Anatomia emotiei

Oricate interpretari am da conceptului de „emotie”, legandu-l de fiziologia si chimia organismului, de explicatiile neurologice, de intelesurile ezoterice sau de exclusivitatea descrierilor psihologice, este imposibil sa nu ii privim adevarata natura – cea energetica.

Este destul de dificil, neobisnuit si indraznet sa corelam manifestarile energiei cu fenomenele psihologice, insa a sosit vremea sa ne largim orizontul intelegerii pentru a integra aspecte pe care le-am neglijat, aspecte absolut necesare pentru o autocunoastere mai clara.

Nu ne punem intrebari despre energia naturii, pe care o vedem doar datorita efectelor  prin care isi face simtita prezenta (caldura soarelui, forta vantului), insa, atunci cand e vorba de a accepta ca asa ceva, invizibil, nedetectabil concret, ne anima si pe noi, ne retragem in carapacea ignorantei, a incapacitatii de privi mai larg, a evitarii de a cerceta si a ne pune intrebari.

Stim sau ar trebui sa stim cu totii ca dispunem de o „cantitate” de energie care circula prin noi, se improspateaza si ne hraneste zilnic, ne asigura supravietuirea permitandu-ne miscarea, cresterea, precum si investirea ei in anumite aspecte necesare pe calea dezvoltarii noastre. Toate aceste actiuni ale energiei sunt insa coordonate de diferitele conceptii si credinte pe care ni le-am creat de-a lungul timpului. In functie de ceea ce credem, in cea mai mare parte inconstient, despre noi insine, despre viata, despre ceilalti, energia interioara se va comporta in diverse moduri care ne vor sprijini sau nu evolutia.

Emotia pe care o resimtim ar fi traducerea miscarii sau ne-miscarii energiei intr-un fenomen psihic, pe care il putem verbaliza (ea prezinta in acelasi timp si componenta fiziologica).

Emotia ne vorbeste despre energie. La fel cum si simturile noastre fizice (mirosul, gustul, vazul, auzul, atingerea) ne informeaza despre caracteristici energetice ale lucrurilor pe care le percepem prin intermediul lor.

Simturile au grade diferite de dezvoltare, in functie de cat de mult au fost solicitate, exersate, folosite; unele ofera senzatii rafinate, descompunand in mici detalii arome, atingeri, culori...

La fel este si in cazul simturilor emotionale – capacitatea de a resimti o gama foarte mare de emotii, de frecvente energetice, de fapt, depinde de cat de mult au fost acestea „antrenate”. De exemplu, cand cineva este intr-o stare de furie, dar pe care si-o mascheaza cu un comportament binevoitor, poate chiar cu zambete afisate calduros, altcineva, care este mai deschis, mai receptiv si are aceste simturi emotionale mai dezvoltate si mai exersate (poate datorita necesitatii de a supravietui intr-un mediu ostil), percepe imediat starea care se afla sub fatada aratata.

Emotiile sunt simturi care ne ofera informatii despre interior (ce gandim de fapt despre noi insine, ce nevoi interioare avem) si despre exterior (daca situatiile in care ne gasim corespund sau nu dorintelor si nevoilor noastre, ce probleme nerezolvate activeaza in noi oamenii cu care relationam, diverse aspecte potrivite sau nu pentru noi din mediul in care traim). Nu putem creste armonios si in concordanta cu ceea ce suntem, fara sa tinem cont de ele, de ceea ce ne transmit. Ele nu pot fi compensate de alte simturi.

Asa cum ceea ce percepem cu ajutorul simturilor fizice cunoscute ne determina sa alegem anumite atitudini, actiuni, la fel si emotiile ne imping sa facem alegeri si miscari in interiorul si exteriorul nostru.

Putem sa simtim o paleta uriasa de emotii, chiar la comanda, activandu-le in multe feluri, ele aflandu-se ca si potential in interiorul nostru, insa, cel mai important este sa stim sa le identificam, sa discernem intre adevaratele noastre emotii si cele preluate din exterior, adica emotiile celorlalti.

Emotiile au un rol esential de informare energetica si de traducere a acestei informatii in plan psihic si fizic. Motivele pentru care energia noastra interioara se blocheaza, se risipeste, este deviata, pot fi numeroase, insa principalul este sa ne dam seama de ceea ce se intampla de fapt cu ea, adica sa identificam in ce stare se afla, pentru a lua masuri de reechilibrare, de redirectionare...pentru ca, pana la urma, acesta este scopul emotiilor, de a ne orienta, de a ne ajuta sa parcurgem drumul nostru unic prin viata. Iar semnalele lor sunt foarte importante.

Cand nu le ascultam si nu incercam sa intelegem despre ce anume ne vorbesc, de exemplu, in cazul in care simtim emotii neplacute – teama, disperare - ce ne avertizeaza ca ceva nu e in regula cu energia noastra dintr-o anumita zona – e blocata, se epuizeaza – tradusa printr-o stare de nesiguranta, situatia noastra se poate inrautati, pentru ca ne ascundem si ignoram niste mesaje care ne cer sa luam niste masuri pentru rezolvare, nu sa fugim. Astfel, emotiile „negative”, de care ne-am ferit si care doar ne avertizau generand o dispozitie neplacuta, se vor transforma la un moment dat in afectiune fizica. Din pacate, abia in acest moment devenim mai motivati sa actionam, sa cautam solutii, sa ne miscam intr-o directie sau alta, pentru ca situatia pare mai grava, ne este amenintata integritatea fizica. Intr-un fel, ne este mai usor sa ajungem in astfel de situatii, pentru ca simptomul fizic este mult mai vizibil decat un grup de emotii pe care nu am fost invatati sa le percepem cu acuratete.

Felul in care ne folosim energia interna (psihica si fizica) este dirijat de credintele noastre si de nevoile noastre de baza implinite sau nu – aceste conceptii si nevoi fac posibila distribuirea energiei in diferite moduri si in diferite zone – ale psihismului si ale corpului. De aceea, chiar daca ne dorim schimbari majore in viata noastra, mecanismele care conduc la directionarea gresita a energiei vor ramane aceleasi si vor genera aceleasi efecte, pana nu schimbam tiparele mentale, adica acele credinte inradacinate in noi, care opereaza si ne gestioneaza viata de la nivelul inconstient.

Emotiile in sine nu par sa reprezinte ceva la prima vedere, tocmai datorita caracterului lor schimbator, dar intotdeauna, in spatele lor se afla un inteles, iar acela trebuie cautat si descoperit.

Emotiile sunt un radar permanent. Cele considerate "pozitive" ne arata cat de energizati suntem in interior, cat de in armonie cu noi insine suntem, cat de fluizi, flexibili, increzatori, echilibrati. Cand ne relaxam, energia curge, ne inunda si ne hraneste, ne da aripi si cale libera spre a creste, a inflori, de aceea si traim emotii ca bucuria, entuziasmul, spontaneitatea, admiratia, increderea, dragostea, recunostinta.

Emotiile neplacute, considerate „negative” sunt emotii care produc durere – fizica, psihica - de aceea le acoperim, le aruncam din constiinta in inconstient, le deturnam mesajul, folosim mecanisme de aparare pentru a nu le mai simti.

Insa tot ceea ce se intampla in sistemul nostru interior are doar rolul de a ne arata in ce stadiu suntem si ce actiuni sunt mai potrivite sa facem in „calatoria” existentei noastre, de aceea, a nu asculta diferitele semnale care ni se transmit, este o dovada a lipsei de maturitate si a neasumarii responsabilitatii pentru viata noastra.

Ne descoperim, ne exprimam, cream si ne expansionam in acelasi timp si este incredibil de minunat sa beneficiem, in acest proces de transformare, de ajutorul „uneltelor” misterioase, pe care abia am inceput sa le constientizam mai bine, care ni s-au daruit o data cu viata. Emotiile sunt printre cele mai importante dintre ele.

Dimensiunea iubirii

„A romantic relationship is an adventure in growth.”

„If we are not respecting, honoring, and loving our self - then it doesn't matter how much someone else loves or respects us - it won't work to make us happy and at peace.”

Pot reda o mare, incomensurabila lista de citate. Despre iubire. Inimi si minti mai mult sau mai putin deschise au incercat sa ne transmita adevarul perceput prin experientele traversate... Ne recunoastem si noi parerile in multe dintre ele. Chiar ne place sa descoperim rezonanta pe care ne-o trezeste un anumit manunchi de cuvinte, pe care noi n-am fi putut sa il conturam parca atat de bine.

Dar daca nu doar am vorbi despre asta? Daca nu am mai cauta doar sa formulam explicatii, sa tragem concluzii, sa facem comparatii si astfel sa mai adaugam conflict in noi si intre noi? Daca in primul si cel mai important rand am simti? Daca ne-am conecta la niste nivele aflate dincolo de o conceptualizare exacta, nivele pe care le stim intuitiv, pentru a experimenta trairea deschiderii, bucuriei, lipsei de teama, increderii, comuniunii si libertatii, toate in acelasi timp? Este tot ceea ce cautam, de fapt, toata viata... In adancuri, in afara, in noi si in ceilalti... Dimensiunea Iubirii.

Nu prezint retete pentru gasirea ei. „Reteta” se afla chiar in structura noastra. In nucleul nostru, ca un cod ADN. Insa depinde de noi sa il activam. Ca sa o traim.

Dimensiunea iubirii este o realitate pe care o cunoastem cumva, pentru ca face parte din noi atat de intim, incat nu avem cum sa o pierdem de tot vreodata. Este o stare indescriptibila, in care puterea si deschiderea totala se impletesc desavarsit.

Dimensiunea iubirii nu reprezinta iubirea romantica, iubirea temporara, problematica, dureroasa, cu care o confundam deseori. Da, o experimentam temporar si fragmentat atunci cand ne indragostim, cand ne conectam cu cineva, cand ne topim in admiratia si pacea din timpul contemplarii. Dar clipele acestea atat de pline si minunate in care spunem „gata, am gasit, asta e!” ni se strecoara printre degete si fug, lasandu-ne sa tanjim dupa acel „ceva” pana gasim urmatoarea experienta revelatoare.

A fost denumita in multe feluri, iar modurile in care a fost denumita ne-au intarit convingerea ca se afla, daca exista cu adevarat, foarte, foarte departe de contactul nostru - „paradisul pierdut”, „sentimentul oceanic”, „pantecele matern”...

Insa, chiar daca percepem atat de putin din ea, pare sa fie o stare autentica si atat de eliberatoare...si parca atat de aproape... O stare care ne-ar implini si ne-ar hrani vesnic. Cum sa nu o cauti? Cum sa nu o vrei? Asa ca ne lansam in a gasi macar franturi sau imitatii mai bune sau mai slabe ale ei, orice ne-ar putea reda sentimentul de intregire, pace si „acasa”.

Luam la rand: relatia cu mama, cu tata, cu fratele, bunica, prietena, catelul, iubitul, copilul, maestrul, natura, pasiunile, job-ul...Si gasim in fiecare fragmente de: dragoste, bucurie, creatie, libertate, entuziasm, implinire, incredere, putere, contopire... pe care ni le aduc aceste relationari. Si toate ne ofera momente de extaz, de completare perfecta, momente pe care ni le legam puternic de suflet, ca sa dureze o vesnicie – „poate, de data asta, este pentru totdeauna”. Momentele acestea, cand simtim ca am gasit iubirea, prin orice chip ni s-ar revela, in orice forma, romantica sau amicala sau parentala, le traim ca pe o speranta ca acea cautare s-a incheiat, ca ne-am gasit sufletul-pereche mult dorit care ne-a adus „acasa”. Pentru ca el, intr-un mod magic, ne-a facut sa luam contact din nou cu dimensiunea iubirii. Si atunci, devenim convinsi ca pe el nu trebuie sa il pierdem vreodata, deoarece ne-am pierde astfel si accesul catre starea de bine indelung asteptata.

Da, sunt incitante si semnificative si inaltatoare toate relatiile noastre ce ne aduc in inima si ne prezinta, ca sub un reflector urias, aspecte ale iubirii totale pe care o cautam; insa dimensiunea iubirii este o stare prezenta in noi si engramata in esenta noastra. Iar prin tot ceea ce cautam, exersam de fapt conectarea cu ea, trairea ei, reamintirea ei.

Oarecum paradoxala este raportarea noastra la aceasta stare. Incerc o metafora. Sa ne imaginam ca dorim sa luminam o camera superba, cea mai importanta, mai deosebita si reprezentativa din casa noastra, cea care ne pune in valoare casa. Si alegem sa o facem cu ajutorul unei lanterne. Care ne permite o iluminare pe bucatele, in functie de locul spre care o indreptam. Si ne atasam atat de tare de lanterna noastra, incat ne simtim pierduti, daca nu o mai avem sau ni se strica...cautam repede alta, sa nu ramanem cumva fara lumina. Insa, ceea ce am uitat in mod miraculos, este faptul ca noi insine pastram camera in intuneric, parca fara sa ne mai dam seama, lasand trase peste ferestrele imense draperii groase si grele, si alegem inconstient sa depindem de micuta lanterna pentru a ne bucura de frumusetea si stralucirea pretioasei incaperi.

Dimensiunea iubirii este aici, in noi, si a fost dintotdeauna, iar singurul lucru pe care il putem face este sa ii permitem fara teama sa se manifeste, sa ne umple fiinta, sa radieze, pentru ca este insasi dimensiunea existentei noastre. Nu pot sa prezint retete pentru a o atinge si a o pastra etern. Nu le stiu. Insa inima noastra stie...

Onestitatea emotionala

" Getting emotionally honest with ourselves in relationship to our childhoods is absolutely vital in order to be able to start having healthier relationships today."

Onestitatea emotionala incepe cu noi insine.

Ce ne-ar costa sa fim onesti cu noi insine? Probabil o prea mare durere de a accepta ca nu ne simtim bine cu noi, in noi, ca ne tradam la cea mai mica temere ca s-ar putea sa nu ne ridicam la inaltimea unei judecati de valoare din partea celorlalti, probabil am suferi o neplacere considerabila parasind comoditatea si ignoranta ce ne pazeste de cutremurele interioare, de zbuciumul care incearca sa ne trezeasca. Sa ne trezeasca la adevarul din noi.

Sa fii sincer. Fara teama. Ce relaxare poate aduce! Sa iti asculti vocea. Si adevarul. Dar cum ne-am putea auzi adevarul cand nu e nimeni alaturi sa ni-l asculte, sa ni-l valideze, sa ni-l oglindeasca pentru a-l putea percepe mai bine si sa ne ghideze in a-l exersa prin ascultarea de sine?

Avem nevoie sa ne cunoastem adevarul din simtirile noastre. Si daca simtirile noastre tresar si exprima poate teama de a fi parasit, teama de a fi incapabil, teama ca am putea fi raniti, in situatii ce par banale, sa nu le mai trecem cu vederea si sa nu ne mai mintim linistindu-ne ca „nu e nimic”, „e doar o inchipuire, o stare de moment care se duce” sau gandind ca „nu imi face bine sa simt asta, asa ca incerc sa ignor”, pentru ca e clar ca a sosit momentul sa auzim mai mult, sa ne intrebam, sa vedem despre ce dureri vechi si ascunse ne vorbesc de fapt.

Avem nevoie sa descoperim adevarul din simtirile noastre, pentru ca, pana la urma, tot cu ajutorul simtirii il putem recunoaste. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi trait macar o data sentimentul de recunoastere a unui adevar – sclipirea, insight-ul, aha-ul...

Acel „aha” poate veni si cand ne indreptam atentia asupra trairilor noastre, cand le intelegem sensul („emotia asta, pe care o am atat de des, vrea sa imi spuna ca...”) sau cand cuplam senzatiile fiziologice cu o stare psihica (tensiune fizica, palpitatii, hipertensiune, pot arata o nesiguranta reprimata), ori cand recunoastem ca ne impiedicam sa simtim ceva „nepermis”, ceva reprimat de multa vreme, adica, atunci cand recunoastem ca folosim aparari diverse pentru a ne indeparta de adevarul unor sentimente dureroase.

Nu suntem sinceri deoarece ne aparam pana si de noi insine. Ne-ar durea prea tare daca am recunoaste ceea ce simtim cu adevarat. Deoarece am fost smulsi din starea armonioasa pe care o genera sufletul nostru la inceput si aruncati in jocul emotional haotic al mediului familal si apoi social.

Invatam sa nu mai fim onesti cu noi insine inca din copilarie. Pentru ca ajungem de fapt sa nici nu mai stim ce simtim. Daca ne intoarcem spre cineva apropiat pentru a ne ajuta sa ne identificam trairile, ascultandu-ne si validandu-le, primim ceva de genul: „daca mai esti nervos, te pedepsesc”, „copiii nu au griji si probleme, asa ca n-ai de ce sa fii suparat”, „plangi ca o fetita, tu trebuie sa fii barbat, puternic”, „esti trist, hai sa te inveselesc, iti cumpar ceva bun”, „vino sa o pupi pe mama ca sa o linistesti”, „nu te mai agita atat, ca sunt suparat si obosit de la serviciu”, „lasa-ma in pace cu smiorcaielile tale”, „daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc”... si lista poate continua la nesfarsit, pentru ca fiecare dintre noi a primit astfel de reactii din partea adultilor.

Ce ar putea sa inteleaga un copil din toate astea? Oare altceva in afara de a avea incredere in ceea ce ii spune parintele si, deci, ca ar fi mai bine sa nu mai arate ceea ce simte, sa ignore ce traieste, pentru ca, poate, nu e asa de important sau e mai bine sa tina totul acoperit, ca sa nu supere...? In plus, detinem la loc de cinste sentimentul ca „ceea ce simt nu e adevarat”, la fel si pe cel legat de asumarea responsabilitatii pentru emotiile celorlalti, responsabilitate incredibil de grea si de absurda pentru umerii unui copil. Responsabilitate falsa, pe care o folosim de-a lungul vietii drept filtru prin care percepem relatiile cu ceilalti.

Mediul afectiv in care am trait formeaza un fel de aura in jurul nostru, care ne predispune la a rezona cel mai bine cu starile cele mai cunoscute, cele care emana cumva din aceasta sfera. In acelasi timp, acest mediu afectiv isi pune amprenta asupra decodificarii mentale pe care o facem legat de ceea ce simtim, proces din care rezulta acele scheme si conceptii despre sine si viata.

Nu ne plac conflictele si tensiunile, suferinta, si totusi, ceva mai puternic decat noi ne impinge in situatii si relatii prin care sa le retraim, daca emotiile din gama abuzului, vinovatiei, umilintei, neputintei, au facut parte din viata noastra. Insa ne putem elibera doar treptat de ceea ce ne limiteaza si ne distorsioneaza experienta. Straturi si straturi de constructii, avand la baza experiente din copilarie, rani afective care ne-au modelat si peste care am cladit perceptii, conceptii, comportamente, nu se pot desface decat treptat. Pentru ca, altfel, am fi coplesiti, striviti, nimiciti de greutatea daramaturilor.

Suntem receptivi la emotiile cunoscute si perpetuam scheme invatate la inceputul vietii. Din nefericire, acest lucru ne blocheaza accesul spre un orizont larg, spre o libertate de miscare, de dezvoltare, de afirmare, de cunoastere si de folosire a complexitatii, frumusetii si unicitatii care ne reprezinta ca fiinte.

Ceea ce simtim este real si nu este intamplator. Emotiile nu ne definesc, dar ele sunt o forma de comunicare esentiala ce ne ajuta sa ne intelegem, de aceea sunt atat de importante, pentru ca reprezinta o parte vitala a fiintei noastre. Ele nu mint. Insa e nevoie sa stim cum sa le ascultam si sa le interpretam mesajul.

O disponibilitate mai mare de a ne indrepta spre intelegerea afectivitatii noastre deschide calea catre acea limpezire obtinuta prin descifrarea sensurilor si a legaturilor emotionale pe care le-am trait si le traim. Acest lucru aduce cu sine posibilitatea de a privi in trecut cu sinceritate si fara teama sau vinovatie, pentru a vedea traseele sinuoase ce ne-au adus in prezent, precum si increderea ca am purtat si vom purta neincetat in noi adevarul pe care acum avem curajul sa ni-l asumam. De fapt, descoperim auto-validarea si necesitatea de a nu mai cauta confirmari in exterior, pentru a trai plenar experienta vietii noastre.

Onestitatea emotionala presupune o re-unire cu sine. Onestitatea emotionala inseamna o relatie deschisa si sanatoasa cu sine, o modalitate clara prin care ne putem ghida in viata, primind, prin intermediul ei, informatii din noi si din jurul nostru, pentru a le decodifica. Pe masura ce ne cunoastem, ne conectam cu noi si ne identificam mai fin trairile, devenim mai constienti si atingem un discernamant mai bun pentru a diferentia intre propriile emotii si pe cele ale celorlalti, pe care le receptionam in interior.

Onestitatea emotionala ne permite intelegerea mesajelor pe care ni le prezinta emotiile, ne indica pe unde ne aflam in drumul vindecarii si eliberarii din vechile rani afective, pentru a nu mai fi influentati de acestea in alegerile si experientele noastre, ne ajuta sa ne ascultam nevoile, sa stim cum sa stabilim limite sanatoase si sa ne afirmam dreptul de a vorbi pentru noi insine.