Despre noi... copiii

Pentru ca doresc sa orientez atentia intr-un mod serios asupra aspectelor legate de copilaria noastra, asupra importantei si influentei majore a tot ceea ce traim in aceasta perioada a vietii pentru intreg viitorul nostru, va ofer niste repere exprimate foarte clar de o psihoterapeuta renumita – ce a sustinut prin activitatea sa indelungata dreptul copilului de a fi recunoscut, inteles, protejat, respectat si valorizat ca fiinta unica, independenta si vulnerabila – Alice Miller.

·       „Toti copiii sunt nascuti pentru a se dezvolta, a creste, a trai, a iubi si a-si articula nevoile si emotiile in scopul auto-protejarii.

·       Pentru dezvoltarea lor, copiii au nevoie de respectul si protectia adultilor care sa ii ia in serios, sa ii iubeasca si sa ii ajute sincer sa se orienteze in lume si in viata.

·       Cand aceste nevoi vitale sunt frustrate, iar copiii sunt, in schimb, abuzati de dragul nevoilor adultilor, fiind exploatati, batuti, pedepsiti, manipulati, neglijati, neascultati sau dezamagiti, fara interventia niciunui martor, atunci integritatea lor va fi afectata grav si pe termen lung.

·       Rectiile normale la asemenea rani sunt furia si durerea; dar, din moment ce copiilor ce cresc intr-un semenea mediu le este interzis sa isi exprime furia si din moment ce ar fi de neindurat pentru ei sa isi traiasca durerea in singuratate si neintelegere, vor fi nevoiti sa isi ignore si sa isi reprime emotiile si toate amintirile legate de traume si sa ii idealizeze pe cei vinovati de asemenea abuzuri. Mai tarziu, nu vor mai avea nici o amintire despre ce li s-a intamplat.

·       Disociate de cauzele originale, sentimentele de ura, neputinta, disperare, dorinta nesatisfacuta, anxietate si durere isi vor gasi expresia in acte distructive orientate impotriva altora (comportamente criminale) sau impotriva lor insile (dependenta de droguri, alcoolism, prostitutie, tulburari psihice, suicid).

·       Cand aceste persoane devin parinti, deseori vor directiona acte de razbunare impotriva nedreptatilor suferite in copilarie asupra propriilor copii, pe care ii vor folosi drept tapi ispasitori. Este tragic faptul ca, din necunoastere, parintii isi bat copiii, pentru a scapa de emotiile legate de felul in care au fost tratati ei insisi in copilarie de catre proprii parinti. (Aceste aspecte si motivele reale ale comportamentelor scapa de obicei nivelului constient.)

·       Daca copiii maltratati nu devin criminali sau bolnavi mental, este esential, ca macar o data in viata lor sa intre in contact cu o persoana care stie fara nici un dubiu, ca mediul familial, si nu copilul neputincios, batut, este de vina si sa ii sprijine in recunoasterea acestui lucru.

·       In realitate si in mod natural, copiii tind sa se invinovateasca pe ei insisi pentru cruzimea parintilor si sa ii absolve pe acestia de orice responsabilitate.

·       In ultimii ani s-a putut dovedi, datorita noilor metode terapeutice, faptul ca experientele traumatice din copilarie, reprimate, sunt stocate in interiorul corpului si, desi raman inconstiente, isi exercita influenta chiar si la maturitate.

·       Abuzul asupra copiilor se manifesta in multe forme, incluzand si pe aceasta: le dam sarcina copiilor, inca de la nastere, iar mai tarziu prin toata educatia, sa ne respecte, sa ne iubeasca, sa ne cinsteasca, sa reuseasca performante pentru noi, sa ne satisfaca ambitiile, pe scurt, sa ne dea tot ceea ce ne-au refuzat parintii nostri.

·       Cruzimea parinteasca nu se caracterizeaza intotdeauna prin bataie, ci mai ales prin lipsa de daruire prietenoasa, prin lipsa de comunicare, prin ignorarea nevoilor copilului si durerii psihice a acestuia, prin pedepse fara noima, perverse, prin abuzuri sexuale, emotionale, prin exploatarea iubirii sale neconditionate, prin santajul emotional, prin distrugerea sentimentului demnitatii si prin nenumaratele forme de exercitare a puterii. Copilul tolereaza absurditatile parintilor pentru ca le considera normale si pentru ca nu se poate apara de ele. Ei isi pun toata increderea si speranta in mainile adultilor ale caror comportamente, oricat de dureroase, strivitoare si absurde sunt, vor fi privite drept dovezi de iubire.

·       Oamenii a caror integritate nu a fost afectata in copilarie, care au fost protejati, respectati si tratati cu sinceritate si seriozitate de catre parinti vor fi in adolescenta si la maturitate inteligenti, deschisi, empatici, sensibili. Se vor bucura de viata si nu vor simti nevoia inconstienta sa isi produca suferinta lor si altora. Isi vor folosi puterea sa se apere, dar fara sa atace. Si nu vor putea face altfel decat sa respecte si sa protejeze la randul lor pe cei mai slabi ca ei, adica si pe proprii copii, pentru ca asta este ceea ce au invatat din experienta lor timpurie.

·       Un om care nu se poate aprecia, care nu se poate respecta, care nu isi permite propria creativitate si relaxare, care se autosaboteaza constant, nu face asta de bunavoie. Blocajele lui sunt rezultatul unei istorii pe care trebuie sa o cunoasca cat mai exact posibil, trebuie sa o cunoasca din punct de vedere emotional, pentru a intelege cum a devenit asa cum este.” Si a incepe sa se elibereze.

Pe scurt, am incercat sa adun cateva informatii si sa formulez un material de reflectie... In acelasi scop sunt si intrebarile urmatoare:

Ce m-a chinuit in copilarie? Ce nu mi-am dat voie sa simt? Care era tonul afectiv predominant in care se desfasura viata mea zilnica?

Inconstientul

Atat de departe de constiinta noastra si, totusi, atat de aproape. Prietenul si dusmanul nostru deopotriva...

Chiar daca s-a relevat prezenta inconstientului in structura noastra psihica de foarte mult timp, avem inca tendinta de a-l evita cam in orice abordare legata de expresia fiintei noastre. Credem si vrem ca totul sa se bazeze pe fapte reale, aici si acum. Doar asta conteaza. Restul, trecutul, nu are nici o importanta. Oare?

Avem, de fapt, nevoie sa credem acest lucru, pentru a ne mentine iluzia de control asupra vietii noastre. Insa, a crede ca suntem in control peste ceva ce nici macar nu cunoastem inseamna sa ramanem in limitare si ignoranta. Din pacate, nu realizam ca, doar aducand lumina in zona aceasta necunoscuta, ascunsa, aflata in umbra, ne putem largi constiinta si putem capata in acelasi timp autonomia dorita si capacitatea de a ne lua in stapanire propria viata.

Pastrator al istoriei noastre (si nu doar de cand avem capacitatea redarii primelor amintiri, ci de mult mai devreme, poate chiar de cand ne aflam ca si intentie mai mult sau mai putin constienta in mintea si sufletul celor care ne-au adus pe lume), inconstientul este un rezervor urias de informatie care asteapta sa ne ofere multele piese de puzzle ce ne lipsesc, pentru a intregi cea mai importanta imagine pentru noi: a noastra. Fara completare si fara continuitate in povestea noastra, traim fragmentat, cu imposibilitatea de a intelege legaturile dintre prezent si trecut, cu incapacitatea de a ne intregi, de a ne cunoaste, de a invata, de a transforma ceva in noi cu adevarat.

Ce procent din viata noastra de zi cu zi credem ca ar reprezenta functionarea constienta? Probabil, ni se pare ca peste 90%, desi procentul e in realitate invers. Doar noi suntem cei care actionam, gandim, simtim continuu si nimeni altcineva in locul nostru. Dar ce sunt, atunci, starile pe care le simtim a N-a oara cand ajungem si in prezent in situatii, fata de cineva pe care il investim cu putere, asemanatoare cu cele in care, de exemplu, tata ne certa sau isi impunea totalitarist punctul de vedere, ce se intampla atunci cand ne trezim, fara sa ne dam seama, in acelasi tip de relationare disfunctionala, in acelasi gen de conflicte, in neputinta copilareasca de a gasi solutii pentru rezolvare  problemelor, in comportamente fata de copiii nostri identice cu cele ale propriilor parinti, in autosabotari ale implinirii nevoilor noastre afective? Ne intrebam vreodata „oare de unde vine asta si de ce?”, avand totodata deschiderea, dorinta si curajul sa si aflam raspunsul?

Sesizam probabil, de multe ori, ca ceva „iese” din noi, fara aportul nostru constient, si se manifesta ca si cand acea parte ar fi de fapt in control total asupra noastra. Si ne straduim, apoi, neplacandu-ne aceste efecte, sa urmam exercitii, sfaturi, autosugestii, gandire pozitiva, antrenamente de toate felurile, poate-poate vom potoli cumva "monstrii" din adancuri.

Ne gandim: ”acum sunt adult”. „Situatia asta o pot gestiona”, desi ni se inmoaie picioarele, „pot sa vorbesc si sa-mi sustin punctul de vedere”, desi suntem pe punctul de a lesina de teama sau de a ne infuria si izbucni agresiv, „pot avea partenerul pe care mi-l doresc”, desi in ascuns inca avem convingerea ca nu meritam sa fim ibiti, „pot sa iau o pauza de la treburile zilnice”, desi timpul petrecut in pauza ne nelinisteste si mai mult, pentru ca nu ne permitem relaxare...

De unde vin, totusi, toate acestea? Lanturi mici sau mari si scheme diverse ce ne tin prizonieri cu subtilitate...

Pana la varsta de 6 – 7 ani creierul copiilor functioneaza predominant intr-un registru de unde (delta, teta, alfa) specific relaxarii, reveriei, starii aproape hipnotice, in care planul imaginatiei si cel real se intrepatrund, permitand in cel mai mare grad influentarea, inductia, programarea directa; aceasta se datoreaza si faptului ca pana la aceasta varsta nu se manifesta gandirea critica. Ne adresam, astfel, direct inconstientului copiilor nostri.

Felul in care copiii receptioneaza si transforma sugestiile primite din partea parintilor (nu ma refer aici doar la: „ce bun si frumos esti!”, „ce incapabil esti!”, adica sugestii verbale, ci la toate comportamentele si modalitatile de perceptie si de raportare a acestora la lume si la proprii copii) sunt intr-adevar unice, fiind influentate si de zestrea copilului, de temperament, de tonusul energetic si alti factori. Toate aceste tipuri comportamentale ale adultilor pe care le preluam, precum si emotiile traite in copilarie, creeaza niste programe mentale, niste credinte adanci, ce vor coordona viata noastra dintr-un plan ce ne scapa. Cel al inconstientului. Programele odata formate si folosite constant cu greu se pot remodela sau inlocui cu altceva daca vor ramane pentru totdeauna ascunse constiintei.

Informatiile din inconstient sunt inlantuite intre ele, ca panza de paianjen. Ele nu pot fi insa atat de usor accesate, fara o orientare spre noi insine, fara cautarea de a descoperi si a intelege. Putem observa in plan real efectele acestor continuturi si programe inconstiente: emotii, senzatii fizice, imagini, simptome, vise, atasamente excesive, situatii repetitive, ganduri obsedante, comportamente de autosabotare...

Invatand cum sa le „apucam”, reusim sa intelegem si asocierile dintre ele, lucru ce va duce la o mai mare coerenta si continuitate intre trairi, ganduri, comportamente, trecut, prezent; ceea ce ne va deschide constiinta mai mult si ne va permite sa vedem cum totul se leaga si capata sens, ca o imagine ce se intregeste treptat.

Desi ne este greu sa acceptam, viata noastra nu este controlata, asa cum ne imaginam, de intentiile si dorintele noastre constiente. Cand mintea constienta e mereu ocupata cu ceva, nu mai observam comportamentele noastre programate. Si, din moment ce suntem in general orbiti de influenta acestora, ne credem in mod natural victime ale unor forte externe.

Cu cat aducem mai multa lumina in inconstient, prin cunoastere, introspectie si constientizare, cu atat vom capata o mai mare libertate si independenta in a ne modela viata dupa cum dorim. Pentru ca, altfel, nu putem schimba, debloca sau depasi ceva ce ne este total necunoscut.

Inconstientul ne poate fi prieten pe calea cresterii noastre, in masura in care cooperam cu el si ne folosim inteligent de resursele pe care ni le pune la dispozitie, deoarece, pe langa istorii si momente traite pe care avem nevoie sa le stim ca sa le integram, el contine si potentialele noastre aflate in stare latenta.

A aduce lumina constiintei in inconstient, inseamna a ne elibera de ceea ce este blocat si invechit si a ne bucura de bogatii despre care habar nu avem.

Fuga...

Dintre toate tipurile de  sporturi, exista unul la care am putea fi cu totii campioni mondiali. Fuga... de sine.

Si am elaborat atat de multe moduri de „a fugi”, incat fiecare dintre noi ar fi capabil sa castige un premiu suplimentar – pentru inventivitate, pentru rezistenta, pentru varietate, pentru distanta (distanta la care am ajuns fata de noi insine)...

Suntem foarte buni la asta, pentru ca suntem antrenati din copilarie. Iar acum aceasta practica face parte din noi, nici nu o mai putem observa.

Incepand de la mecanisme de aparare simple, mai mult sau mai putin constiente, si pana la activitati complexe si sustinute, fugim de autenticitatea noastra, poate fara sa ne dam seama, fugim de adevaratele noastre trairi si amintiri si credinte. Fugim de durerea initiala de a nu fi vazuti asa cum suntem si apreciati pentru asta. Fugim de neputinta de a sterge identificarea cu mastile noastre. Fugim de noi si ne lasam prinsi, absorbiti, fascinati de mirajul a tot ce ne inconjoara. Si, daca sesizam cum isi face aparitia, timid, in noi, o indoiala asupra tiparului in care suntem captivi, ne ascundem repede dupa diverse explicatii si interpretari, care sa ne dea un sentiment de confirmare ca e bine ceea ce facem.

Negare, reprimare, sarcasm, optimism impenetrabil, idolatrizare, mancare, alcool, droguri, sex, perfectionism, ostilitate, workaholism, shopping excesiv, dormit excesiv, victimizare, judecare, lupte de putere, disimulare, rationalizare, supunere, dependenta afectiva, medicatie pentru orice simptom, nevoie de control, nevoie de exercitare a autoritatii, incercare de a fi placut in orice situatie, religiozitate dogmatica, privitul excesiv la tv, falsitatea, angajare habotnica in diferite practici spirituale, identificare cu diverse imagini idealizate, activism exagerat, raportare continua la exterior si la ceilalti, manipulare, implicare in actiuni periculoase, cautare asidua a partenerului perfect, incercare continua de a demonstra diverse capacitati... si lista nu se opreste aici. Toate pot fi manifestari ale temerii de a privi in interior.

Parca ne este din ce in ce mai specifica stagnarea in iluzii si evitarea de a intelege, de a afla, de a descifra mai mult despre sine. Ritmul acesta alert in care traim si care nu lasa loc pauzei de reflectie sa fie de vina? Sau lipsa informarii, a educarii cu privire la felul nostru de functionare? Sau perpetuarea unor modele de percepere a vietii ce ne ingreuneaza constientizarea?

Ne dorim schimbari majore, transformari eliberatoare, relaxare, creativitate, incredere, bucurie... dar cum le putem concretiza fara a fi noi insine cu adevarat, ci doar o urma slaba a ceea ce suntem? Ne straduim sa lucram cat mai bine cu ceea ce avem si am construit, poate, de cand eram mici. Cu abilitati oarecum limitate si poate, unele, destul de disfunctionale. Dar daca ne-am reintregi? Daca ne-am permite sa refacem traseul de acolo, de unde l-am lasat in trecut, dand la o parte, prin constientizare, straturile pe care le-am cladit de-a lungul timpului, doar pentru a fi placuti sau a supravietui in aceasta lume, eliberandu-ne astfel potentialul real?

Calatoria spre sine necesita un oarecare efort, necesita dorinta, curiozitate, chiar entuziasm, si, da, este solicitanta, mai ales cand ne-am obisnuit de atata vreme sa nu ne ascultam, sa nu ne vedem.

Prin fugile noastre, pe langa evitarea durerii, cautam, insa, acea stare de bine, de implinire, de bucurie, de serenitate, adica exact starea ce ne caracterizeaza Fiinta. Nu sesizam inca paradoxul drumului si chinului nostru? Fugim, de fapt, exact de locul in care tanjim sa ajungem...

Oare ar fi chiar asa de tragic si de coplesitor, daca ne-am opri si ne-am uita in urma, ca sa realizam, totusi, de cine fugim cu atata determinare?

„We only consciously enter our inner reality when we, on some level, come to realize that there is nowhere else to go and nothing else worth accomplishing.”

Orbirea emotionala

Orbirea emotionala se intampla atunci cand ne scindam sentimentele, amintirile afective si nu putem discerne continuitatea si unitatea a ceea ce suntem. Adica?

Ce facem atunci cand nu stim, cand nu ne amintim de suferintele prin care am trecut la inceputurile vietii? Negam ca ni s-ar fi intamplat asa ceva vreodata. Dar  vedem in prezent ca ceva din trairile noastre nu se leaga, nu capata sens. Suntem indiferenti si insensibili sau „incercam” sa privim mereu partea plina a paharului sau ne zbatem intr-o mare de stari neplacute, dureroase, pe care nu le punem in legatura decat cu evenimentele prezente. Ce s-a intamplat acolo, in noi, de ramanem prinsi ori intr-o apatie interioara puternica, ori intr-un haos emotional greu de gestionat?

Ne autosabotam, repetam relatii disfunctionale, suferim constant, ne ascundem adevaratele sentimente, ne refugiem in munca, intr-un rol matern, intr-o indisponibilitate afectiva, in rationalitate si logica stearpa sau, din contra, nu avem claritate si coerenta intelectuala, suntem nepasatori sau incapabili de empatie si receptivitate fata de ceilalti. Acestea sunt cateva dintre efectele orbirii emotionale.

Traim, in societatea actuala, un conflict destul de mare intre manifestarea sensibilitatii, a empatiei, a autenticitatii si rigiditatea, dezumanizarea, masca impusa si considerata necesara pentru activarea in viata profesionala orientata doar pe rezultatele muncii. A unei munci facute de robotei bine instruiti, care au dreptul la reparatie si refacere doar doua-trei saptamani pe an si pentru care valorizarea eficientei la job tine loc de orice alta implinire a nevoilor de dezvoltare si evolutie si de orice alt contact real – cu sine, cu cei apropiati.

Ne lasam acaparati de povesti afective traite de personaje de roman, de film, de telenovele, de reality show-uri, in loc sa simtim si sa fim in contact cu propriile istorii. Ne este mai usor sa ne identificam cu altii. Poate incapacitatea de a ne conecta cu adevarat la noi ne face sa ne multumim cu niste substitute. Dar daca am sta sa cautam macar pentru o perioada intelesul a ceea ce simtim de fapt, fara sa fim influentati de parerea si modelul celorlalti?

Suntem intr-o necontenita agitatie interioara pana ajungem sa realizam si sa incorporam continutitatea emotionala din vietile noastre – copilarie, adolescenta, maturitate... Toate aceste momente ni se pot prezenta disparat, in fragmente, amintiri vagi, sentimente punctuale, ocazionale, diferite evenimente a caror conexiune scapa... Nu ne gasim linistea, insa, pana nu reusim sa punem cursivitate in noi. Altfel, ramanem intr-o orbire emotionala, care ne serveste zilnic ceva ce pare sa nu aiba legatura cu nimic si care ne arunca intr-un spatiu incomfortabil.

Cand nu stim ce am trait, ce am simtit in multe situatii din copilaria noastra, cand am ales sa nu ne mai amintim, reprimand si refuland din greu aceste emotii, ramanem goliti de sens si de energie pe zone mari din noi insine si incapabili sa vedem ca ceea ce ni se intampla acum are atat de mare legatura cu ceea ce se intampla atunci. Iar felul in care reactionam fata de parteneri, copii, prieteni, sefi, subalterni, poarta foarte clar, dar insesizabil inca pentru noi, amprentele afective ale copilariei. Ne aflam fizic in prezent, dar inconstient in trecut. Iar sa ramanem in aceasta ignoranta poate parea mai usor decat sa ne asumam „riscurile” unei cercetari interioare, pentru a amplifica constientizarea si a realiza unirea.

Este important sa cunoastem cum si de ce si pe unde am pus oprelisti in calea curgerii noastre interioare, pentru a capata adevarata implinire, aceea provenita din refacerea legaturii cu sine si din restabilirea intregirii.