fiintei proprii constituite premisele unei existente incomplete, tulburate interior, blocate pe anumite paliere, in care ne simtim mai degraba derutati de conflictele emotionale din noi si de frustrari carora nu le gasim intelesul.( Insa, intelesul este unul singur, este acela cu care nu vom putea face pact niciodata cu adevarat: nu esti in totalitate Tu.)

Nuantele acestor nevoi de baza se regasesc intr-o paleta larga de trairi – a fi iubit neconditionat, respectat, ascultat, sustinut, protejat, a nu fi expus la conflictele si emotiile intense ale adultilor din jur, a fi tratat drept, a fi in siguranta, a fi apreciat...

Setul acesta de nevoi afective este structura de la care vor porni diferite particularitati ale modului in care vom functiona. De implinirea lor adecvata vor depinde, mai departe, sanatatea, autenticitatea, relationarea cu ceilalti, convingerile dupa care ne ghidam si evolutia noastra.

Cand nevoile tale nu sunt auzite, intelese si implinite, mesajul pe care il primesti indirect si care iti va determina conturarea imaginii de sine este: „nu esti destul de important”.

Acest lucru se intampla deoarece, in ciuda exprimarii si a cererilor tale primitive, de copil, adultii aflati alaturi si care se ocupa de cresterea ta nu cunosc sau, mai degraba, nu mai recunosc limbajul emotional si nu deslusesc existenta clara a nevoilor afective.  Sfera lor emotionala este o zona destul de confuza si blocata demult, de cand si ei au trecut prin aceleasi situatii de neintelegere. Asa ca, de multe ori pot avea o tactica cu care se simt mai comfortabil – de deturnare a atentiei copilului de la adevaratele sale nevoi, oferindu-i altceva in schimb, ceea ce sunt ei in stare sa ofere. Astfel, un haos interior va genera un alt haos interior.

Cum sa te descurci cu nevoie tale cand nici nu stii care sunt, cand nu simti decat un gol, ceva care nu se umple complet, dar care nu iti este clar cu ce anume s-ar putea umple? De exemplu: nevoia de atentie, exprimata cateodata galagios de catre copil, poate primi foarte usor, drept substitut pentru rezolvare, ceva de mancare, o prajitura, o bomboana sau un refuz, o interdictie de a se mai manifesta, ori pur si simplu ignorare, dupa vechile obiceiuri de raspuns la tipetele sau plansul copilului: „nu-l bag in seama prea mult, sa nu-l rasfat, las’ ca-i trece...” Da, plansul si cererea vor trece, dar va ramane ceva: negarea nevoii reale. Sau se vor crea asocieri anormale intre nevoi si comportamente care nu au legatura cu implinirea acestora: nevoia de iubire si mancare, nevoia de apropiere si dependente, nevoia de manifestare a vulnerabilitatii si comportamentele ce ne pun in pericol, nevoia de atentie si cautarea succesului cu orice chip, nevoia de valorizare si shopping...

Lipsa cunoasterii si observarii in plan mai subtil a manifestarilor copilului, lipsa empatiei reale, ii face pe unii dintre noi sa nu inteleaga ce anume, ce nevoi exprima copilul prin comportamentele sale. Astfel, nevoia copilului de apropiere, de siguranta, aratata intr-un mod care il deranjeaza pe parinte, poate fi intampinata cu duritate si respingere. Plansul, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune a unui baietel pot fi retezate direct prin raspunsuri de genul: „esti mare, nu te mai smiorcai”, „esti baiat, nu poti plange si nu te poti alinta ca o fetita”.

Traiul constant intr-un mediu incarcat emotional, chiar conflictual, in care copilul, resimtind toate dispozitiile parintilor este obligat sa faca fata si sa incerce sa gestioneze niste stari care nu sunt ale lui si pe care nu le intelege, isi va forma convingerea ca haosul acela emotional este al lui, ca il defineste pe el. Va fi deturnat de la adevaratul sine si, mai tarziu, va cauta inconstient situatii relationale in care va experimenta exact aceleasi salate afective traite in copilarie. Aceasta este un tip de inchisoare des intalnit, din care simtim ca nu putem scapa – cum se face ca eu, care sunt deschis, vulnerabil, sensibil si am nevoie de intelegere, iubire, sustinere, pace, ajung in relatii generatoare de conflicte si de durere?

Cand nu ne cunoastem propriile nevoi, ne este greu sa le satisfacem, sa cerem clar ceea ce ne dorim, sa cautam ceea ce ne-ar implini.

Invatam devreme cum sa acoperim mai mult si cum sa nu intelegem informatiile importante despre noi insine. Asta, pentru ca, la inceputul vietii noastre, avem nevoie sa se afle langa noi niste „ghizi” experimentati care sa ne dezvaluie ceea ce nu cunoastem inca, niste persoane cu o intelepciune, constiinta si empatie deosebite, care sa ne calauzeasca si sa ne ajute sa ne descoperim.

In functie de ceea ce am primit acasa drept raspuns de satisfacere a nevoilor noastre, vom folosi si noi in continuare metode mai mult sau mai putin nepotrivite de cerere. Printre acestea: „am nevoie de afectiune, dar eu fac pe durul”, „am nevoie de intelegere, dar am mereu o atitudine critica si atac”, „am nevoie de atentie, dar ajung in comportamente exagerate ce ii pun pe fuga pe ceilalti de langa mine sau ma arat smecher”, „mi-e dor, dar fac pe insensibilul”, „doresc apropierea fata de cineva, dar ma retrag in carapace de teama respingerii”...

Cum am putea sa primim astfel ceea ce avem nevoie cu adevarat, cand nici noi insine nu ne recunoastem si nu ne acceptam trairile si necesitatile?

Ne afecteaza ca avem parte de lucruri pe care nu le dorim si ne straduim intens sa gasim tot felul de modalitati prin care sa obtinem ceea ce vrem, insa, de multe ori, nu merge... La o privire mai profunda am observa legaturile dintre experientele vechi, ramase in inconstient, si care, in prezent, ne determina orientarea prin viata.

Un exemplu legat de indisponibilitatea afectiva: deoarece am avut, natural, o foarte mare nevoie de apropiere si conectare cu cineva, in copilaria mica, iar acel cineva ori a raspuns cu lipsa de intelegere ori a fost absent fizic sau psihic, avem tendinta sa perpetuam modelul si, oricat de imensa va ramane nevoia noastra de iubire autentica si de conectare si oricat vom cauta constient sa o reparam, surprinzator, vom intra in relatie tot cu persoane indisponibile emotional, care chiar pe aceasta nevoie nu ne pot ajuta sa ne-o satisfacem... Avem de foarte multe ori inclinatia de a ne formula cererile specifice nevoilor noastre exact in fata persoanelor ce nu pot sa ne ofere ceea ce am avea nevoie. Oare de ce?

Implinirea nevoilor nu consta doar intr-un sentiment de bine, de satisfactie, ci ne deschide porti catre a experimenta si exprima aspecte diferite ale propriei fiinte. Cand suntem intr-o relatie in care putem comunica usor, cand simtim din partea cuiva un sentiment de valorizare si relaxarea ca putem fi noi insine, avem posibilitatea sa accesam mult mai usor zone din noi bogate si latente, potentiale neexplorate... La fel, cu un astfel de sprijin, vom afla cum sa ne stabilizam afectiv si cum sa ne oferim noua insine ceea ce avem nevoie, fara sa ne agatam continuu in cautari disperate de satisfacere.

Cu siguranta sunt multe raspunsuri de descoperit in noi, daca vom alege sa punem intrebarile.